ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1331/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), a solicitat obligarea pârâtei: la plata sumei de 275.794,07 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin nesoluționarea în termenul legal a dosarului de despăgubiri, cu privire la imobilul preluat abuziv din București, str. x, compus din teren în suprafață de 2.600 mp și construcție demolată de 162,57 mp, constând în dobânzile legale penalizatoare, calculate de la datele la care obligația de plată a despăgubirilor ar fi fost exigibilă dacă pârâta CNCI și-ar fi respectat obligațiile legale, respectiv de la 28.12.2019 (prima tranșă de plată), 28.12.2020 (a doua tranșă de plata), 28.12.2021 (a treia tranșă de plată), 28.12.2022 (a patra tranșă de plată) și de la 28.12.2023 (a cincea tranșă de plată), până la achitarea integrală a sumei de 5.332.324 RON - indicată în Decizia de compensare nr. 454761/11.01.2022, despăgubiri calculate provizoriu până la data prezentei cereri (21.02.2023); la plata sumei de 245.965 RON, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 50.000 euro la cursul BNR de 1 Euro/4,91 RON la data de 21.02.2023, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin neîndeplinirea atribuțiilor conform art. 34 din Legea nr. 165/2013, în sensul nerespectării obligației de soluționare în termen legal a dosarului de despăgubiri, cu privire la imobilul sus-menționat.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința nr. 275 din 14 martie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.); a obligat pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale; a respins capătul 1 de cerere, ca neîntemeiat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 876 din 19 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 275 din 14 martie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 876 din 19 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul susține că un prim motiv de nelegalitate îl constituie nemotivarea hotărârii recurate decurgând din neanalizarea efectivă a criticilor care vizau nemotivarea hotărârii instanței de fond. Susține că formularea unor considerente de ordin general nu poate ține locul răspunsurilor concrete, absolut necesare, la criticile din apel care vizau neanalizarea de către instanța de fond a unor motive esențiale cu care a fost învestită. Arată că, deși la pct. I (2) din motivele de apel a arătat că reclamantului i-a fost recunoscută o speranță legitimă ca bun în sensul art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 din CEDO, nu au fost deloc analizate aceste susțineri și nici referirile ample la jurisprudența CEDO relevantă, care demonstrează fără putință de tăgadă că prin pronunțarea sentinței civile nr. 1270/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 449/2012, reclamantului i-a fost recunoscută speranța legitimă la obținerea efectivă a măsurilor reparatorii prevăzute de lege. Învederează că instanța de apel nu a analizat nici motivul de apel referitor la efectul declarativ al hotărârilor judecătorești pronunțate în anii 2020 si 2021, prin care, constatându-se nerespectarea culpabilă de către C.N.C.I. a obligației de emitere a deciziei de compensare prin puncte în termenul de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanțele de judecată au stabilit numărul de puncte de compensare. Recurentul afirmă că un al doilea aspect de nelegalitate îl constituie neanalizarea unor critici esențiale formulate prin apel. În acest sens, arată că în considerentele hotărârii recurate nu sunt analizate, în mod efectiv, criticile care vizează ignorarea de către instanța de fond a faptului că, de la data pronunțării deciziei civile nr. 449 din 13 martie 2012, reclamantului îi este recunoscută o speranță legitimă pentru obținerea, în mod efectiv, a reparației patrimoniale. Mai afirmă că hotărârea instanței de apel ignoră apărările formulate în ceea ce privește speranța legitimă a reclamantului de a obține o despăgubire efectivă, speranță care s-a născut odată cu pronunțarea hotărârii judecătorești definitive. Această speranță legitimă, fiind consacrată în jurisprudența consolidată a Curții Europene a Drepturilor Omului ca fiind un veritabil bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la nr. 1 la CEDO, se bucură de protecția juridică și de toate garanțiile conferite de Convenție. Un al treilea aspect esențial invocat de reclamant și neanalizat de instanța de apel îl reprezintă consecințele care decurg din caracterul imperativ al termenului de 60 luni prevăzut de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, prin raportare la considerentele decizorii obligatorii conținute de punctele 226 și 234 din Hotărârea B. contra României, care impun necesitatea implementării în dreptul intern a unor termene constrângătoare pentru finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor. Al patrulea aspect neanalizat privește încălcarea dispozițiilor art. 13 CEDO, prin respingerea de plano a aplicabilității setului de reguli specifice răspunderii civile delictuale, în condițiile în care este evidentă pierderea patrimonială suferită de persoana îndreptățită prin nerespectarea de către pârâtă a obligației de emitere a deciziei de compensare în termenul imperativ prevăzut de dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prejudiciu constând în imposibilitatea utilizării sumelor de bani cuvenite drept compensare de la momentul la care ar fi trebuit să devină exigibilă conform legii. Al cincilea aspect esențial neanalizat prin decizia atacată privește caracterul declarativ al sentinței civile nr. 672/19.06.2020, pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care C.N.C.I. a fost obligată să emită decizia, stabilindu-se în mod concret numărul de puncte în compensare, cu consecința întoarcerii în timp a efectelor juridice ale acestor hotărâri, cel puțin până la momentul expirării termenului de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Susține că această calificare juridică are o înrâurire decisivă asupra stabilirii corecte a remediului aplicabil, în cazul nerespectării de către pârâtă a obligațiilor sale. Efectul declarativ rezultă și din faptul că despăgubirile se raportează la o situație juridică preexistentă (preluarea abuzivă de către stat a imobilului), relevante fiind compunerea și starea acestuia la momentul preluării, dar și prin faptul că, în esență, compensarea prin puncte reprezintă o măsură reparatorie, prin care este înlocuită în formă bănească valoarea imobilului de care a fost lipsit, în mod abuziv, reclamantul. Afirmă că este neavenit considerentul din hotărârea atacată, prin care instanța de apel constată că nu se poate reține o creanță certă decât la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive prin care a fost stabilit numărul de puncte în compensare. Relevant este că interesul patrimonial recunoscut reclamantului ar fi trebuit să se convertească într-un bun actual, constând într-un drept de creanță împotriva statului, cel mai târziu la data expirării termenului de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, respectiv la 20 mai 2018. Arată că instanța de apel face o confuzie nepermisă între conceptul juridic de bun actual și cel de bun în înțelesul blocului de convenționalitate și susține că atât speranța legitimă/interesul patrimonial recunoscut în cazul reclamantului prin sentința nr. 1270/2011, irevocabilă, urmată de Dispoziția Primarului general nr. 17295/29.07.2013, cât și dreptul de creanță recunoscut prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curții de Apel București sunt bunuri aflate sub protecția art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Învederează că prin Hotărârea pilot B. și alții împotriva României și prin Hotărârea Văleanu împotriva României a fost sancționat, ca o ingerință disproporționată, mecanismul de acordare a despăgubirilor, care a permis ca această convertire de la interes patrimonial la bun actual să necesite o durată care nu poate fi caracterizată ca un termen rezonabil sau care, prin aplicarea legislației interne, să conducă la impredictibilitatea duratei de soluționare a cererilor. Învederează că cel de-al treilea motiv de recurs vizează greșita calificare a regimului juridic aplicabil termenului de 60 de luni, prevăzut pentru emiterea deciziei de compensare. Afirmă că interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 nu pot fi făcute decât în acord cu scopul reglementării, acela de instituire de termene ferme, obligatorii, predictibile pentru procedura de acordare efectivă a măsurilor reparatorii, Curtea Europeană având în vedere la pronunțarea Hotărârii-pilot B. și alții împotriva României protejarea drepturilor concrete și efective, nu teoretice și iluzorii. Susține că instanța de apel, în mod greșit, a înlăturat de plano aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, sub pretextul nereglementării în legea specială a aplicabilității acestor reguli. Apreciază că prin decizia recurată au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 15 alin. (3) și ale art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, respectiv cele ale art. 2 alin. (2) C. civ.. Totodată, a fost interpretată și aplicată greșit legea prin absolutizarea caracterului de strictă interpretare și aplicare a legii speciale, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu nesocotirea condiționărilor obligatorii și prevalente din blocul de convenționalitate - art. 13 din CEDO care instituie principiul subsidiarității, respectiv garantarea dreptului la un recurs efectiv în dreptul intern. Recurentul afirmă că instanța de apel a făcut referire la Hotărârea Silva Pontes împotriva Portugaliei din anul 1994, însă considerentele din respectiva hotărâre au fost contrazise de evoluția ulterioară a jurisprudenței relevante, în special Hotărârea Broniovski împotriva Poloniei, Hotărârea B. și alții împotriva României, Hotărârea Văleanu și alții împotriva României, hotărâri prin care a fost recunoscută protecția conferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție unei speranțe legitime/interes patrimonial decurgând din emiterea unei decizii administrative și/sau pronunțarea unei hotărâri definitive, chiar înainte de consolidarea emolumentului dreptului, respectiv înainte ca interesul patrimonial să se convertească într-un drept actual. Pe de altă parte, referirea instanței de apel la Hotărârea Silva Pontes este neavenită, întrucât, chiar dacă s-ar accepta că prin stabilirea emolumentului dreptului s-ar naște un drept nou de creanță, acest fapt ar fi nerelevant în raport cu obiectul și cauza juridică deduse judecății, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului produs prin întârzierea nașterii acestui nou drept de creanță, ca efect direct al nerespectării culpabile de către pârâtă a obligației de emitere a deciziei de compensare în termenul imperativ de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Arată că remediul instituit prin art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin deschiderea accesului la justiție în ipoteza în care C.N.C.I. nu își îndeplinește obligația de emitere a deciziei în termenul imperativ prevăzut de lege, nu rezolvă problema acordării măsurilor reparatorii într-un termen determinat sau determinabil, întrucât durata litigiului respectiv este impredictibilă. Învederează că acest fapt, corelat cu jurisprudența care ar exclude de plano răspunderea juridică a pârâtei, ar fi contrar considerentelor decizorii din Hotărârea B. și alții împotriva României privind necesitatea instituirii unor termene constrângătoare, precum și ordinii de drept și măsurilor dispuse prin Hotărârea Văleanu împotriva României, prin menținerea nepermisă a paradigmei procesului de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii în limitele aceluiași cerc vicios, care, prin constatarea unor ingerințe disproporționate asupra bunurilor reclamanților, au determinat pronunțarea de către Curtea Europeană a mai multor decizii pilot. Susține că evocarea marjei de apreciere de care se bucură Statul Român, inclusiv în ceea ce privește posibilitatea plafonării despăgubirilor, nu se poate constitui într-un motiv valabil pentru exonerarea C.N.C.I. de orice răspundere pentru nerespectarea termenului imperativ în care trebuia să emită decizia de compensare. Apreciază că sunt neavenite trimiterile instanței de apel la Hotărârea Preda împotriva României, având în vedere că prin Hotărârea Văleanu și alții împotriva României, considerentele potrivit cărora mecanismul de acordare a despăgubirilor ar fi funcțional au fost infirmate. Contrar celor reținute de instanța de apel cu privire la inaplicabilitatea, în cauza pendinte, a Hotărârii Văleanu și alții împotriva României, susține că sunt aplicabile considerentele decizorii privind proporționalitatea, valoarea rezonabilă a despăgubirilor, criteriile de apreciere și sarcina disproporționată. Recurentul învederează că în considerentele hotărârii recurate nu se clarifică respingerea motivului de apel dezvoltat atât în memoriul de apel, cât și prin răspunsul la întâmpinare, privitor la certitudinea prejudiciului. Arată că, în virtutea dispozițiilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, având în vedere că existența și întinderea dreptului la despăgubiri fuseseră anterior stabilite judiciar, prin hotărâri irevocabile, iar ingerința C.N.C.I. ar fi trebuit să se limiteze exclusiv la stabilirea în concret a punctelor de despăgubire, este complet neavenit și neîntemeiat considerentul prin care se justifică pretinsa incertitudine a prejudiciului prin aceea că recurentul ar fi avut un drept de opțiune cu privire la tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin. Afirmă că, în realitate, imposibilitatea restituirii în natură și caracterul bănesc al măsurilor reparatorii prin echivalent au fost stabilite prin sentința civilă irevocabilă nr. 1270/2011, care se bucură de autoritate de lucru judecat, consecința fiind excluderea posibilității atribuirii unor bunuri și/sau servicii în schimbul imobilului preluat abuziv, măsurile reparatorii limitându-se exclusiv la atribuirea de puncte de compensare convertibile în numerar. Arată că întârzierea încasării de către reclamant a sumelor cuvenite cu titlu de despăgubire este un fapt cert, certă fiind și legătura de cauzalitate dintre întârzierea emiterii deciziei de compensare de către C.N.C.I. și întârzierea plății, emiterea deciziei în compensare fiind o condiție sine qua non pentru emiterea titlului de plată pentru prima tranșă a cărei plată trebuia făcută în termen de maxim 180 de zile. Afirmă că cert este și caracterul imperativ al termenului de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dar și caracterul ilicit al încălcării de către C.N.C.I. a obligației de emitere a deciziei de compensare în acest termen. Referitor la incidența dispozițiilor art. 1536 C. civ., susține că pârâta a fost de drept în întârziere la împlinirea termenului de 60 de luni în care ar fi trebuit să emită decizia de compensare, iar obligația de despăgubire prin calcularea dobânzilor legale a început cu data la care ar fi trebuit achitate tranșele de plată pentru titlurile de plată, condiția sine qua non a emiterii acestora fiind emiterea deciziei de compensare. Cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de reparare a prejudiciului moral, recurentul susține că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Afirmă că prejudiciul de ordin moral se prezumă în cazul nerespectării termenelor prevăzute de legislația specială pentru soluționarea administrativă a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, contrar considerentelor din decizia recurată. Susține că sunt incorecte și contradictorii considerentele instanței de apel prin care s-a constatat că, în privința reclamantului nu au fost încălcate dispozițiile art. 6 paragr. 1 din Convenție, neputând fi reținut caracterul excesiv și nerezonabil al procedurii (administrative și judiciare) în urma căreia au fost obținute despăgubirile solicitate. Astfel, deși hotărârea din apel face vorbire despre posibilitatea pe care reclamantul ar fi avut-o de a limita prejudiciul de natură morală, recunoscând, așadar, existența acestuia, totuși, concluzia nelegală la care ajunge este aceea a neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina C.N.C.I. Recurentul afirmă că instanța de apel ignoră cu desăvârșire motivele prin care a arătat că ilustrarea prezumției prejudiciului de ordin moral se regăsește în decizia Înaltei Curți nr. 2658 din 7 decembrie 2021, care face trimitere la Hotărârea din 15 ianuarie 2009,pronunțată în cauza Burdov împotriva Rusiei - parte a blocului de convenționalitate obligatoriu pentru instanțele naționale. Mai afirmă că instanța de apel a nesocotit considerentele altor decizii pronunțate de instanțele naționale, prin care s-a stabilit obligația statului de dezdăunare pentru prejudiciul nepatrimonial produs reclamanților, prin raportare la prevederile privind răspunderea civilă delictuală.

Apărările formulate în cauză Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că instanța de apel a reținut că prejudiciul material pretins nu a fost dovedit. Apreciază că, în cauza pendinte, solicitarea de acordare a daunelor morale are un scop exclusiv patrimonial, reclamantul nedovedind existența și întinderea prejudiciului, a vinovăției, a faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă ilicită. Solicită să se constate că intimata și-a îndeplinit obligația de a emite decizie de compensare, potrivit sentinței nr. 672 din 19 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curții de Apel București. Invocă dispozițiile art. 903 și art. 905 C. proc. civ. și susține că, raportat la aceste dispoziții legale, având în vedere că obligația de a face este îndeplinită în momentul în care dosarul de despăgubire este supus atenției membrilor C.N.C.I., obligarea intimatei la plata de despăgubiri este neîntemeiată. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 13 martie 2025, a fost fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. La termenul de judecată acordat, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat de reclamantul A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Printr-o primă critică, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul impută instanței de apel nemotivarea deciziei atacate decurgând din neanalizarea efectivă a criticilor care vizau nemotivarea hotărârii instanței de fond. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, se reține că, în cazul instanțelor de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți. De asemenea, trebuie avut în vedere și că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevante fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, iar nu o chestiune de cantitate. Așadar, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile C. proc. civ. mai sus evocate nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care au stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile anterior indicate, presupune o motivare punctuală a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu un răspuns în detaliu pentru fiecare argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită instanța de judecată. În consecință, esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară și simplă, precisă și concisă, pentru a avea putere de convingere și a reda fidel raționamentul în fapt și în drept al organului judiciar. Înalta Curte observă din această perspectivă că instanța de apel a constatat, în cauză, stabilirea în cuprinsul considerentelor hotărârii apelate a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, exprimarea punctului de vedere al primei instanței față de acestea, precum și expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, reținând că sentința atacată este corespunzător motivată, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Se constată, așadar, că instanța de apel a răspuns, în mod argumentat și punctual, criticii invocate de reclamant cu privire la nemotivarea sentinței tribunalului, ceea ce face posibil controlul instanței de recurs asupra legalității deciziei atacate. Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul critică decizia instanței de apel, afirmând că aceasta nu cuprinde analiza criticilor esențiale referitoare la recunoașterea unei speranțe legitime ca bun în sensul art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 al Convenției în privința dreptului de creanță recunoscut prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curții de Apel București și a efectului declarativ al hotărârilor judecătorești pronunțate în anii 2020 și 2021, prin care, constatându-se nerespectarea culpabilă de către C.N.C.I. a obligației de emitere a deciziei de compensare prin puncte în termenul de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanțele de judecată au stabilit numărul de puncte de compensare cuvenite reclamantului. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reține că decizia atacată cuprinde analiza criticilor formulate de reclamant, în realitate, recurentul fiind nemulțumit de dezlegarea instanței de apel sub acest aspect. Astfel, prin decizia recurată s-a reținut că reclamantul nu se poate prevala de o creanță certă și, totodată, de un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției, decât la momentul stabilirii cuantumului măsurilor compensatorii prin puncte, fie de pârâtă prin decizia de compensare, fie de către instanțele de judecată, în condițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, iar exigibilitatea acestei creanțe survine la momentul emiterii titlurilor de plată în procedura reglementată de art. 31 din Legea nr. 165/2013, procedură în care pârâta nu este implicată, în lipsa vreunei obligații instituite în sarcina sa prin lege. Printr-o altă critică, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține, în esență, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013, contrar scopului reglementării, care presupunea, în acord cu Hotărârea-pilot B. și alții împotriva României, stabilirea unor termene ferme și constrângătoare pentru procedura de acordare efectivă a măsurilor reparatorii. Învederează că instanța de apel, în mod greșit, a înlăturat de plano aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, sub pretextul nereglementării în legea specială a aplicabilității acestor reguli, fiind interpretată și aplicată greșit legea prin absolutizarea caracterului de strictă interpretare și aplicare a normei speciale - art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - cu nesocotirea condiționărilor obligatorii și prevalente din blocul de convenționalitate, privind art. 13 din CEDO, care instituie principiul subsidiarității, respectiv garantarea dreptului la un recurs efectiv în dreptul intern. Critica este nefondată. Înalta Curte notează că prin adoptarea Legii nr. 165/2013 s-a urmărit și transpunerea în dreptul intern a exigențelor și recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților, respectiv a statuărilor din cuprinsul Hotărârii-pilot din cauza B. și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina Statului Român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative, pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită. Or, contrar susținerilor recurentului, dispozițiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 vizează tocmai instituirea unor termene de soluționare a dosarelor constituite în baza Legii nr. 10/2001, iar prevederile art. 35 alin. (2) deschid calea acțiunii în justiție împotriva deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, fiind reglementat, așadar, un recurs efectiv pentru valorificarea dreptului de către persoana îndreptățită. Instanța de recurs reține, totodată, că a fost lăsată Statului Român o largă marjă de apreciere în privința mijloacelor prin care să își îndeplinească obligațiile juridice impuse, în vederea garantării respectării drepturilor patrimoniale rezultând din raporturile de proprietate avute în vedere. Printr-o bogată și constantă jurisprudență în legătură cu procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituțională a României a reținut că modul de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile Legii nr. 165/2013 sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Or, dacă instanțele române sunt obligate să își însușească argumentele Curții europene a drepturilor omului, se impune ca, în cauza pendinte, durata procedurii parcurse de reclamant să nu fie una care să genereze, în sine și de plano, fără nicio altă distincție, o vătămare care să necesite acoperirea sa prin acordarea de daune materiale și morale. În caz contrar, Legea nr. 165/2013 nu ar fi una care să asigure finalizarea litigiilor decurgând din procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, ci doar o nouă etapă intermediară, urmată de numeroase alte litigii decurgând din întârzierea finalizării procesului de restituire. Chiar în Hotărârea-pilot B. și alții împotriva României, Curtea a admis că, în contextul complex și sensibil din punct de vedere social, însoțit de consecințele economice serioase ale tranziției României către un regim democratic și ale reparației nedreptăților trecutului, implementarea cadrului legislativ a întâmpinat dificultăți și a înregistrat, în multe situații, reale întârzieri (a se vedea, mutatis mutandis și cauza Broniowski împotriva Poloniei). În consecință, s-a apreciat că transformarea unui interes într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. Subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul mai susține că instanța de apel face o confuzie nepermisă între conceptul juridic de bun actual și cel de bun în înțelesul blocului de convenționalitate și precizează că atât speranța legitimă/interesul patrimonial recunoscut în cazul reclamantului prin sentința nr. 1270/28.06.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă, urmată de Dispoziția Primarului General nr. 17295/29.07.2013, cât și dreptul de creanță recunoscut prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, sunt bunuri aflate sub protecția art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Învederează astfel că, prin Hotărârea pilot B. și alții împotriva României și prin Hotărârea Văleanu împotriva României, a fost sancționat mecanismul de acordare a despăgubirilor, ca o ingerință disproporționată care a permis ca această convertire de la interes patrimonial la bun actual să necesite o durată care nu poate fi caracterizată ca un termen rezonabil sau care, prin aplicarea legislației interne, să conducă la impredictibilitatea duratei de soluționare a cererilor. Înalta Curte constată că statuarea instanței de apel este corectă, fiind fundamentată pe o interpretare a normelor legale speciale incidente în materia examinată în concordanță cu dezlegările obligatorii ale Curții Constituționale, potrivit cărora "până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte" (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 49 - decizie care a analizat constituționalitatea art. 4 din Legea nr. 165/2013 prin raportare la art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la această Convenție). De altfel, se cuvine subliniat, sub acest aspect, că și instanța supremă, prin mai multe dezlegări cu valoare de principiu, a statuat că raporturile juridice derulate între persoana îndreptățită la restituire și autoritățile administrative cu atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii nu pot fi considerate finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative supuse controlului jurisdicțional. Ca atare, dreptul de creanță de care beneficiază persoana îndreptățită nu este un drept cert și exigibil, situația juridică aflându-se în curs de constituire, astfel încât modificarea succesivă a normelor de drept material referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului [conținută în prezent de art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013] a fost incidentă unor asemenea raporturi juridice în desfășurare (în acest sens fiind, de exemplu, par. 64-66 din Decizia nr. 80/2018, citate și de instanța de apel; par. 95-98 din Decizia nr. 46/2021; par. 70-71 din Decizia nr. 26/2022 - decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Față de toate aceste statuări, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că acesta din urmă nu este deținătorul unui interes patrimonial, care să capete caracterul unui "bun" în sensul autonom al noțiunii consacrate prin jurisprudența CEDO și, ca atare, să-l îndreptățească la despăgubiri dat fiind că a fost împiedicat să-și exercite folosința asupra sumelor de bani cuvenite în compensare, prin plata cu întârziere a tranșelor stabilite conform titlului de plată emis de A.N.R.P. Mai trebuie adăugat că este irelevantă din perspectiva analizată împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a recunoscut calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, respectiv existența și întinderea dreptului la proprietate deținut anterior preluării abuzive, având în vedere că, în privința consecințelor acestui control judecătoresc evocat anterior, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, în cuprinsul Deciziei nr. 686/26.11.2014 (publicată în M.Of. nr. 68/27.01.2015), a arătat că "reglementarea în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului a competenței de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii și a cuantumului despăgubirilor și în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac și, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanțelor judecătorești în ceea ce privește înfăptuirea justiției", dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 contravenind prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în aceste ipoteze. Or, în speță, doar în situația în care recurentul-reclamant ar fi fost beneficiarul unei astfel de hotărâri prin care să se fi dispus și asupra cuantumului măsurilor reparatorii cuvenite acestuia conform legii speciale de reparație ar fi fost actuală existența unui bun în patrimoniul său, iar entitatea pârâtă, prin conduita sa, l-ar fi împiedicat să beneficieze de acesta. Înalta Curte, pornind de la statuarea că reclamantul nu este deținătorul unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din analiza efectuată anterior, reține că nesoluționarea în termen a dosarului administrativ de către intimata-pârâtă a deschis dreptul reclamantului la acțiunea în justiție în condițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - remediu la care acesta a și apelat, cererea sa adresată Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a solicitat instanței să evalueze despăgubirile și să emită decizia de compensare prin puncte, fiind admisă prin sentința nr. 672 din 19 iunie 2020, definitivă prin decizia nr. 1596 A din 15 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie -, iar nu dreptul de a solicita despăgubiri, respectiv o altă măsură compensatorie alături de celelalte prevăzute de lege, în condițiile în care avea un recurs efectiv la justiție tocmai pentru a obține, prin forța coercitivă a statului, conformarea intimatei-pârâte la conduita prescrisă de dispozițiile legale. Ca atare, instanța de apel statuează corect că reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri sub forma penalităților de întârziere asupra tranșelor de plată, pentru intervalul cuprins între data la care plata trebuia realizată și data plății efective, câtă vreme definitivarea dreptului acestora a avut loc, conform celor expuse anterior, abia la momentul finalizării litigiului, prin hotărârea instanței de judecată, respectiv prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curții de Apel București. Totodată, în mod corect a reținut curtea de apel că măsura compensatorie reglementată de Legea nr. 165/2013, reparația prin echivalent, sub formă de puncte, conține o altă modalitate de actualizare și anume, prin raportare la grila notarială valabilă pentru anul anterior pronunțării hotărârii judecătorești atunci când se apelează la procedura judiciară. Această formă de actualizare a fost considerată adecvată inclusiv prin Hotărârea pronunțată de instanța europeană în cauza Văleanu împotriva României, la care a făcut trimitere recurentul prin susținerea faptului că ar fi fost ignorată de către instanța de apel. Astfel, în analiza realizată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 165/2013, instanța de contencios european a considerat relevant faptul că decizia legiuitorului național a fost de "a garanta că nivelul despăgubirilor rămâne legat, în mod rezonabil, chiar dacă la un nivel minim, de valoarea de piață a proprietății la momentul emiterii deciziei de despăgubire" (par. 237, cauza Văleanu). Sub acest ultim aspect, cu valoare de principiu, în jurisprudența instanței supreme s-a statuat (Decizia RIL nr. 19 din 21 octombrie 2024, publicată în M.Of. nr. 1223/5.12.2024), că în ipoteza în care nu este emisă o decizie de validare în etapa administrativă, precum în cauza pendinte, recurgându-se la procedura judiciară, scopul Legii nr. 165/2013 și efectivitatea dreptului la despăgubiri sunt asigurate folosindu-se, ca reper, grila notarială valabilă în anul anterior pronunțării hotărârii judecătorești. Totodată, instanța de apel a argumentat în mod corect că nu pot fi acordate penalitățile de întârziere solicitate și pentru că, atunci când legiuitorul a considerat, în marja lui de apreciere asupra modalității în care trebuie asigurate măsurile reparatorii, că se impune nu doar acordarea valorii determinate conform grilei notariale, a făcut-o expres. Astfel, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 72/2020, până la adoptarea Legii nr. 193/2021, s-a prevăzut actualizarea valorii imobilelor pentru care se acordă despăgubiri cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada mai 2013 - data aprobării emiterii deciziei de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor). Este corect, în același timp, raționamentul instanței de apel conform căruia în sarcina intimatei-pârâte n-ar fi putut fi pusă obligația de plată a unor dobânzi penalizatoare, aplicate asupra sumelor de bani cuvenite reclamantului potrivit celor patru tranșe menționate în cererea de chemare în judecată, câtă vreme, potrivit dispozițiilor legii speciale, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu este debitorul unei obligații de plată, așa cum rezultă din prevederile art. 17, 21 și 31 din Legea nr. 165/2013, competența acesteia fiind limitată la validarea/invalidarea deciziei/dispoziției emise de unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării. Astfel, conform legii speciale evocate, ulterior validării se emit titluri de plată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, acestea fiind supuse executării sub formă de tranșe, de către Ministerul Finanțelor Publice. Or, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de care se prevalează reclamantul "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Aceasta înseamnă că dobânzile se aplică asupra unor sume de bani datorate de către debitor, reprezentând beneficiul nerealizat (lucrum cessans), ceea ce presupune existența unei creanțe stabilite, ipoteză realizată în speță abia la momentul emiterii titlurilor de plată, iar nu la data emiterii deciziei de validare de către intimata-pârâtă, care nu este debitoarea unei sume de bani. În privința soluției pronunțate asupra cererii de reparare a prejudiciului moral, recurentul invocă, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea "blocului de convenționalitate", întrucât prejudiciul moral ar trebui prezumat în cazul nerespectării termenelor prevăzute de legislația specială pentru soluționarea administrativă a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, așa cum ar rezulta din jurisprudența instanțelor naționale, care face trimitere frecventă la jurisprudența CEDO. Răspunzând acestei critici, instanța de recurs constată că nu există o dispoziție legală în acest sens în Legea nr. 165/2013, de care s-a prevalat reclamantul, care a reclamat încălcarea termenului legal instituit prin art. 34 din acest act normativ. În această situație, cercetarea fondului pretenției de despăgubiri morale s-a realizat de instanța de apel prin raportare la elementele răspunderii civile delictuale, singura instituție juridică ce putea justifica un asemenea demers, ca drept comun în materie, în contextul în care legea specială nu reglementează o asemenea reparație și în raport cu dispozițiile art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului care obligă statele membre să pună la dispoziția cetățenilor, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) înainte de a se adresa Curții de la Strasbourg. Astfel, analizând îndeplinirea, în cauză, a condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a apreciat că în sarcina pârâtei poate fi reținută fapta ilicită omisivă de a nu fi soluționat dosarul administrativ în termenul de 60 de luni, instituit de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, însă nu poate fi reținută producerea prejudiciului moral nepatrimonial pretins a fi reparat, ce constă în încălcarea dreptului reclamantului la stabilirea într-un termen rezonabil a despăgubirilor prevăzute de lege, prin evaluarea, în circumstanțele concrete ale speței, a duratei procedurii de soluționare a cererii acestuia de despăgubiri. În privința referirilor recurentului la deciziile de speță ale instanțelor naționale în cuprinsul cărora se reține în mod adecvat jurisprudența CEDO cu privire la prejudiciul moral ce rezultă din durata excesivă a unor proceduri administrative, instanța de recurs constată că, în cauzele invocate (Burdov c. Rusiei, Viașu c. României), prezumția vizând producerea unor prejudicii morale, care pot fi determinate de proceduri excesiv de lungi, este pusă în legătură cu întârzieri vizând executarea de către stat a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa, deci presupunând existența unui titlu susceptibil de aducerea la îndeplinire prin forța coercitivă a statului, situație căreia nu i se asimilează dispoziția administrativă nevalidată, precum în speță. În ce privește cauza Viașu, situația premisă era cea a dispozițiilor administrative emise într-o altă procedură, a Legii nr. 18/1991, și care aveau caracter definitiv, nefiind supuse vreunei validări din partea instanței, astfel încât și din acest punct de vedere nu se poate reține similitudinea cu cauza pendinte. Din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține motivarea contradictorie a deciziei atacate, întrucât instanța de apel face vorbire despre posibilitatea pe care reclamantul ar fi avut-o de a limita prejudiciul de natură morală, recunoscând, așadar, existența acestuia, însă ajunge la concluzia nelegală a neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei-pârâte. Contrar celor afirmate de recurent, din verificarea considerentelor deciziei atacate Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut referire la posibilitatea de a limita un pretins prejudiciu de natură morală, prin folosirea remediilor puse la dispoziție de Legea nr. 165/2013, ca argument pentru a întări concluzia la care a ajuns în finalul analizei efectuate, conform căreia nu poate fi reținut, în speță, caracterul excesiv și nerezonabil al procedurii administrative și judiciare în urma căreia au fost obținute despăgubirile solicitate - situația premisă a constatării unui prejudiciu. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 876/A din 19 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.