Decizia nr. 28/2021 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 2705/1/2021

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Magistratul-asistent învederează legala constituire a completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi faptul că, la dosarul cauzei, a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată, arătând că aparţine judecătoriilor competenţa materială procesuală de soluţionare în primă instanţă a contestaţiilor formulate împotriva dispoziţiilor emise de primari în soluţionarea cererilor de rectificare a actelor de stare civilă.

S-a susţinut că problema de drept rezultă din modalitatea de redactare a prevederilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, care indică doar instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia, fără a preciza şi instanţa competentă din punct de vedere material procesual.

Art. 100 alin. (4) teza a II-a din Codul civil califică în mod expres actul prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă ca fiind un act administrativ, această natură juridică fiind atribuită atât dispoziţiei prin care primarul rectifică, la cerere sau din oficiu, actul de stare civilă, cât şi dispoziţiei prin care este respinsă cererea de rectificare a unui act de stare civilă, dispoziţia de respingere având valoarea juridică a unui act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la competenţa materială de soluţionare a cererilor privind înregistrările în registrele de stare civilă, modificarea adusă art. 94 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă prin art. I pct. 8 din Legea nr. 310/2018 în sensul înlocuirii sintagmei finale „potrivit legii” cu sintagma „date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti” a avut ca scop clarificarea normei şi stabilirea în favoarea judecătoriei a competenţei de soluţionare în prima instanţă a tuturor cererilor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti, indiferent de scopul lor. La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin aplicarea metodei de interpretare istorico-teleologică. Cu toate acestea, practica a continuat să fie neunitară, inclusiv în procese începute după modificarea Codului de procedură civilă fiind pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive ce reflectă orientările divergente conturate sub imperiul redactării anterioare a articolului din Codul de procedură civilă.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, eliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ataşându-se întreaga documentaţie constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 119/1996 Art. 58. – (1) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei. […] (5) Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii.

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în redactarea anterioară intrării în vigoare a modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 Art. 94. – Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: […] b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în redactarea ulterioară intrării în vigoare a modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 Art. 94. – Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: […] b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti

Codul civil Art. 100. – […] (2) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă. […] (4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 554/2004 Art. 2. – (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: […] c) act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; […] f) contencios administrativ – activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim; […] i) refuz nejustificat de a soluţiona o cerere – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. (2) Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Art. 5. – […] (2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Art. 10. – (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe si impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. […] IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Într-o primă orientare jurisprudenţială majoritară s-a considerat că judecătoria este competentă să soluţioneze acţiunile prin care se contestă dispoziţia primarului emisă în soluţionarea cererii de rectificare a actelor de stare civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.

În motivarea acestei orientări s-a arătat că Legea nr. 119/1996 este un act normativ cu caracter special faţă de Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în privinţa posibilităţii de a contesta un act administrativ şi se aplică atunci când legea specială nu prevede o altă procedură de judecată.

Or, în privinţa înregistrărilor în registrele de stare civilă, judecătoriile au competenţa de a soluţiona toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti referitoare la aceste înregistrări.

În plus, din topografia dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 119/1996, referitoare la rectificarea actelor de stare civilă, plasate după dispoziţiile art. 57 din aceeaşi lege, referitoare la anularea, modificarea şi completarea actelor de stare civilă, rezultă că, prin sintagma „instanţă judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă” [art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996], legiuitorul a avut în vedere aceeaşi instanţă cu cea indicată în art. 57 (care îl precedă), anume judecătoria.

Chiar dacă prevederile art. 100 alin. (4) teza a II-a din Codul civil califică expres ca fiind „act administrativ” actul prin care primarul dispune rectificarea unui act de stare civilă, competenţa instanţelor de contencios administrativ nu poate fi atrasă, întrucât, prin art. 94 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a stabilit competenţa judecătoriei în privinţa oricăror cereri având ca obiect înregistrările în registrele de stare civilă.

Or, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate în contencios administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

În a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor sunt competente să soluţioneze astfel de cauze, prin raportare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât dispoziţia primarului este un act administrativ.

În susţinerea acestei orientări s-a arătat că trebuie făcută distincţie între acţiunea în anulare, completare sau modificare a actului de stare civilă şi acţiunea îndreptată împotriva dispoziţiei primarului privind rectificarea unui act de stare civilă.

În cazul celei dintâi, în care obiectul acţiunii îl constituie actul de stare civilă, act de natură civilă, în art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, legiuitorul a indicat competenţa materială de soluţionare a cauzei, în conformitate cu regulile generale de determinare a competenţei materiale conţinute în art. 94 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, arătând că aceasta revine judecătoriei.

În cazul celei de-a doua, obiectul acţiunii nu îl constituie actul de stare civilă, ci dispoziţia pe care autoritatea administrativă o emite în soluţionarea cererii de rectificare.

Chiar dacă actul de stare civilă poate fi calificat ca un act de drept civil, în ceea ce priveşte stabilirea competenţei interesează calificarea juridică a dispoziţiei primarului cu privire la rectificarea actului de stare civilă.

Or, art. 100 alin. (2) din Codul civil prevede că rectificarea actelor de stare civilă se poate face numai în temeiul dispoziţiei primarului, iar alin. (4) al aceluiaşi articol stabileşte natura juridică a acestei dispoziţii, în sensul că este un act administrativ.

Prevederea cu caracter general din Codul civil se completează cu dispoziţiile art. 57 şi 58 din Legea nr. 119/1996, care cuprind menţiuni identice în ceea ce priveşte modalitatea în care se pot anula, completa, modifica sau rectifica actele de stare civilă.

Astfel, în timp ce anularea, completarea, modificarea actelor de stare civilă sunt operaţiuni lăsate doar în competenţa instanţelor judecătoreşti, care pot fi sesizate direct, de către persoana interesată, pentru rectificarea actelor de stare civilă, legiuitorul a înţeles să prevadă o procedură administrativă, persoana interesată trebuind să se adreseze unei instituţii publice, conducătorul acesteia având competenţa de a emite dispoziţia de rectificare. Procedura de rectificare poate fi derulată şi din oficiu.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru recunoaşterea interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, interesul legitim putând fi atât privat, cât şi public.

Art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege defineşte actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Rezultă că dispoziţia emisă de primar în soluţionarea cererii de rectificare, inclusiv cea prin care cererea de rectificare este respinsă, are caracterul unui act administrativ unilateral tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel încât determinarea competenţei materiale în soluţionarea cauzei se impune a fi făcută potrivit regulilor specifice contenciosului administrativ.

În consecinţă, interpretând sintagma „în condiţiile legii” din finalul art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, se ajunge la concluzia că dispoziţia primarului trebuie contestată la instanţa de contencios administrativ, nu la judecătorie, această din urmă instanţă neavând competenţa de a judeca orice cerere în materia actelor de stare civilă; o atare plenitudine de competenţă nu este prevăzută de lege. V. Punctul de vedere al Ministerului Public

Titularul sesizării a apreciat că aparţine judecătoriilor competenţa materială procesuală de soluţionare în primă instanţă a contestaţiilor formulate împotriva dispoziţiilor emise de primari în soluţionarea cererilor de rectificare a actelor de stare civilă.

Problema de drept rezultă din modalitatea de redactare a prevederilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, potrivit cărora dispoziţia primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, privitoare la rectificarea actelor de stare civilă, poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte dispoziţia primarului emisă în procedura de rectificare a actelor de stare civilă, art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 indică doar instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia îndreptată împotriva acesteia, fără a preciza şi instanţa competentă din punct de vedere material procesual.

Art. 100 alin. (4) teza a II-a din Codul civil califică în mod expres actul prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă ca fiind un act administrativ, această natură juridică fiind atribuită atât dispoziţiei prin care primarul rectifică, la cerere sau din oficiu, actul de stare civilă, cât şi dispoziţiei prin care este respinsă cererea de rectificare a unui act de stare civilă, dispoziţia de respingere având valoarea juridică a unui act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cererilor privind înregistrările în registrele de stare civilă, modificarea adusă art. 94 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă prin art. I pct. 8 din Legea nr. 310/2018 în sensul înlocuirii sintagmei finale „potrivit legii” cu sintagma „date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti” a avut ca scop clarificarea normei şi stabilirea, în favoarea judecătoriei, a competenţei de soluţionare în primă instanţă a tuturor cererilor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti, indiferent de scopul lor (înregistrare, anulare, modificare, completare sau rectificare); cu toate acestea, practica a continuat să fie neunitară, întrucât, inclusiv în procese începute după acest moment, au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive ce reflectă orientările divergente conturate sub imperiul redactării anterioare a articolului din Codul de procedură civilă.

Chiar dacă, prin art. 100 alin. (4) teza a II-a din Codul civil, dispoziţiile emise de primari cu privire la rectificarea actelor de stare civilă sunt calificate expres ca fiind acte administrative, o atare calificare nu atrage automat competenţa instanţelor de contencios administrativ în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva acestor dispoziţii, întrucât art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 arată că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu au semnificaţia unei exceptări absolute a unor acte administrative de la controlul judecătoresc, ci a recunoaşterii unor cazuri de „recurs paralel” împotriva unor acte administrative, deci a unor căi de atac, potrivit altei proceduri decât cea a contenciosului administrativ.

În cazul acestor acte administrative, controlul judecătoresc se realizează potrivit altei proceduri stabilite prin lege organică, aceasta fiind şi situaţia dispoziţiilor emise de primari în procedura de rectificare a actelor de stare civilă. De altfel, dacă pentru anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă, competenţa revine judecătoriei, pentru soluţionarea unor cereri de o complexitate mai redusă, vizând corectarea unor erori materiale din cuprinsul unor astfel de acte, nu se justifică atribuirea competenţei unei instanţe mai mari în grad.

Mai mult, soluţionarea în primă instanţă, de către secţiile de contencios administrativ şi fiscale ale tribunalelor, a contestaţiilor formulate împotriva dispoziţiilor primarilor cu privire la rectificarea actelor de stare civilă ar conduce la o partajare nejustificată a competenţelor între tribunal şi judecătorie într-o materie tratată unitar de către legiuitor, atât în cartea I – „Despre persoane”, titlul II – „Persoana fizică”, capitolul III – „Identificarea persoanei fizice”, secţiunea a 3-a „Actele de stare civilă” (art. 98-103) din Codul civil, cât şi în capitolul V din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă – „Anularea, modificarea, completarea sau rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora”, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.

La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin aplicarea metodei de interpretare istorico-teleologică; astfel dacă legiuitorul ar fi dorit să atribuie în favoarea instanţelor de contencios administrativ competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva dispoziţiilor prin care primarii soluţionează cererile de rectificare a actelor de stare civilă ar fi prevăzut în mod expres acest aspect în chiar art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996. Or, din faptul că legiuitorul nu a modificat, după intrarea în vigoare a Codului civil, dispoziţiile art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, ci a conservat soluţia legislativă anterioară, rezultă că nu s-a dorit fragmentarea competenţei în materia înregistrărilor în registrele de stare civilă, plenitudinea de competenţă a judecătoriilor în această materie fiind păstrată, chiar şi pentru situaţiile în care obiect al cererii de chemare în judecată este un act administrativ.

Aşadar, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Întrucât legea contenciosului administrativ exclude din sfera sa de aplicare actele administrative pentru a căror desfiinţare este prevăzută o procedură specială de contestare, iar art. 94 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, adoptat ca lege organică, se referă la toate cererile privind înregistrările în registrele de stare civilă, este evident că, şi în cazul rectificării actelor de stare civilă, competenţa aparţine judecătoriei, nu tribunalului, ca instanţă de contencios administrativ. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu au fost pronunţate decizii cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori, desemnaţi conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (atât în redactarea anterioară Legii nr. 310/2018, cât şi în redactarea ulterioară acestei legi), art. 100 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, art. 2 alin. (1) lit. c), f) şi i) şi alin. (2) şi art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, revine judecătoriilor competenţa materială procesuală de soluţionare în primă instanţă a cererilor în anulare/contestaţiilor formulate împotriva dispoziţiilor emise de primari în soluţionarea cererilor de rectificare a actelor de stare civilă. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie VIII.I. Analiza condiţiilor de admisibilitate

Verificând regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimare procesuală pentru declanşarea mecanismului de unificare a practicii al recursului în interesul legii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti.

Referitor la cerinţele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Din cuprinsul normei anterior menţionate rezultă următoarele condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: – sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; – problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; – dovada soluţionării diferite de către instanţele judecătoreşti să se realizeze prin hotărâri judecătoreşti definitive; – hotărârile judecătoreşti definitive să fie anexate cererii.

Analizând memoriul de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi hotărârile judecătoreşti anexate, reiese îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate enunţate în precedent.

În legătură cu prima condiţie, problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii este aceea a stabilirii competenţei materiale procesuale de soluţionare a cererii în anulare/contestaţiei îndreptate de persoana interesată împotriva dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale, emisă în conformitate cu art. 100 alin. (2) din Codul civil, prin care se rectifică un act de stare civilă sau menţiuni înscrise pe marginea acestuia sau prin care se respinge cererea de rectificare, adresată pe cale administrativă.

Problema de drept este reală, fiind generată de caracterul lacunar al dispoziţiilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, care stabilesc că dispoziţia primarului referitoare la rectificarea actului de stare civilă poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii, neindicând în mod expres instanţa competentă după materie, ceea ce impune coroborarea normei cu alte dispoziţii legale, în vederea stabilirii instanţei competente.

Interpretarea diferită dată de instanţe dispoziţiilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 coroborate cu art. 94 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă (atât în redactarea anterioară intervenţiei asupra normei prin Legea nr. 310/2018, cât şi în redactarea ulterioară), art. 100 alin. (2) şi (4) din Codul civil, art. 2 alin. (1) lit. c), f) şi i) şi alin. (2) şi art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a creat practica judiciară neunitară, oglindită în hotărârile judecătoreşti definitive anexate memoriului de recurs, care reflectă cele două orientări jurisprudenţiale anterior enunţate.

Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii. VIII.II. Analiza fondului recursului în interesul legii

Aşa cum s-a arătat în cadrul analizei condiţiilor de admisibilitate, problema de drept rezultă din modalitatea de redactare a prevederilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora dispoziţia primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, privitoare la rectificarea actului, poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţii legii. Astfel, norma citată indică instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea îndreptată împotriva dispoziţiei de rectificare, fără a preciza şi instanţa competentă din punct de vedere material procesual.

Pentru stabilirea instanţei competente după materie este necesară interpretarea normei arătate în coroborare cu art. 94 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, art. 100 alin. (2) şi (4) din Codul civil, art. 2 alin. (1) lit. c), f) şi i) şi alin. (2) şi art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Actele de stare civilă (de naştere, căsătorie şi deces) întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, împreună cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora fac dovada stării civile a persoanei, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul civil şi art. 12 din Legea nr. 119/1996. Potrivit art. 99 alin. (2) din Codul civil şi art. 1 din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă şi până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.

Anularea, completarea, modificarea actelor de stare civilă, precum şi rectificarea acestora sunt reglementate de art. 100 din Codul civil, respectiv art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 119/1996, precum şi art. 125-130 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.

Oricare dintre aceste operaţiuni se referă la actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă şi menţiunile înscrise pe acestea/pe marginea acestora, înţelese ca acte doveditoare ale stării civile [art. 100 alin. (1) şi (2) din Codul civil; art. 57 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din Legea nr. 119/1996; art. 125 alin. (1) şi (2) din Metodologia aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011].

Sintagma acte de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă are aceeaşi semnificaţie cu sintagma înregistrări în registrele de stare civilă.

Dacă anularea, completarea şi modificarea actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe marginea acestora presupun parcurgerea unei proceduri judiciare, de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive în baza căreia atari operaţiuni pot fi efectuate [a se vedea art. 100 alin. (1) din Codul civil; art. 57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996; art. 125 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011], pentru rectificarea actelor de stare civilă, care înseamnă simpla îndreptare a unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă, s-a reglementat calea administrativă de soluţionare, dată în competenţa primarului unităţii administrativ-teritoriale ce are în păstrare actul de stare civilă [art. 100 alin. (2) din Codul civil; art. 58 din Legea nr. 119/1996; art. 129 din Metodologia aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011].

Art. 100 alin. (4) teza a II-a din Codul civil califică în mod expres dispoziţia primarului referitoare la rectificarea, la cerere sau din oficiu, a actului de stare civilă ca fiind act administrativ. Această calificare se impune, coroborând dispoziţiile amintite cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi în privinţa dispoziţiei de respingere a cererii de rectificare a unui act de stare civilă sau a refuzului de emitere a unei dispoziţii de rectificare, care ar avea valoarea juridică a unui act administrativ asimilat.

Dar calificarea actului nu atrage automat competenţa materială procesuală a instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona o cerere îndreptată împotriva acestui act, câtă vreme, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Astfel, în ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cererilor privind înregistrările în registrele de stare civilă, prin lege organică, respectiv prin art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, atât în redactarea anterioară modificărilor aduse prin art. I pct. 8 din Legea nr. 310/2018, cât şi în redactarea ulterioară acestor modificări, se stabileşte că judecătoriile judecă în primă instanţă aceste cereri.

Fără nicio îndoială, rectificarea actelor de stare civilă se subsumează categoriei generic enunţate în cuprinsul art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a cererilor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, textul nedistingând în funcţie de obiectul cererii – anularea, completarea sau modificarea actului de stare civilă sau anularea dispoziţiei pe care autoritatea administrativă o emite în soluţionarea cererii de rectificare a actului de stare civilă. De esenţa oricăreia dintre aceste proceduri este că cererile privesc înregistrări în registrele de stare civilă.

Este de remarcat că, prin art. I pct. 8 din Legea nr. 310/2018, dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă au fost modificate în sensul înlocuirii sintagmei finale „potrivit legii” cu sintagma „date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti”. Însă, indiferent de forma avută în vedere, art. 94 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă stabileşte competenţa materială procesuală de soluţionare a cererilor în favoarea judecătoriei.

Nu pot fi identificate argumente viabile pentru stabilirea unei competenţe materiale procesuale diferite de soluţionare în primă instanţă a cererilor care privesc rectificarea actului de stare civilă faţă de cele care privesc anularea, completarea sau modificarea actului de stare civilă, respectiv pentru partajarea competenţei între tribunal, ca instanţă de contencios administrativ, şi judecătorie, în funcţie de felul intervenţiei asupra actului de stare civilă.

Dacă pentru anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă competenţa revine judecătoriei, cu atât mai mult pentru soluţionarea unor cereri de o complexitate mai redusă, vizând corectarea unor erori materiale din cuprinsul unor astfel de acte, nu se justifică atribuirea competenţei unei instanţe mai mari în grad.

În acelaşi sens trebuie avută în vedere şi concepţia legiuitorului, care a tratat unitar anularea, completarea, modificarea şi rectificarea actelor de stare civilă în cuprinsul art. 100 din Codul civil şi al capitolului V din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.

Aşa cum se arată şi în memoriul de recurs în interesul legii, în favoarea aceleiaşi interpretări a normelor pledează şi argumente de ordin istoric şi teleologic.

Astfel, Legea nr. 119/1996 a fost modificată în scopul compatibilizării prevederilor sale cu cele ale Codului civil, care, prin art. 100 alin. (4) teza a II-a, califică expres, ca fiind act administrativ, dispoziţia prin care se dispune rectificarea unui act de stare civilă. Cu prilejul acestor modificări, legiuitorul ar fi avut posibilitatea să stabilească şi competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în anulare/contestaţiilor împotriva acestor dispoziţii, în considerarea acestei calificări a actului contestat. Dar legiuitorul nu a modificat dispoziţiile art. 58 alin. (5) [ex-art. 61 alin. (3)] din Legea nr. 119/1996, în sensul stabilirii competenţei materiale procesuale în considerarea naturii administrative a actului care face obiectul contestaţiei, ci a conservat soluţia legislativă anterioară.

Aceasta demonstrează o dată în plus că nu s-a urmărit fragmentarea competenţei în materia înregistrărilor în registrele de stare civilă, plenitudinea de competenţă a judecătoriilor în această materie fiind păstrată, chiar şi pentru situaţiile în care obiect al cererii de chemare în judecată este un act administrativ. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,