Decizia nr. 35 din 6 iunie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 679/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.281/117/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 7 martie 2022, în Dosarul nr. 2.281/117/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal; art. 2 alin. (1) lit. a), art. 17 alin. (2), art. 61 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005); art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003), categoria profesională a poliţiştilor, în perioada în care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, beneficiază de salariu sau indemnizaţie aferentă certificatelor medicale, iar acest drept este sau nu exceptat de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 martie 2022, cu nr. 679/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 6 iunie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare Art. 154. – Categorii de persoane fizice exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate ” (1) Următoarele categorii de persoane fizice sunt exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate: (…) i) persoanele fizice care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate în urma unor accidente de muncă sau a unor boli profesionale, precum şi cele care se află în concedii medicale acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pentru indemnizaţiile aferente certificatelor medicale; (…)”.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare Art. 2. – „(1) Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt: a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzate de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii; (…)”. Art. 17. – „(…) (2) Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, determinată de tuberculoză, SIDA, neoplazii, de bolile infectocontagioase din grupa A, de urgenţe medico-chirurgicale, precum şi de unele tipuri de arsuri care se stabilesc prin normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă, inclusiv pentru perioada de recuperare, stabilite în condiţiile prevăzute la art. 9, este de 100% din baza de calcul stabilită conform art. 10”. Art. 61. – „(…) (2) Pentru personalul militar în activitate, poliţiştii şi poliţiştii de penitenciare, drepturile băneşti aferente concediilor medicale prevăzute la art. 2 alin. (1) se calculează şi se plătesc conform prevederilor legale specifice acestor categorii de personal şi se suportă din bugetul de stat, prin bugetele ministerelor şi instituţiilor din sectorul de apărare, ordine publică şi securitate naţională”.

Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările şi completările ulterioare Art. 37. – „(1) Poliţiştii, pe timpul cât se află în delegare, detaşare, incapacitate temporară de muncă, concediu de odihnă, concediu de maternitate şi alte concedii plătite care se acordă în baza dispoziţiilor legale în vigoare, primesc salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute. În cazul în care detaşarea se face pe un post cu un nivel de salarizare superior, poliţiştii beneficiază de salariul funcţiei respective şi de celelalte drepturi băneşti legal cuvenite”. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 17 mai 2021, cu nr. 2.281/117/2021, reclamanta X, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, a solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale restante constând în contribuţia de asigurări sociale de sănătate reţinută din indemnizaţia de concediu medical, pe perioada octombrie 2019-ianuarie 2021; efectuarea de menţiuni în evidenţele sale cu privire la plata diferenţelor salariale de la pct. 1; compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă restante aferente anului 2019; plata dobânzii legale aferente diferenţelor salariale de la pct. 1 şi 3; cheltuieli de judecată.

Reclamanta a arătat, în esenţă, că la data de 1 februarie 2019 a fost mutată în interesul serviciului în cadrul Serviciului pentru Imigrări al Judeţului Cluj, având gradul profesional de subinspector de poliţie, iar în luna septembrie 2019 a fost diagnosticată cu adenocarcinom, astfel încât în perioada 9 octombrie 2019-6 ianuarie 2021 s-a aflat în concediu medical (455 de zile).

Fiind diagnosticată cu tumoră malignă, cod diagnostic 100 (clasificare internaţională a maladiilor), reclamanta a apreciat că se regăseşte în enumerarea din art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 referitoare la situaţiile în care persoanele afectate de „tuberculoză, SIDA, neoplazii, precum şi de o boală infectocontagioasă din grupa A şi de urgenţe medico-chirurgicale” beneficiază de indemnizaţie pentru incapacitate de muncă în cuantum de 100%. Termenul „neoplazie” reprezintă un „proces patologic de formare a unui ţesut nou, tumoral, prin înmulţirea exagerată a celulelor şi uneori prin modificarea structurii caracteristice a ţesutului iniţial”, conform definiţiei din DEX, aşadar diagnosticul său este inclus în această noţiune, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005.

În acest context, reclamanta a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. f) şi i) din Codul fiscal, care prevăd scutiri de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice „cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătăţii, până la vindecarea respectivei afecţiuni” şi pentru cele „care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate în urma unor accidente de muncă sau a unor boli profesionale, precum şi cele care se află în concedii medicale acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pentru indemnizaţiile aferente certificatelor medicale”, reprezentând o excepţie de la art. 153 din Codul fiscal.

Apreciind că nu este obligată la plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate în cuantum de 10% din venit, potrivit art. 156 din Codul fiscal, la data de 8 ianuarie 2021 a solicitat angajatorului Inspectoratul General pentru Imigrări să îi restituie sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate pe perioada octombrie 2019-ianuarie 2021, când a fost în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă. Prin adresa nr. xxxxxx din 11 februarie 2021 i s-a comunicat că nu poate să beneficieze de scutirea prevăzută de art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal, întrucât a încasat în mod integral salariul pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical şi a avut statutul de poliţist, iar indemnizaţia care se acordă în baza concediului medical – scutită de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru codul de indemnizaţie 14 – este aplicabilă personalului contractual din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.618 din 20 octombrie 2021, Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă si asigurări sociale a admis în parte cererea, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate reţinute în perioada octombrie 2019-ianuarie 2021 şi efectuarea menţiunilor care se impun, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate reţinute în perioada octombrie 2019-ianuarie 2021.

Tribunalul a reţinut că reclamanta s-a aflat în perioada octombrie 2019-ianuarie 2021 în concediu medical, acordat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005. Prin urmare, a primit indemnizaţie şi nu salariu. Salariul reprezintă remuneraţia muncii unei persoane, ceea ce presupune aşadar prestarea muncii, prezenţa la serviciu. Or, reclamanta nu a prestat muncă, nu s-a prezentat la serviciu în această perioadă, datorită stării sale de sănătate, astfel încât sumele primite nu reprezintă venituri din salarii, pentru a se calcula contribuţii la sistemul de asigurări sociale de sănătate. Reclamanta a beneficiat în această perioadă de indemnizaţie, având în vedere calitatea sa de asigurat şi contribuţiile plătite anterior survenirii evenimentului care a determinat suspendarea de drept, temporară, a raporturilor de serviciu. Prin urmare, prima instanţă a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 155 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, sumele aferente concediilor medicale nefiind nici asimilate salariului, potrivit art. 76 alin. (2) din Codul fiscal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, susţinând că prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 154 din Codul fiscal, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017), raportat la art. 61 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005. Faţă de dispoziţiile art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, art. 83 alin. (4) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, poliţiştii primesc pe timpul cât se află în incapacitate temporară de muncă salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute. Or, reclamanta se află în această situaţie, fapt pentru care s-au aplicat dispoziţiile referitoare la plata salariilor, şi nu cele referitoare la plata unei indemnizaţii. Legiuitorul a dorit ca pe durata incapacităţii temporare de muncă a poliţiştilor să acorde salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute, iar nu o indemnizaţie, ca pentru alte categorii profesionale, aspect ce rezultă şi din prevederile art. 37 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003. Astfel, se apreciază că în situaţia incapacităţii temporare de muncă în cazul poliţiştilor se face referire la salariul de bază, acesta fiind plătit integral în acest interval de timp, iar nu despre plata unei indemnizaţii, aşa cum legiuitorul reglementează când menţionează alte categorii de funcţii bugetare sau concediul pentru îngrijirea copilului bolnav la care au dreptul poliţiştii, diferenţierea legislativă fiind realizată prin intermediul acestor termeni.

În şedinţa publică din 14 februarie 2022, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea chestiunii de drept referitoare la natura drepturilor salariale acordate poliţiştilor în perioada în care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, respectiv dacă aceste drepturi sunt exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Prin Încheierea din 7 martie 2022, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal este învestită cu soluţionarea recursului formulat împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat în primă instanţă un litigiu de contencios administrativ, deci problema se ridică în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al curţii de apel învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

În ceea ce priveşte existenţa unei probleme de drept cu privire la care există posibilitatea unor interpretări diferite, chestiunea ce face obiectul sesizării îndeplineşte această condiţie, câtă vreme în speţă se pune problema stabilirii naturii drepturilor primite de poliţişti pe perioada în care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, şi dacă acest drept este sau nu exceptat de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Referitor la caracterul esenţial al problemei de drept, Curtea a constatat că soluţionarea cauzei depinde de calificarea ce se va da drepturilor primite de poliţişti pe perioada în care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, respectiv salariu sau indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, şi dacă acestora li se aplică sau nu scutirea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, de acest aspect depinzând soluţionarea recursului formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, respectiv menţinerea sau casarea sentinţei primei instanţe.

Este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept, întrucât, potrivit notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017, introducerea art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal s-a datorat transferului contribuţiilor sociale în sarcina angajaţilor şi a persoanelor ce realizează venituri din salarii şi asimilate salariilor şi având în vedere faptul că, pe perioadele de incapacitate temporară de muncă pentru boală obişnuită sau ca urmare a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatul aflat într-o astfel de situaţie nu suportă contribuţia de asigurări sociale de sănătate din indemnizaţia primită, s-au eliminat prevederile referitoare la contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator pentru indemnizaţiile de incapacitate temporară de muncă aferente concediilor medicale. În acelaşi timp, se menţine regimul fiscal actual, potrivit căruia angajatul aflat în incapacitate temporară de muncă nu suportă contribuţia de asigurări sociale de sănătate din indemnizaţia primită pe perioada în care se află în incapacitate temporară de muncă, având în vedere faptul că beneficiază de o prestaţie socială pentru care a contribuit.

Totodată, s-a arătat că nu se poate susţine că datorită vechimii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 nu se poate genera o chestiune nouă de drept, întrucât datorită modificărilor suferite de Codul fiscal este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra prezentei probleme de drept, iar în contextul legislativ actual dispoziţiile relevante din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 şi Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 sunt apte să ridice probleme de interpretare.

În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei de drept ridicate şi aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimata-reclamantă a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, lipsind, în primul rând, cerinţa noutăţii. Invocând Decizia nr. 70 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1041 din 7 decembrie 2018 (Decizia nr. 70 din 15 octombrie 2018), reclamanta arată că normele legale cu privire la care se solicită o interpretare au fost analizate de către Tribunalul Cluj şi Curtea de Apel Cluj, existând hotărâri judecătoreşti definitive în dosarele nr. 1.190/117/2021 şi nr. 4.346/117/2019.

În al doilea rând, reclamanta apreciază că această chestiune de drept nu ridică probleme care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile. Susţine că sumele primite nu reprezintă venituri din salarii.

Art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, care face referire la salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute, nu urmăreşte definirea naturii drepturilor încasate ca fiind drepturi salariale, ci configurarea existenţei dreptului de a fi remunerat şi de a stabili valoarea de referinţă la care se raportează remuneraţia, sens în care evocă hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Cluj şi menţinute de Curtea de Apel Cluj.

Chiar dacă art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 ar fi interpretat în sensul în care intră în conflict cu art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal, prevederea din Codul fiscal a abrogat implicit dispoziţiile contrare ale art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, potrivit principiului ierarhiei actelor normative (art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – Legea nr. 24/2000), deoarece litera i) a art. 154 alin. (1) din Codul fiscal a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 ulterior adoptării Ordonanţei Guvernului nr. 38/2003.

Cu privire la problema dacă acest drept este sau nu exceptat de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, reclamanta consideră că sunt incidente scutirile prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. f) şi i) din Codul fiscal. Invocă şi nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 şi susţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu supune contribuţiei de asigurări sociale de sănătate indemnizaţiile de incapacitate temporară de muncă pentru boli obişnuite. De asemenea, arată că în acelaşi sens s-au pronunţat şi instanţele naţionale.

Recurentul-pârât apreciază că dispoziţiile legale în materie sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, nefiind întemeiată sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Textele legale a căror interpretare se solicită nu prezintă o reală dificultate, nu sunt lacunare sau controversate, iar ceea ce se solicită este, în realitate, o interpretare a unor dispoziţii normative corelate, care fac chiar obiectul judecăţii, ceea ce intră în competenţa instanţei învestite cu soluţionarea cauzei şi nu poate face obiectul unui mecanism de unificare a practicii judiciare.

Prin modalitatea de formulare a întrebării nu se pune în discuţie interpretarea unei norme de drept, ci tocmai identificarea normei de drept aplicabile, or această împrejurare reprezintă prerogativa activităţii de judecată a instanţei judecătoreşti învestite cu judecata cauzei. Această chestiune nu poate reprezenta resortul declanşării procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, în defavoarea rolului constituţional al instanţelor de a judeca litigiile cu care sunt învestite.

În ceea ce priveşte fondul problemei de drept supuse dezlegării instanţei supreme prin sesizarea în discuţie, pârâtul invocă dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002), prevederi care se aplică, în mod corespunzător, şi personalului Poliţiei de Frontieră Române, Inspectoratului General pentru Imigrări, încadrat pe posturi prevăzute în statele de organizare a fi încadrate cu poliţişti, sens în care pentru personalul Inspectoratului General pentru Imigrări devin incidente prevederile art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003. În context, recurentul-pârât invocă şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Din coroborarea prevederilor legale incidente rezultă fără dubiu faptul că reclamanta a beneficiat în mod legal de drepturi salariale, şi nu de indemnizaţie de asigurări sociale de sănătate.

Legiuitorul a armonizat cadrul legal aplicabil categoriilor diferite de beneficiari, în sensul că la art. 4 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 se prevede că: „Cheltuielile pentru plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se prevăd distinct la partea de cheltuieli a bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate”, în timp ce pentru poliţişti, militari şi poliţişti de penitenciare menţionează faptul că aceste drepturi se calculează şi se plătesc conform legislaţiei specifice, respectiv că se suportă din bugetul de stat, prin bugetele ministerelor şi instituţiilor din sectorul de apărare, ordine publică şi securitate naţională. Aşadar, conform principiului lex specialia generalibus derogant, nu se poate da o altă interpretare normei legale decât cea prevăzută expres în textul de lege în vigoare.

Prevederi similare privind drepturile aplicabile pe perioada incapacităţii de muncă se regăsesc şi la militari, respectiv art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 138/1999).

Referitor la solicitarea reclamantei privind exceptarea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, conform art. 154 alin. (1) lit. f) şi i) din Codul fiscal, pârâtul arată că această exceptare vizează strict indemnizaţiile.

Or, în cadrul legal antemenţionat, raportat la faptul că reclamanta a beneficiat de drepturi salariale, potrivit actelor normative specifice categoriei de personal din care face parte, această facilitate fiscală nu poate fi acordată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale.

Pe de altă parte, logica legiuitorului de a excepta indemnizaţiile de la contribuţia de asigurări sociale se referă şi la sursa plăţii acestor drepturi, practic ele fiind suportate din Fondul naţional unic de asigurări de sănătate, şi nu din bugetele unităţilor care asigură plata drepturilor salariale. Astfel, întrucât poliţiştii/militarii beneficiază pe perioada incapacităţii temporare de muncă de drepturi salariale stabilite prin dispoziţiile legale specifice (şi nu de indemnizaţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005), este evident faptul că aceste drepturi salariale trebuie supuse regimului fiscal prevăzut de legiuitor pentru veniturile din salarii, cu reţinerea tuturor contribuţiilor datorate, inclusiv a celor privind contribuţia de asigurări sociale de sănătate.

Din cele precizate rezultă că poliţiştii, pe perioada incapacităţii temporare de muncă, nu beneficiază de indemnizaţia prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, ci de prevederile art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003.

După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au depus, în termen legal, puncte de vedere prin care au reiterat argumentele exprimate în faţa instanţei de trimitere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursurilor în Dosarul nr. 2.281/117/2021 a arătat că unul dintre petitele acţiunii, ce a determinat Curtea să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este reprezentat de solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata diferenţelor salariale restante constând în contribuţia de asigurări sociale de sănătate reţinută din indemnizaţia de concediu medical, pe perioada octombrie 2019-ianuarie 2021; cum părţile au opinii divergente cu privire la natura drepturilor acordate poliţiştilor în perioada în care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, fiind apreciate a fi salariu de către pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, respectiv indemnizaţie aferentă certificatelor medicale de către reclamantă, de modul de calificare a acestora depinde plata sau exceptarea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, în raport cu dreptul primit.

Dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal au fost introduse prin art. I pct. 65 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017, având următoarea reglementare: „persoanele care se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, pentru indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale”. Ulterior acestea au fost modificate de pct. 53 al art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2018 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în sensul că beneficiarii sunt persoanele fizice care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate în urma unor accidente de muncă sau a unor boli profesionale, precum şi cele care se află în concedii medicale acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, pentru indemnizaţiile aferente certificatelor medicale.

Astfel, se poate observa că, prin modificarea operată, în cadrul categoriei de persoane fizice exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate s-a menţionat expres şi ipoteza în care acestea se află în concedii medicale acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, pentru indemnizaţiile aferente certificatelor medicale.

În esenţă, se poate aprecia că prin această modificare s-a urmărit eliminarea oricărui dubiu cu privire la scutirea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate a persoanelor fizice ce beneficiază de indemnizaţiile aferente certificatelor medicale.

Raţiunile care au determinat introducerea art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal au fost acelea ca angajatul aflat în incapacitate temporară de muncă să nu suporte contribuţia de asigurări sociale de sănătate din indemnizaţia primită pe perioada în care se află în incapacitate temporară de muncă, având în vedere faptul că beneficiază de o prestaţie socială pentru care a contribuit.

În cauză nu se contestă faptul că reclamanta, având funcţia de subinspector de poliţie, a fost diagnosticată cu neoplasm rectal superior şi s-a aflat în perioada octombrie 2019-ianuarie 2021 în concediu medical, acordat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005.

În acest context, o posibilă interpretare este aceea conform căreia, în perioada vizată, reclamanta a beneficiat de salariu care nu este exceptat de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, deoarece, în acord cu dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, se poate reţine că, în privinţa poliţiştilor, se derogă de la modul de calcul şi plată instituit de acest act normativ pentru drepturile băneşti aferente concediilor medicale prevăzute la art. 2 alin. (1), deci inclusiv pentru incapacitate temporară de muncă, menţinându-se prevederile legale specifice acestei categorii de personal, respectiv art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, care prevede că poliţiştii, pe timpul cât se află în incapacitate temporară de muncă, primesc salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute.

Astfel, întrucât modalitatea de calcul diferă în privinţa drepturilor băneşti aferente concediilor medicale pentru incapacitate temporară de muncă, se poate aprecia că s-a urmărit ca poliţiştii, pe durata concediilor medicale pentru incapacitate temporară de muncă, să primească un salariu, iar acesta nu este exceptat de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Această teză poate fi confirmată şi de faptul că, în măsura în care s-a dorit ca poliţiştii să beneficieze de o indemnizaţie, şi nu de salariu, s-a prevăzut expres de către legiuitor, prin modificările operate la art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 în privinţa indemnizaţiei aferente concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap, respectiv a indemnizaţiei aferente concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Astfel, se poate aprecia că, în cazul poliţiştilor, pornind de la modul de calcul aferent drepturilor băneşti acordate pentru concediile medicale pentru incapacitate temporară de muncă prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, este afectată însăşi natura acestor drepturi, care nu mai pot fi considerate a fi indemnizaţii în accepţiunea acestui act normativ, astfel că nu operează scutirea prevăzută de art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal, fiind în prezenţa unui salariu pentru care se datorează plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

O altă posibilă interpretare este aceea conform căreia în această perioadă reclamanta a beneficiat de indemnizaţie aferentă certificatelor medicale, care este exceptată de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Astfel, având în vedere că reclamanta s-a aflat în perioada octombrie 2019-ianuarie 2021 în concediu medical acordat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, aceasta nu a primit un salariu, deoarece salariul reprezintă remuneraţia muncii unei persoane, ceea ce presupune, aşadar, prestarea muncii, prezenţa la serviciu. Or, reclamanta nu a prestat muncă, nu s-a prezentat la serviciu în această perioadă, datorită stării sale de sănătate, astfel că sumele primite nu reprezintă venituri din salarii, pentru a se calcula contribuţii la sistemul de asigurări sociale de sănătate. Reclamanta a beneficiat în această perioadă de indemnizaţie, având în vedere calitatea sa de asigurat şi contribuţiile plătite anterior survenirii evenimentului care a determinat suspendarea de drept, temporară, a raporturilor de serviciu. În acest context nu sunt aplicabile prevederile art. 155 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, sumele aferente concediilor medicale de care a beneficiat reclamanta nefiind asimilate salariului, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Codul fiscal.

Nu poate fi ignorat motivul care a determinat legiferarea dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal prevăzut la pct. 7 din nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017.

În acest context, a aprecia că dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 corelativ cu art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 instituie pentru categoria profesională a poliţiştilor, în perioada în care se află în concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, un salariu ce nu este exceptat de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate derogă de la motivul pentru care s-a adoptat art. 37 alin. (1).

Această normă a fost adoptată în vederea creării anumitor facilităţi pentru poliţişti, urmărindu-se ca pe timpul cât se află în delegare, detaşare, incapacitate temporară de muncă, concediu de odihnă, concediu de maternitate şi alte concedii plătite, care se acordă în baza dispoziţiilor legale în vigoare, drepturile băneşti primite să nu cunoască scăderi, fiind instituită regula menţinerii salariilor de bază şi a celorlalte drepturi băneşti avute.

Or, într-o situaţie precum cea din prezenta cauză nu există nicio raţiune pentru a transforma o normă care, aparent, protejează categoria profesională a poliţiştilor în privinţa modului de calcul al drepturilor aferente concediilor medicale acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 într-o ipoteză ce ajunge să defavorizeze această categorie profesională, datorită calificării drepturilor primite ca fiind salarii, şi nu indemnizaţii, cu consecinţa excluderii acestora de la incidenţa art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal. Nu poate fi omis nici faptul că pârâtul însuşi afirmă că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile în ceea ce priveşte indemnizaţia acordată în baza concediului medical pentru personalul său contractual. Simpla diferenţă de statut, personal contractual – funcţionar public din cadrul aceleiaşi instituţii, nu poate justifica în mod rezonabil o diferenţă de tratament fiscal cu privire la natura dreptului acordat ca urmare a concediilor medicale, regimul fiscal actual urmărind ca angajatul (indiferent de statutul său) aflat în incapacitate temporară de muncă să nu suporte contribuţia de asigurări sociale de sănătate din indemnizaţia primită pe perioada în care se află în această incapacitate, având în vedere faptul că beneficiază de o prestaţie socială pentru care a contribuit.

Astfel, analizând dispoziţiile art. 37 alin. (1), (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 în raport cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, se poate aprecia că referirea la salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute nu urmăreşte definirea naturii drepturilor încasate ca fiind drepturi salariale, ci pe aceea de a configura existenţa dreptului de a fi remunerat şi de a stabili valoarea de referinţă la care se raportează remuneraţia, fiind un simplu element de calcul al dreptului acordat, ce nu influenţează scutirea de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

În raport cu dispoziţiile art. 50 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, orice modificare intervenită asupra normei legale la care s-a făcut trimitere se reflectă şi asupra normei de trimitere. Or, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 este un act normativ ulterior Ordonanţei Guvernului nr. 38/2003, astfel încât conţinutul acestuia se reflectă în mod corespunzător asupra normei de trimitere de la art. 37 alin. (1).

Totodată, Curtea a reţinut şi faptul că regimul fiscal al categoriilor de venit este prevăzut de Codul fiscal, act normativ de asemenea ulterior Ordonanţei Guvernului nr. 38/2003. Or, chiar şi dacă s-ar fi putut accepta interpretarea propusă de recurent, potrivit prevederilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, aceasta trebuie apreciată ca abrogată prin efectul adoptării Codului fiscal, conform art. 502.

Faptul că, în practica administrativă a recurentului-pârât, drepturile acordate continuă să fie evidenţiate ca salariu este irelevant, câtă vreme o practică administrativă nu poate invalida prevederi legale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale în interpretarea problemei de drept semnalate.

Astfel, într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că poliţiştii aflaţi în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, beneficiază de indemnizaţie aferentă certificatelor medicale, care este exceptată de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

S-a argumentat că, aşa cum reiese din prevederile art. 2 alin. (2) lit. b) coroborat cu dispoziţiile art. 135 din Codul fiscal, printre impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii ce trebuie plătite în România se află şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 153 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, potrivit cărora cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în România au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate. De la această regulă există unele excepţii reglementate expres şi explicit în art. 154 din acelaşi act normativ.

Printre categoriile de persoane fizice exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se află şi cea indicată la art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal. Soluţia exceptării de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate a persoanelor fizice ce se află în concedii medicale acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 priveşte toate categoriile de persoane ce se află în concedii medicale de genul celor menţionate anterior. Împrejurarea că în conţinutul textului de lege s-a folosit expresia „pentru indemnizaţiile aferente certificatelor medicale” nu are semnificaţia faptului că legiuitorul a dorit să restrângă sfera de aplicare a acestei excepţii doar la persoanele fizice care primesc indemnizaţii pentru concediile medicale calculate şi acordate potrivit ordonanţei de urgenţă. Expresia citată trebuie interpretată extensiv, în sensul că se referă la toate indemnizaţiile acordate pentru concediile medicale, indiferent de modul de calcul al acestora, voinţa legiuitorului exprimată explicit în nota de fundamentare fiind aceea ca angajatul aflat în incapacitate temporară de muncă să nu suporte contribuţia de asigurări sociale de sănătate din drepturile băneşti primite pentru perioada în care se află în incapacitate temporară de muncă, în considerarea situaţiei speciale în care se află, având în vedere faptul că beneficiază de o prestaţie socială pentru care a contribuit.

Sfera reală de aplicare a prevederilor art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal nu poate fi limitată la categoria persoanelor care primesc o sumă de bani denumită „indemnizaţie”, calculată potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, întrucât asocierea excepţiei din acest text de lege doar cu modul de calcul al indemnizaţiei reglementat prin ordonanţa de urgenţă este incompatibilă cu voinţa legiuitorului care nu a oferit niciun indiciu că ar avea intenţia să realizeze o disociere între categoriile de persoane fizice în funcţie de modul de calcul al drepturilor băneşti acordate pentru concediile medicale.

Art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 38/2003 a fost adoptat în vederea creării anumitor drepturi, facilităţi pentru poliţişti, urmărindu-se ca, pe timpul cât se află în delegare, detaşare, incapacitate temporară de muncă, concediu de odihnă, concediu de maternitate şi alte concedii plătite care se acordă în baza dispoziţiilor legale în vigoare, drepturile băneşti primite să nu cunoască scăderi, fiind instituită regula menţinerii salariilor de bază şi a celorlalte drepturi băneşti avute. Or, a admite opinia contrară ar echivala cu transformarea normei mai sus redate, dintr-o normă de protecţie într-una care ar defavoriza această categorie profesională. În plus, această interpretare este în acord cu scopul pentru care a fost introdus în Codul fiscal art. 154 alin. (1), scop detaliat în pct. 7 al notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017.

În acest sens au transmis hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Târgu Mureş.

Într-o altă opinie s-a apreciat că în cazul poliţiştilor, pornind de la modul de calcul aferent drepturilor băneşti acordate pentru concediile medicale pentru incapacitate temporară de muncă, prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, este afectată însăşi natura acestor drepturi care nu mai pot fi considerate indemnizaţii în accepţiunea acestui act normativ, astfel că nu operează scutirea prevăzută de art. 154 alin. (1) lit. i) din Codul fiscal, fiind în prezenţa unui salariu pentru care se datorează plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

În acest sens au exprimat opinii teoretice Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 61 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, prin Decizia nr. 323 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 19 iulie 2019, admiţând excepţia invocată, însă pentru aspecte nerelevante în prezenta cauză. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este întrunită cerinţa privind existenţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat, tot din perspectiva admisibilităţii, şi că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar cinci dintre cele şase cerinţe anterior enunţate sunt întrunite.

Astfel, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, cea referitoare la atributul de noutate al problemei de drept, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Se observă, aşadar, că în Dosarul nr. 2.281/117/2021 aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa respectivă a fost învestită cu soluţionarea unor recursuri declarate de părţile procesuale într-un litigiu de contencios administrativ privind funcţionari publici.

Curtea de apel judecă în ultimă instanţă astfel de cauze, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare („Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel”), cu referire la art. 28 alin. (1) din aceeaşi lege specială („Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”), coroborat cu art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, dar şi cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă confor