ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 55/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.206/1/2022, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 10.474/3/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 5 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 10.474/3/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dispozițiile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017), în corelare cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), se interpretează în sensul că nu pot avea ca efect diminuări ale venitului net al persoanelor aflate sub incidența acestora?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 iunie 2022, cu nr. 1.206/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 3 octombrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările și completările ulterioare Art. 7. - " (...) (2) Sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017."

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare Art. 38. - Aplicarea legii "(...) (3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții; (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 28 martie 2018, cu nr. 10.474/3/2018, reclamantul X a solicitat obligarea pârâtei Casa de Pensii a Municipiului București la stabilirea cuantumului brut al salariului de bază începând cu 1 ianuarie 2018, astfel încât prin transferul contribuțiilor din sarcina angajatorului în cea a salariatului să îi fie menținut în plată salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu data de 1 decembrie 2017, în baza Legii nr. 274/2017 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2017 privind completarea art. II din Legea nr. 152/2017 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal bugetare (Legea nr. 274/2017) și calculul și plata diferențelor salariale cuvenite începând cu data de 1 ianuarie 2018 până la data stabilirii nivelului salariului conform primului capăt de cerere, solicitând totodată și plata dobânzii legale la debitele restante, calculată începând cu data scadenței, până la plata efectivă.

Prin Sentința civilă nr. 7.096 din 2 noiembrie 2018, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la stabilirea cuantumului brut al salariului de bază al reclamantului, începând cu 1 ianuarie 2018, astfel încât prin transferul contribuțiilor din sarcina angajatorului în cea a salariatului să îi fie menținut reclamantului în plată salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu 1 decembrie 2017, a obligat pârâta la calcularea și plata diferențelor salariale cuvenite reclamantului în acord cu cele dispuse anterior, începând cu 1 ianuarie 2018, până la data stabilirii salariului conform sentinței, diferențe salariale la care se va calcula și dobânda legală, începând cu data scadenței, până la data plății efective.

Tribunalul a reținut că, în urma stabilirii drepturilor salariale în aplicarea art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, reclamantului - funcționar public cu funcție de conducere în cadrul instituției pârâte - i-a fost diminuat salariul net în luna ianuarie 2018, prin raportare la lunile noiembrie și decembrie 2017, când salariul net crescuse.

Soluția a avut la bază interpretarea art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, în contextul succesiunii cronologice a legislației, cu luarea în considerare a intenției legiuitorului, precum și prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special fiind avute în vedere cauzele S.C. Antares Transport - S.A. și S.C. Transroby - S.R.L. împotriva României (paragraful 48), Bock și Palade împotriva României, tribunalul concluzionând că o micșorare a salariului net al reclamantului în urma aplicării art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu poate fi considerată convențională, fiind operată în temeiul unui text de lege imprecis și lipsit de previzibilitate, în contextul întregii reglementări care vorbește de majorări, iar nu de reduceri, precum și față de expunerea de motive prin care legiuitorul se arăta îngrijorat ca modificările legislative privind contribuțiile sociale obligatorii să nu conducă la scăderea semnificativă a veniturilor nete.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, prin care a solicitat casarea sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, că tribunalul a apreciat greșit că din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului textul național nu ar putea justifica micșorarea salariului net al reclamantului, iar instanța de fond s-a pronunțat nejustificat asupra calității unui act normativ, apreciind că textul legal incident este "imprecis și lipsit de previzibilitate".

Recurenta-pârâtă a mai menționat că în dosarele nr. 23.078/3/2018 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și nr. 27.888/3/2018 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse definitiv acțiunile formulate împotriva sa în spețe similare.

În cauză, în ședința publică din 8 octombrie 2020, Curtea a pus în discuția contradictorie a părților, potrivit art. 519 și art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, cu privire la chestiunea de drept redată la paragraful 8 din prezenta decizie.

Prin încheierea pronunțată la 5 noiembrie 2020 sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, completul de judecată este învestit cu soluționarea unui recurs, urmând să se pronunțe în ultimă instanță.

De modul de lămurire a acestei chestiuni de drept, care este nouă, referitoare la interpretarea art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, în corelare cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă acestea se interpretează în sensul că nu pot avea ca efect diminuări ale venitului net al persoanelor aflate sub incidența acestora, depinde soluționarea pe fond a cauzei de față, aceasta fiind esența controversei supuse analizei.

Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Dispozițiile în legătură cu care se solicită pronunțarea unei hotărâri potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă au primit o interpretare diferită din partea instanțelor de judecată învestite cu acțiuni similare, cum ar fi cele care au format obiectul dosarelor nr. 23078/3/2018 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și nr. 27888/3/2018 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, soluționate definitiv în sensul respingerii acțiunilor promovate împotriva deciziilor emise de pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, în care prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 în corelare cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 au primit o interpretare diametral opusă față de cea reținută în sentința ce face obiectul recursului în cadrul Dosarului nr. 10.474/3/2018.

De asemenea, Curtea a apreciat că o rezolvare de principiu a acestei chestiuni de drept depășește cadrul strict al speței de față, putând prezenta interes în situațiile în care instanțele sunt chemate să soluționeze cauze în materie de drepturi salariale, în care, la fel ca în speța de față, deși întreg contextul legislativ converge spre ideea creșterii generalizate a drepturilor salariale, totuși apar situații în care se ajunge la un rezultat diametral opus, fără să fie relevat un scop legitim care să fi fost urmărit prin respectiva reducere a drepturilor salariale pentru anumite categorii profesionale și care ar putea justifica această diferențiere potrivit exigențelor art. 53 din Constituție. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept nici în fața instanței de trimitere și nici după comunicarea raportului, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 10.474/3/2018 a expus pe larg considerentele reținute prin sentința recurată, referitoare la argumentele legiuitorului din preambulul și expunerea de motive ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind necesitatea reglementării posibilității de creștere a remunerațiilor brute ale administratorilor și directorilor întreprinderilor publice, ca urmare a modificărilor legislative aduse contribuțiilor sociale obligatorii prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017), astfel încât venitul net al acestora să nu se diminueze și la neclaritatea succesiunii de aplicare a actelor normative în ce privește stabilirea salariului de bază la data de 1 ianuarie 2018 pentru personalul remunerat la nivelul salariului de bază minim brut, observând că opiniile diametral opuse ale părților litigante referitor la interpretarea și aplicarea legii în legătură cu salarizarea reclamantului sunt justificate de modalitatea de legiferare care lasă loc interpretărilor, aspect constatat chiar de către inițiatorul reglementării adoptate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017.

De asemenea, a expus pe larg și opinia contrară, regăsită în Decizia civilă nr. 2.326 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 23.078/3/2018, dar și în Sentința nr. 8.296 din 11 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 27.888/3/2018, definitivă prin nerecurare, prin care s-a apreciat, referitor la art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, că această dispoziție nu are rolul de a crea în sarcina angajatorului obligația de a asigura o creștere salarială, ci dimpotrivă exprimă ideea că majorările salariale acordate potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 vor acoperi pierderea venitului născută din plata contribuțiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice.

Instanța de trimitere a arătat că nu este însă convinsă de această din urmă interpretare, care pare să nu țină cont de interpretarea teleologică și care pare să lase fără efect prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, ca și prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, care stabilesc că începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă creșteri salariale.

Or, se observă că, în cazul concret din speță, aplicarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017 a condus la reducerea salariului net al reclamantului (prin raportare la nivelul avut în noiembrie 2017, în condițiile în care în decembrie 2017 salariul net fusese mărit), deși din art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 ar rezulta că acestea ar fi trebuit să aibă măcar un efect neutru, în sensul de a nu afecta valoarea salariului plătit efectiv reclamantului în decembrie 2017.

Deși excepțiile sunt de strictă interpretare, nu se înțelege care ar fi rațiunea pentru care norma, potrivit căreia aplicarea modificărilor legislative privind contribuțiile sociale obligatorii nu conduce la diminuări ale venitului net, ar fi fost edictată doar în favoarea administratorilor și directorilor care au contractele de mandat încheiate conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2011), și nu ar avea vocația de a se aplica și celorlalte categorii de funcționari (intimatul-reclamant fiind și el ocupantul unui post de conducere în perioada relevantă), în contextul în care nu a fost prezentat un scop legitim care ar fi fost urmărit și ar justifica această diferențiere, iar sensul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 ar fi acela că, începând cu data de 1 ianuarie 2018, se acordă creșteri salariale.

Instanței de trimitere îi este cunoscută jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Kopecky împotriva Slovaciei, Ketchko împotriva Ucrainei, Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș împotriva României, potrivit căreia în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum, fiind de competența statului să stabilească în mod discreționar remunerațiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaților săi. Cu toate acestea reține că, potrivit aceleiași jurisprudențe, ingerința în dreptul la salariu ar trebui să urmărească un interes public și să păstreze un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului și, în mod special, ar trebui să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de acest drept.

Or, contrar situației avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu ocazia pronunțării Deciziei de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011 în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11, Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș împotriva României, în care s-a reținut că rațiunea măsurii dispuse de legiuitor își avea izvorul într-o situație de excepție - criza economică a țării -, iar ingerința statului a urmărit un interes public constând în protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile și veniturile statului, pe fondul crizei economice din țară, în cauza de față restrângerea dreptului la salariu se aplică doar pentru o categorie restrânsă de salariați, fiind o situație de excepție, în timp ce pentru larga majoritate a funcționarilor a operat majorarea substanțială a drepturilor salariale și nu a fost prezentată vreo rațiune, respectiv un interes public pentru care, pentru persoanele aflate în situații similare cu reclamantul, ar fi fost necesară, în acest context economicojuridic, diminuarea veniturilor nete. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești, precum și opinii teoretice ale magistraților din care a rezultat existența unor orientări jurisprudențiale diferite în interpretarea problemei de drept semnalate.

Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că dispozițiile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 se interpretează în sensul că pot avea ca efect diminuări ale venitului net al persoanelor aflate sub incidența acestora.

S-a argumentat că determinarea salariului net se realizează având în vedere noile prevederi fiscale, aplicabile începând cu luna ianuarie 2018. Reclamanții nu sunt supuși niciunei forme de discriminare, iar prevederile legale invocate nu le garantează menținerea și acordarea acelorași drepturi de natură salarială, mai ales că prin prevederile art. 25 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a instituit un plafon al majorărilor ce pot fi acordate.

Reducerea veniturilor nete ale recurenților a fost urmarea aplicării dispozițiilor legale, iar nicio hotărâre judecătorească nu a recunoscut în favoarea acestora un nivel salarial superior, astfel că nu se poate susține că posedă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În sprijinul acestei opinii au fost invocate și considerentele Curții Constituționale exprimate în Decizia nr. 448 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 6 ianuarie 2021, de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest sens au transmis opinii teoretice Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Craiova - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Iași - Secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Au fost depuse următoarele hotărâri judecătorești: deciziile pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 449 din 9 aprilie 2019, în Dosarul nr. 922/114/2018; nr. 1.281 din 22 octombrie 2019, în Dosarul nr. 899/114/2018, și nr. 110 din 11 februarie 2019, în Dosarul nr. 894/114/2018; Decizia nr. 2.326 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 23.078/3/2018; Decizia nr. 500/R din 31 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 184/64/2019; Decizia nr. 3.666 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția de contencios administrativ și fiscal; sentințele Tribunalului Gorj - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 927 din 12 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 977/95/2018, și nr. 593 din 22 septembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 103/63/2021, definitive prin respingerea recursurilor.

Într-o a doua opinie, s-a considerat că interpretarea concertată a prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 conduce la concluzia că salariul net al personalului plătit din fonduri publice nu poate înregistra reduceri în raport cu salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu data de 1 decembrie 2017.

S-a argumentat că, potrivit Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu ianuarie 2018, reclamantului i se recunoaște o majorare a salariului brut, iar prin grija legiuitorului, interesat ca modificările legislative privind contribuțiile sociale obligatorii să nu conducă la diminuări ale venitului net, s-a prevăzut că sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Codului fiscal, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, singura interpretare și aplicare legitimă a art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 fiind aceea prin care reclamantului nu i se poate reduce salariul net aferent lunii decembrie 2017, dobândit începând cu 1 decembrie 2017.

În ceea ce privește art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, analizat și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că această lege nu poate justifica în mod convențional micșorarea venitului (salariului) net al reclamantului, fiind imprecisă.

În plus, potrivit statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza S.C. Antares Transport - S.A. și S.C. Transroby - S.R.L. împotriva României (paragraful 48), greșelile sau erorile ce aparțin autorităților statului ar trebui să fie în beneficiul celor afectați, în special în situațiile în care nu există alte interese private contrare în joc. Cu alte cuvinte, riscul oricărei greșeli făcute de autoritatea statului trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate cu suportarea costului de către persoana fizică respectivă.

Această opinie teoretică a fost exprimată de Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul București, Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Dolj, Tribunalul Galați, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

S-a exprimat și o a treia opinie, nuanțată, potrivit căreia nu se poate considera de plano că acordarea majorărilor salariale prevăzute de dispozițiile legale privind salarizarea funcționarilor publici nu poate avea ca efect diminuarea venitului net al persoanelor cărora li se acordă majorările respective, astfel cum susține titularul sesizării, fiind necesar a se ține seama de limitările pe care le conține Legea-cadru nr. 153/2017.

Chiar textul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede două limitări în privința majorării salariului de bază cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, respectiv "fără a depăși limita prevăzută la art. 25" și "în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții", ceea ce înseamnă că, per a contrario, atunci când se depășește limita prevăzută la art. 25 din legea-cadru sau când personalul nu își desfășoară activitatea în aceleași condiții, veniturile salariale nete ale persoanelor în cauză pot fi diminuate.

Mai mult, atunci când legiuitorul a intenționat ca, prin aplicarea etapizată a Legii-cadru nr. 153/2017 să nu se diminueze salariile nete ale destinatarilor legii, a prevăzut, cu caracter de excepție, acordarea unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, prin dispozițiile art. 38 alin. (6 1 ) din legea-cadru menționată, ceea ce înseamnă că, în celelalte cazuri, este posibilă diminuarea veniturilor salariale nete ale beneficiarilor legii-cadru, în condițiile incidenței celorlalte dispoziții legale privind limitarea drepturilor salariale.

În aceste condiții, este necesar ca instanța învestită cu soluționarea cauzei să aprecieze, de la caz la caz, dacă aplicarea majorărilor salariale de către instituția publică angajatoare s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, fără a se considera de plano că acordarea acestor majorări salariale nu ar putea avea ca efect diminuarea venitului net al persoanelor cărora li se acordă majorările respective, astfel cum susține titularul sesizării.

În acest sens, curțile de Apel Iași - Secția de contencios administrativ și fiscal și Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal au apreciat că titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raționament judiciar, prin analiza sistematică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză, a căror interpretare formează obiectul sesizării.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 230 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1321 din 31 decembrie 2020, Curtea Constituțională, respingând excepțiile de constituționalitate invocate, care priveau și dispozițiile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, a reținut că: " 117. (...) în preambulul ordonanței de urgență se stipulează, printre altele, că adoptarea acesteia a fost necesară în vederea adoptării, în cel mai scurt timp, a legii bugetului de stat și a legii bugetului asigurărilor sociale de stat. S-a mai menționat că exista riscul ca unele categorii de personal bugetar să nu își poată primi salariile și că neadoptarea acestor măsuri ar fi generat un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat de 5,14% din produsul intern brut în anul 2018, dezechilibrând în mod semnificativ sustenabilitatea finanțelor publice, ceea ce ar fi afectat echilibrele bugetare. Așadar, sunt motivate în mod obiectiv și convingător atât existența unei situații extraordinare, cât și urgența, răspunzând, astfel, exigențelor art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție. 118. De asemenea, concepția de ansamblu a textului analizat este aceea ca ordonanța de urgență să nu antreneze consecințe negative/lezeze/vatăme/prejudicieze instituțiile fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție și drepturile electorale. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu au afectat drepturile și libertățile fundamentale."

De asemenea, prin Decizia nr. 662 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 19 ianuarie 2021, Curtea a reținut că: " 41. (...) autorii excepției deduc pretinsa neconstituționalitate din compararea soluțiilor legislative consacrate prin prevederile art. 24, art. 25 alin. (1) și ale art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 și art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017. Or, așa cum s-a statuat constant în jurisprudența Curții Constituționale (exemplu fiind Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013), examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. 42. În continuare, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, Curtea reține că aceste dispoziții legale stabilesc reguli de ordin tehnic în materie fiscală privind sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, realizând o corelare cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, în contextul transferului contribuțiilor sociale din sarcina angajatorului în sarcina angajatului, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Astfel, legiuitorul a redimensionat politica sa fiscală, aspect care se înscrie în marja sa de apreciere, potrivit art. 139 din Constituție, în scopul îmbunătățirii colectării contribuțiilor la bugetul de asigurări sociale și, implicit, al protejării drepturilor fundamentale ale salariaților." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de față nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este întrunită cerința privind existența unei chestiuni de drept reale și veritabile și că întrebarea adresată instanței supreme vizează realizarea unui raționament judiciar, care este atributul instanței învestite cu judecarea litigiului. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor precizate, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că primele cerințe referitoare la titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în ultimă instanță sunt îndeplinite.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, învestit cu soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, în primă instanță, într-un litigiu în legătură cu raporturile de serviciu ale unui funcționar public cu funcție de conducere în cadrul instituției pârâte, care solicită stabilirea cuantumului brut al salariului de bază începând cu 1 ianuarie 2018, astfel încât prin transferul contribuțiilor de asigurări sociale din sarcina angajatorului în sarcina sa să fie menținut în plată salariul majorat net, stabilit începând cu data de 1 decembrie 2017, precum și plata diferențelor salariale cuvenite, cu dobânda legală.

Curtea de apel judecă în ultimă instanță astfel de cauze, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare ["Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel (...)"], cu referire la art. 28 alin. (1) din aceeași lege specială ("Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte"), coroborat cu art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, dar și cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, conform căruia "(1) Sunt hotărâri definitive: (...) 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii".

De asemenea, este relevată și legătura chestiunii de drept cu soluționarea cauzei în calea de atac declarată de pârâtă împotriva sentinței prin care acțiunea introductivă a fost admisă, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, privind interpretarea art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 și art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziții legale în legătură cu care este sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea hotărârii prealabile.

Totodată, după consultarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că asupra problemei de drept sesizate de curtea de apel instanța supremă nu a statuat printr-o altă hotărâre și nu există un recurs în interesul legii având același obiect care să se afle în curs de soluționare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată însă că nu este îndeplinită condiția ca prin sesizare să fie dedusă o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă de o dezlegare de principiu.

În acord cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, procedura hotărârii prealabile a fost rezervată "chestiunilor de drept" care prezintă caracter de noutate și dificultate legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat în legătură cu sintagma "chestiune de drept" (spre exemplu, prin Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015) că: " 41. (...) întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, așa încât soluția dată în această procedură să aibă în vedere numai întrebarea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege. (...) 42. În doctrină s-a arătat că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică. În același timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența și, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile".

Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este deci dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a sa, atunci când este susceptibilă de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete coerență și unitate.

Totodată, este vorba, așadar, despre o interpretare în drept cu caracter de principiu asupra unei norme de drept stabilite ca incidentă cauzei, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu de determinarea, în concret, a acestei norme de către instanța supremă, pe care ulterior să o interpreteze, iar instanța de trimitere, având norma astfel stabilită și interpretată, să îi facă aplicarea tale quale la speță, întrucât nu acesta este scopul mecanismului instituit prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sesizarea vizează dispozițiile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 în corelare cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, solicitându-se să se stabilească dacă pot avea ca efect diminuarea venitului net al personalului aflat sub incidența acestora.

Legea-cadru nr. 153/2017 a creat cadrul pentru dezvoltarea unui sistem de fundamentare a politicilor salariale în sectorul bugetar și de supraveghere a aplicării acestora și a asigurat dezvoltarea unui sistem de distribuire a resurselor bugetare alocate pentru cheltuielile de personal, prin stabilirea salariilor de bază în sectorul bugetar.

În vederea atingerii scopului său, Legea-cadru nr. 153/2017, prin art. 38 intitulat "aplicarea legii", a instituit o aplicare etapizată a acesteia, începând cu data de 1 iulie 2017, însă cu excepțiile și derogările prevăzute în dispozițiile inițiale ale legii, precum și prin actele normative ulterioare.

Astfel, pentru etapa prevăzută la art. 38 alin. (2) lit. a) din legea-cadru menționată, legiuitorul a prevăzut că, "Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017: "Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Este de reținut deci că, în ceea ce privește creșterile salariale, așa cum sunt ele menționate în întreg cuprinsul art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a impus ca la acordarea acestora să fie îndeplinite anumite cerințe, fiind stabilite, totodată, și anumite limitări.

Textul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede limitarea în privința majorării salariului de bază cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, prin trimiterea la dispozițiile art. 25 din aceeași lege-cadru (articol care se referă la limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor, indemnizațiilor și a altor drepturi).

Pe de altă parte, prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 ["Sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017."] stabilesc regulile de ordin tehnic în materie fiscală privind sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice.

Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 realizează o corelare cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, în contextul transferului contribuțiilor sociale din sarcina angajatorului în sarcina angajatului, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2017, intrată în vigoare ulterior legii-cadru privind salarizarea, iar referitor la impactul acesteia în raport cu creșterile salariale prevăzute de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 se constată că nu conțin nicio referire la păstrarea unui anumit nivel al venitului salarial net.

Obiectul procedurii îl reprezintă, fără excepție, o normă de drept care, ca urmare a interpretării printr-o argumentație juridică consistentă și divergentă, poate primi o aplicare diferită în situații cvasiidentice și poate determina, în final, jurisprudența neunitară.

Clarificarea sensului unei norme legale prin interpretare se realizează în situația în care legea conține ambiguități, fiind susceptibilă de interpretări diferite, nu și în situația în care se constată că soluția legislativă adoptată conține o configurare clară a conceptelor și noțiunilor folosite, așa cum este cazul în ipoteza analizată, sesizarea privind, de fapt, stabilirea de către instanța supremă, prin pronunțarea hotărârii prealabile, a consecințelor efective ale aplicării concomitente a prevederilor legale incidente în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Implicațiile pe care noua reglementare de redimensionare a politicii fiscale le-a produs asupra unei părți a personalului plătit din fonduri publice, inclusiv asupra categoriei funcționarilor publici cu funcție de conducere în care se încadrează reclamantul, sub aspectul unei scăderi a cuantumului venitului net în luna ianuarie 2018 față de luna decembrie 2017, în pofida majorării salariului de bază, erau previzibile și, contrar celor reținute de instanța de trimitere, nu pot prin ele însele să ducă la concluzia că norma legală este neclară.

Sesizarea nu prezintă nicio dificultate și nu impune o rezolvare pe calea unei hotărâri interpretative de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național, găsindu-și răspunsul, de altfel identificat ca atare și de curtea de apel, expres în lege.

O primă confirmare în sensul că venitul salarial net poate scădea ca urmare a modificărilor legislative aduse contribuțiilor sociale obligatorii prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 se regăsește chiar în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind "necesitatea reglementării posibilității de creștere a remunerațiilor brute ale administratorilor și directorilor întreprinderilor publice ca urmare a modificărilor legislative aduse contribuțiilor sociale obligatorii prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel încât venitul net al acestora să nu se diminueze".

În acest sens este prevăzută la art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 soluția oferită de legiuitor pentru remedierea acestei situații, anume că "remunerațiile brute ale administratorilor și directorilor prevăzute în contractele de mandat încheiate conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările ulterioare, pot fi recalculate pentru a fi puse în acord cu noile contribuții sociale obligatorii datorate conform Legii nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal".

Doar în acest caz particular legiuitorul a reglementat recalcularea remunerațiilor bru