ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 47/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.003/1/2022, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 2.187/95/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 20 aprilie 2022, în Dosarul nr. 2.187/95/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), se aplică și în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condițiile art. 158 alin. (31) din lege, cu carnetul de muncă; dacă verificarea caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (31) din lege, presupune și verificarea legalității încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 mai 2022, cu nr. 1.003/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 19 septembrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare " Art. 158. - (...) (3 1 ) Dovada vechimii în muncă în grupa I și/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă. (...) (6) În situația în care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, angajatorii sau orice alți deținători legali de arhive sunt obligați să pună la dispoziția Casei Naționale de Pensii Publice și/sau a caselor teritoriale de pensii, după caz, la solicitarea acestora, documentele întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă, în vederea verificării respectării legislației în domeniu. (...) (7) În situația în care, ca urmare a verificărilor prevăzute la alin. (6), se constată încălcări ale legislației privind încadrarea în grupe superioare de muncă sau nu sunt prezentate documentele care au stat la baza eliberării adeverințelor, perioadele respective sunt valorificate ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiții normale de muncă." III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 14 octombrie 2020 cu nr. 2.187/95/2020, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Gorj și a solicitat anularea deciziilor de pensionare nr. Y din 4 septembrie 2020, nr. Z din 4 septembrie 2020 și nr. W din 10 septembrie 2020 și obligarea pârâtei să valorifice în grupa I de muncă, în procent de 100%, perioadele 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 și 28 martie 1980-1 aprilie 2001, în conformitate cu înscrierile din carnetul de muncă, așa cum au fost reținute prin Decizia nr. X din 14 mai 2020, precum și reluarea plății pensiei începând cu data de 1 iunie 2010 și exonerarea sa de la plata debitului în cuantum de 6.150 lei, reprezentând pensia încasată pe perioada 1 iunie 2020-31 august 2020.

Prin Sentința civilă nr. 62 din 21 ianuarie 2021, Tribunalul Gorj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis contestația, a anulat deciziile de pensionare nr. Y din 4 septembrie 2020, nr. Z din 4 septembrie 2020 și nr. W din 10 septembrie 2020 emise de pârâta Casa Județeană de Pensii Gorj și a obligat pârâta să emită o nouă decizie de pensionare, cu valorificarea stagiului de cotizare din perioada 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 și din perioada 28 martie 1980- 1 aprilie 2001, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă, pozițiile 19-20, și a perioadei 16 iulie 1999-1 aprilie 2001, ca fiind stagiu de cotizare realizat în grupa I de muncă în procent de 100%, drepturile de pensionare urmând a fi plătite începând cu data de 1 iunie 2020. A fost exonerat reclamantul de plata debitului de 6.150 lei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că emiterea deciziilor contestate a fost determinată de nevalorificarea în grupa I de muncă a perioadelor 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 și 28 martie 1980-1 aprilie 2001, potrivit înscrierilor din carnetul de muncă. Pârâta a susținut că, prin meseria avută, aceea de rectificator, reclamantul nu putea executa activitățile prevăzute în anexa nr. 1 pct. 30 din Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării (Ordinul nr. 50/1990) și că în acest sens nu au fost depuse documente verificabile, potrivit art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010.

Instanța de fond a constatat că la poziția 54 din carnetul de muncă al reclamantului este menționat că "în perioada 19.09.1978-18.10.1978 și perioada 28.03.1980-1.04.2001 a lucrat la fabricarea munițiilor unde a executat elementele din plumb ale acestora. Activitatea prestată de prelucrare a plumbului de puritate 99% se încadrează în grupa I de muncă în procent de 5, conform Ordinului nr. 50/1990, anexa nr. 1 punctul 30", iar faptul că reclamantul a lucrat la prelucrarea plumbului de puritate 99% rezultă și din Adeverința nr. xxxxx din 12 decembrie 2007.

Instanța a reținut prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare (Decretul nr. 92/1976), potrivit cărora carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, precum și dispozițiile art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora dovada vechimii în muncă în grupele I și/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976. Dovada se poate face cu adeverințe eliberate de către angajatori sau deținătorii legali de arhive, potrivit art. 158 alin. (3 2 ) din Legea nr. 263/2010, doar în situația în care în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupele I și/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă sau înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet. Or, reclamantul avea înregistrate în carnetul de muncă perioadele lucrate în grupa I de muncă, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 158 alin. (3 1 ), anterior menționate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, care a arătat că nu a valorificat aceste perioade în grupa I de muncă, considerând că, prin meseria sa, reclamantul nu executa activitățile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, activități care sunt specifice personalului care lucrează în pirotehnie. Având în vedere neconcordanța între temeiul legal invocat și meseria avută, era necesar ca reclamantul să depună documente verificabile din perioadele în discuție, care să confirme faptul că și-a desfășurat activitatea în condițiile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990.

Apelanta-pârâtă a invocat prevederile art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010 în susținerea motivelor de apel și a arătat că adeverințele care atestă activitatea lucrată în grupa I sau a II-a de muncă pot fi cenzurate de casa de pensii, întrucât, potrivit dispozițiilor Legii nr. 263/2010, la stabilirea pensiilor trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea pensiei, aceasta implicând și verificarea legalității înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de pensie. Pentru a fi valorificată la stabilirea drepturilor de pensie, o adeverință trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă pretinse de lege, să aibă un conținut clar și neechivoc, fără să lase loc de interpretări, și să fie susținută de documente verificabile întocmite anterior anului 2001.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. A arătat că, față de locul de muncă și activitatea desfășurată, angajatorul l-a încadrat în mod corect și legal în grupa I de muncă, în procent de 100%, în conformitate cu dispozițiile pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, activitatea desfășurată în perioada dedusă judecății regăsindu-se în aceste dispoziții legale. Conform art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, atributul nominalizării personalului în grupele superioare de muncă aparține angajatorului, care este responsabil pentru realitatea celor consemnate în carnetul de muncă și adeverințele eliberate.

A menționat că nu se impune prezentarea altor documente justificative, deoarece încadrarea sa în grupa superioară de muncă este consemnată în carnetul de muncă, iar dispozițiile legale în materie fac referire la necesitatea prezentării, la cererea casei de pensii, a acestor documente doar în situația în care încadrarea în grupa superioară de muncă nu este consemnată în carnetul de muncă și există suspiciuni privind legalitatea încadrării în grupele superioare de muncă atestate prin adeverințele eliberate în acest sens de angajatori sau deținătorii legali de arhive.

În ședința publică din 20 aprilie 2022, din oficiu, Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale a arătat că soluționarea litigiului în raport cu motivele invocate de către ambele părți, atât prin deciziile contestate, cât și prin cererile formulate la prima instanță, precum și prin argumentele expuse în cererea de apel, depinde de rezolvarea problemei de drept în discuție. Chestiunea de drept care face obiectul sesizării este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar soluțiile pronunțate de instanțe în litigiile de acest tip sunt diferite. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept nici în fața instanței de trimitere și nici după comunicarea raportului, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea a reținut că, în practică, casele de pensii învestite cu soluționarea unor cereri de valorificare a vechimii în muncă în grupele de muncă, dovedite cu mențiunile din carnetul de muncă, au constatat fie că la baza mențiunilor din carnet nu există documente verificabile, mențiunile nefiind realizate potrivit înscrisurilor care atestă încadrarea în grupele de muncă a contestatarilor, fie că au existat încălcări ale legislației privind încadrarea în grupele de muncă, încadrările nefiind corespunzătoare actelor normative care reglementau locurile de muncă, activitățile, categoriile profesionale și nominalizarea persoanelor în grupele de muncă. În aceste situații au fost emise decizii prin care vechimea în muncă a fost valorificată, potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (7) din Legea nr. 263/2010, ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiții normale de muncă sau au fost impuse obligații privind prezentarea documentelor verificabile.

Aceste decizii au fost contestate, iar instanțele, pornind de la modul de redactare a dispozițiilor art. 158 alin. (3 1 )-(7) din Legea nr. 263/2010, s-au pronunțat în sensul a două opinii. Cele două opinii au fost preluate de instanța de trimitere din Decizia nr. 1.671 din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă în Dosarul nr. 5.269/95/2017, și din Decizia nr. 96 din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 103/95/2021, și anume: dispozițiile ce instituie în sarcina caselor de pensii obligațiile legale prevăzute la art. 158 alin. (4)-(7) din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile doar în situația menționată de art. 158 alin. (3 2 ) din aceeași lege, respectiv situația în care dovada perioadelor de vechime în muncă realizate în grupele I și/sau a II-a de muncă se face cu adeverințele emise în acest scop; casele de pensii, atunci când constată încălcări ale legislației privind încadrarea în grupe superioare de muncă sau când nu sunt prezentate documentele verificabile care atestă efectuarea procedurilor de încadrare în grupele de muncă a solicitantului, au posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 și în situația în care dovada încadrării în grupele de muncă se face cu carnetul de muncă.

În esență, interpretarea acestor dispoziții a condus, pe de o parte, la opinia potrivit căreia existența mențiunilor în carnetul de muncă înlătură obligația caselor de pensii de a efectua verificările prevăzute de dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010, ce sunt aplicabile doar în situația în care dovada se face cu adeverințe, iar, pe de altă parte, la opinia potrivit căreia această obligație revine caselor de pensii, ca o consecință a verificării caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege.

Instanța de trimitere a apreciat că soluția cu privire la problema de drept este cea potrivit căreia dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică și în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege, respectiv cu carnetul de muncă, în împrejurarea în care caracterul incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă prevăzut de acest text presupune chiar verificarea legalității încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010.

În motivarea punctului de vedere a arătat că, prin dispozițiile Decretului-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechități în salarizarea personalului (Decretul-lege nr. 68/1990) și ale Ordinului nr. 50/1990, au fost instituite în sarcina angajatorilor proceduri legale obligatorii privind stabilirea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale care se încadrează în grupele I și a II-a de muncă, precum și proceduri privind nominalizarea persoanelor care se încadrează în aceste grupe, iar încadrarea în grupele de muncă se realiza prin raportare la locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale, precum și în condițiile expres prevăzute în actele normative emise în acest scop [Ordinul nr. 50/1990, Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 125/1990*) pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990 (Ordinul nr. 125/1990), Hotărârea Guvernului nr. 1.223/1990 privind încadrarea în grupa a II-a de muncă, în vederea pensionării, a unor locuri de muncă sau activități din construcții-montaj (Hotărârea Guvernului nr. 1.223/1990) etc.]. *) Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 125/1990 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Realizarea acestor proceduri se regăsește transpusă în documente încheiate la nivelul fiecărui angajator. Aceste documente, care reprezintă actele originale privind stabilirea locurilor de muncă, activităților, categoriilor profesionale și nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și a II-a de muncă, sunt denumite documente verificabile în Legea nr. 263/2010.

Potrivit pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, "Dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale. (...)"

Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, dovada vechimii în muncă în grupele I și/sau a II-a de muncă, realizată anterior datei de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976. Prin urmare, dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se face cu carnetul de muncă, în condițiile în care acesta a fost întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 și ale metodologiei de completare a acestuia, stabilită de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale.

În acest sens sunt relevante dispozițiile cuprinse în art. 11 și 13 din Decretul nr. 92/1976 și pct. I 4 lit. d) din Metodologia de întocmire, completare, păstrare și evidență a carnetului de muncă, aprobată prin Ordinul ministrului muncii nr. 136/1976 (Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 136/1976), care reglementau conținutul mențiunilor și înscrisurile originale pe baza cărora se efectuau aceste mențiuni.

Prin Legea nr. 172/2016 pentru completarea art. 158 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (Legea nr. 172/2016) s-a instituit în sarcina caselor de pensii obligația legală ca, în soluționarea cererilor de valorificare a perioadelor de vechime în muncă realizate în grupele I și/sau a II-a de muncă, să verifice dacă înregistrarea acestor perioade în carnetul de muncă este efectuată corect și complet, respectiv dacă mențiunile au la bază documente verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 și dacă există încălcări ale legislației privind încadrarea în grupe superioare de muncă la nivelul angajatorului respectiv. Legiuitorul a avut în vedere rolul de instituție publică de interes național, care administrează sistemul public de pensii, al Casei Naționale de Pensii Publice, aceasta având obligația administrării eficiente a patrimoniului sistemului public de pensii și asigurarea integrității lui, potrivit dispozițiilor art. 138 și 139 din Legea nr. 263/2010.

În situația în care mențiunile din carnetul de muncă sunt incorecte sau incomplete, pentru aceeași identitate de rațiune a textului legal, dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică și în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege, cu carnetul de muncă.

Deși legea nu definește caracterul incorect sau incomplet al mențiunilor din carnetul de muncă, având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin reglementările cuprinse în întreg conținutul art. 158 din Legea nr. 263/2010, se poate concluziona că acesta vizează și legalitatea încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă.

O interpretare contrară, a mai subliniat instanța de trimitere, ar conduce la situația în care mențiunile din adeverințele întocmite pe baza documentelor verificabile vor fi supuse verificării legalității privind încadrarea în grupe superioare de muncă, în timp ce mențiunile din carnetele de muncă, efectuate tot potrivit documentelor verificabile, vor scăpa controlului de legalitate a acestora. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești, din care a rezultat existența unor orientări jurisprudențiale diferite în interpretarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, precum și opinii teoretice ale judecătorilor, în același sens.

Astfel, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege, cu carnetul de muncă, s-au identificat două orientări.

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că prevederile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 nu se aplică în situația în care dovada vechimii în grupele superioare de muncă se realizează în condițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege, procedura verificării instituită de dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din aceeași lege fiind circumscrisă ipotezei dovedirii vechimii în grupe de muncă cu adeverințe.

Într-o a doua opinie s-a considerat că dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile și în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează cu carnetul de muncă, în condițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege.

În ceea ce privește întrebarea dacă verificarea caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, presupune și verificarea legalității încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) și (7) din aceeași lege, s-au identificat, de asemenea, două orientări.

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că verificarea caracterului incomplet sau incorect al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, nu presupune verificarea legalității încadrării în grupele de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) și (7) din aceeași lege, iar în condițiile în care mențiunile carnetului de muncă nu sunt suficiente pentru dovedirea vechimii în grupe de muncă, fiind incorecte sau incomplete, devin aplicabile prevederile art. 158 alin. (3 2 ) din Legea nr. 263/2010.

Într-o a doua opinie s-a considerat că verificarea caracterului incorect/incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, presupune și verificarea legalității încadrării în grupele de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) și (7) din aceeași lege.

Au fost comunicate hotărâri judecătorești și opinii teoretice de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Călărași, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Tulcea, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Caraș-Severin.

Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Suceava și Curtea de Apel Târgu Mureș au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară referitoare la problema de drept supusă dezlegării și nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 158 alin. (3 1 ), (6) și (7) din Legea nr. 263/2010. La data pronunțării prezentei decizii, pe rolul instanței de contencios constituțional se aflau două dosare în faza de raport, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de față nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este întrunită cerința privind existența unei chestiuni de drept reale și veritabile și nici cea a noutății problemei de drept. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În ceea ce privește admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: "(1) Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Art. 519 din Codul de procedură civilă instituie următoarele condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel sau a tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet de judecată al Curții de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, legal învestită în ultimă instanță cu soluționarea unui apel formulat împotriva unei sentințe civile pronunțate de Tribunalul Gorj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale într-un litigiu de asigurări sociale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Gorj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale este supusă apelului, potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010. Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale va fi definitivă, potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 și art. 634 alin. (1) pct. 4) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, este îndeplinită și condiția de admisibilitate privind inexistența unui recurs în interesul legii în curs de soluționare având ca obiect problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei probleme prin pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate a existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată trebuie avut în vedere faptul că sesizarea instanței supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare și presupune o chestiune de drept esențială, de care depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Obiectul sesizării vizează o problemă de drept substanțial, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (3 1 ) și art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010, instanța de trimitere, învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, apreciind că soluționarea litigiului, în raport cu motivele invocate de către ambele părți, atât prin deciziile contestate, cât și prin cererile formulate la prima instanță, precum și prin argumentele expuse în cererea de apel, depinde de rezolvarea problemei de drept în discuție.

Admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei. Raportat la situația în cauză, este necesar ca de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale menționate să depindă soluționarea pe fond a apelului aflat pe rolul instanței de trimitere.

Reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată admisă prin sentința recurată ce formează obiectul apelului în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligarea pârâtei să valorifice în grupa I de muncă, în procent de 100%, perioadele 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 și 28 martie 1980-1 aprilie 2001, în conformitate cu înscrierile din carnetul de muncă.

În raport cu considerentele sentinței apelate [prin care s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, reclamantul având înregistrate în carnetul de muncă perioadele lucrate în grupa I de muncă], motivele de apel [prin care s-a invocat faptul că, prin meseria avută, reclamantul nu executa activitățile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, activități care sunt specifice personalului care lucrează în pirotehnie, că nu au fost valorificate perioadele indicate în grupa I de muncă, având în vedere neconcordanța între temeiul legal invocat pentru încadrarea în grupa I de muncă și meseria avută de reclamant, fiind necesară depunerea de documente verificabile, care să confirme faptul că și-a desfășurat activitatea în condițiile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, față de prevederile art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010 și faptul că adeverințele care atestă activitatea lucrată în grupa I sau a II-a de muncă pot fi cenzurate de casa de pensii, întrucât îndeplinirea condițiilor legale pentru acordarea pensiei implică și verificarea legalității înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de pensie] și apărările intimatului-reclamant (care a susținut că nu se impune prezentarea altor documente justificative, deoarece încadrarea sa în grupa superioară de muncă este consemnată în carnetul de muncă, iar dispozițiile legale în materie fac referire la necesitatea prezentării, la cererea casei de pensii, a acestor documente doar în situația în care încadrarea în grupa superioară de muncă nu este consemnată în carnetul de muncă și există suspiciuni privind legalitatea încadrării în grupele superioare de muncă atestate prin adeverințele eliberate în acest sens de angajatori sau deținătorii legali de arhive), soluționarea apelului depinde și de rezolvarea problemei de drept sesizate de instanța de trimitere, privind modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 158 alin. (3 1 ) și art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010.

Faptul că de problema de drept depinde soluționarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării. Deși dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noțiunea de "chestiune de drept", în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (spre exemplu, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

Condiția dificultății chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispozițiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, însă rezultă din interpretarea coroborată a acestora. Dificultatea chestiunii de drept implică posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultății, drept condiție a admisibilității, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluționeze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziții legale sau chiar litigiul în cauză.

Concret, problema de drept ce constituie obiectul prezentei sesizări privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (3 1 ) și art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010, și anume: - dacă verificarea caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul dispozițiilor art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege, care prevăd că dovada vechimii în muncă în grupa I și/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976, presupune și verificarea legalității încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, în sensul dispozițiilor art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010, care prevăd că în situația în care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, angajatorii sau orice alți deținători legali de arhive sunt obligați să pună la dispoziția Casei Naționale de Pensii Publice și/sau a caselor teritoriale de pensii, după caz, la solicitarea acestora, documentele întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă, în vederea verificării respectării legislației în domeniu, iar în situația în care, ca urmare a verificărilor prevăzute la alin. (6), se constată încălcări ale legislației privind încadrarea în grupe superioare de muncă sau nu sunt prezentate documentele care au stat la baza eliberării adeverințelor, perioadele respective sunt valorificate ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiții normale de muncă; - dacă dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică și în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează cu carnetul de muncă, în condițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege.

Instanța de trimitere nu a prezentat motivele pentru care a apreciat dificultatea problemei de drept în discuție. Prin încheierea de sesizare a arătat succint motivele pentru care a apreciat admisibilă sesizarea, și anume faptul că soluționarea litigiului depinde de rezolvarea problemei de drept, care este nouă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, instanțele pronunțându-se diferit cu privire la aceasta.

A prezentat două opinii asupra problemei de drept, preluate din două hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Curtea de Apel Craiova, pe de o parte, opinia potrivit căreia existența mențiunilor în carnetul de muncă înlătură obligația caselor de pensii de a efectua verificările prevăzute de dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010, care sunt aplicabile doar în situația în care dovada se face cu adeverințe, iar, pe de altă parte, opinia potrivit căreia această obligație revine caselor de pensii ca o consecință a verificării caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege, și a expus motivat punctul său de vedere asupra problemei de drept, în sensul că dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică și în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege, respectiv cu carnetul de muncă, în condițiile în care caracterul incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă prevăzut de acest text presupune chiar verificarea legalității încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010.

Dificultatea problemei de drept nu rezultă nici din motivarea punctului de vedere. Instanța de trimitere a constatat obligația legală a caselor de pensii să verifice dacă înregistrarea în carnetul de muncă a perioadelor de vechime în muncă realizate în grupele I și/sau a II-a de muncă este efectuată corect și complet, respectiv dacă mențiunile au la bază documente verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 și dacă există încălcări ale legislației privind încadrarea în grupe superioare de muncă la nivelul angajatorului și a apreciat, pentru situația în care mențiunile din carnetul de muncă sunt incorecte sau incomplete, pentru aceeași identitate de rațiune a textului legal, că dispozițiile art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică și în situația în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condițiile art. (3 1 ) din aceeași lege, cu carnetul de muncă.

A arătat că, deși legea nu definește caracterul incorect sau incomplet al mențiunilor din carnetul de muncă, se poate concluziona, având în vedere scopul urmărit de către legiuitor prin reglementările cuprinse în întreg conținutul art. 158 din aceeași lege, că acesta vizează și legalitatea încadrării activității în grupele I și/sau a II-a de muncă, iar o interpretare contrară ar conduce la situația în care mențiunile din adeverințele întocmite pe baza documentelor verificabile vor fi supuse verificării legalității privind încadrarea în grupe superioare de muncă, în timp ce mențiunile din carnetele de muncă, efectuate tot potrivit documentelor verificabile, vor scăpa controlului de legalitate a acestora.

Indicarea problemei de drept, simpla susținere că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și exprimarea unui punct de vedere care, deși motivat, nu indică în concret nicio dificultate care să justifice sesizarea instanței supreme sau caracterul neclar al normelor de drept nu sunt suficiente, fiind necesară prezentarea argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare, care justifică o dezlegare de principiu de către instanța supremă, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, esențiale și controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziții îndoielnice, lacunare, de o complexitate deosebită.

Nu rezultă din dispozițiile legale o dificultate reală de interpretare, de natură să impună o dezlegare de principiu. Întrebările formulate vizează, în primul rând, determinarea normelor aplicabile, și anume aplicabilitatea dispozițiilor art. 158 alin. (6) și (7) din Legea nr. 263/2010 în situația reglementată de dispozițiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeași lege.

Problema de drept supusă dezlegării necesită interpretarea corelată a normelor în cauză, care au fost introduse în Legea nr. 263/2010 prin Legea nr. 172/2016, și se impune a fi realizată în raport cu celelalte dispoziții ale art. 158, pe care l-au modificat, în ansamblul actului normativ din care fac parte, prin coroborare cu actele normative referitoare la carnetul de muncă și vechimea în muncă în grupele I și/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001.

Dispozițiile art. 158 în forma în vigoare anterior Legii nr. 172/2016, alin. (1)-(3) și alin. (4) și (5), se referă la faptul că perioadele de vechime în muncă realizate în grupa I de muncă și grupa a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001, care constituie stagii de cotizare în condiții deosebite, respectiv condiții speciale, în vederea reducerii vârstelor standard de pensionare [alin. (1)-(3)], se valorifică în vederea reducerii vârstelor standard de pensionare, precum și la faptul că adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în situația în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 [alin. (4)], documentele verificabile fiind indicate de art. 158 alin. (5) (actul administrativ de nominalizare a persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă sau, în lipsa acestuia, actul administrativ privind încadrarea locurilor de muncă/activităților/categoriilor profesionale în grupe superioare de muncă, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, deciziile interne, actul administrativ de modificare a locului de muncă sau a sarcinilor de serviciu, extrasul din statele de plată din care să rezulte secția/atelierul/locul de muncă, alte documente justificative).

Alineatul (3 1 ) al art. 158, introdus prin Legea nr. 172/2016, prevede faptul că dovada vechimii în muncă în grupa I și/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă.

În aplicarea concretă, aceste dispoziții se coroborează cu dispozițiile Decretului nr. 92/1976, care reglementează regimul juridic al carnetului de muncă, definindu-l ca "actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta" [art. 1 alin. (1)]. Dispozițiile art. 11 prevăd, în acest sens, faptul că "(1) Datele privind activitatea depusă pe baza unui contract de muncă se înscriu în carnetul de muncă, așa cum acestea rezultă din contract sau din actele originale eliberate de unități pe baza scriptelor pe care le dețin. (2) Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de muncă, precum și precizarea modului de încadrare - pe durată nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de muncă; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și, după caz, locurile de muncă cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de muncă la pensie. (3) Actele vor purta număr, data eliberării, ștampila unității, precum și semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unității. (...)"

De asemenea, trebuie avute în vedere normele cuprinse în Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 136/1976, care prevăd că "Evidențierea perioadelor ce se încadrează în grupele I și II pentru pensie se face cu precizarea locului de muncă, a grupei de muncă și a punctului din tabelul anexă la ordinul ministrului muncii și ministrului sănătății la care figurează acest loc și cu precizarea timpului cât cel în cauză se află în această unitate, în raport cu programul de muncă. Când se produc schimbări ale locului de muncă, în cadrul aceleiași grupe sau de la o grupă de muncă la alta, se fac înscrieri corespunzătoare situației nou-create."

Pentru situația în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupele I și/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă, precum și pentru situația în care înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet, alineatul (3 2 ), introdus prin Legea nr. 172/2016, prevede că dovada se face cu adeverințele eliberate de către angajatori sau deținătorii legali de arhive.

În timp ce, pentru carnetul de muncă, condiția prevăzută de lege este de a fi întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976, pentru adeverințe condiția este de a fi emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 [alin. (4)], documentele verificabile fiind definite de alin. (5) al art. 158, anterior menționate.

Alineatele (6) și (7), introduse, de asemenea, p