Decizia nr. 47 din 19 septembrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.003/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.187/95/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 20 aprilie 2022, în Dosarul nr. 2.187/95/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), se aplică şi în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condiţiile art. 158 alin. (31) din lege, cu carnetul de muncă; dacă verificarea caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (31) din lege, presupune şi verificarea legalităţii încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 mai 2022, cu nr. 1.003/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 19 septembrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare ” Art. 158. – (…) (3 1 ) Dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă. (…) (6) În situaţia în care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, angajatorii sau orice alţi deţinători legali de arhive sunt obligaţi să pună la dispoziţia Casei Naţionale de Pensii Publice şi/sau a caselor teritoriale de pensii, după caz, la solicitarea acestora, documentele întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, în vederea verificării respectării legislaţiei în domeniu. (…) (7) În situaţia în care, ca urmare a verificărilor prevăzute la alin. (6), se constată încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe superioare de muncă sau nu sunt prezentate documentele care au stat la baza eliberării adeverinţelor, perioadele respective sunt valorificate ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiţii normale de muncă.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 14 octombrie 2020 cu nr. 2.187/95/2020, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Gorj şi a solicitat anularea deciziilor de pensionare nr. Y din 4 septembrie 2020, nr. Z din 4 septembrie 2020 şi nr. W din 10 septembrie 2020 şi obligarea pârâtei să valorifice în grupa I de muncă, în procent de 100%, perioadele 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 şi 28 martie 1980-1 aprilie 2001, în conformitate cu înscrierile din carnetul de muncă, aşa cum au fost reţinute prin Decizia nr. X din 14 mai 2020, precum şi reluarea plăţii pensiei începând cu data de 1 iunie 2010 şi exonerarea sa de la plata debitului în cuantum de 6.150 lei, reprezentând pensia încasată pe perioada 1 iunie 2020-31 august 2020.

Prin Sentinţa civilă nr. 62 din 21 ianuarie 2021, Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis contestaţia, a anulat deciziile de pensionare nr. Y din 4 septembrie 2020, nr. Z din 4 septembrie 2020 şi nr. W din 10 septembrie 2020 emise de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Gorj şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie de pensionare, cu valorificarea stagiului de cotizare din perioada 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 şi din perioada 28 martie 1980- 1 aprilie 2001, potrivit menţiunilor din carnetul de muncă, poziţiile 19-20, şi a perioadei 16 iulie 1999-1 aprilie 2001, ca fiind stagiu de cotizare realizat în grupa I de muncă în procent de 100%, drepturile de pensionare urmând a fi plătite începând cu data de 1 iunie 2020. A fost exonerat reclamantul de plata debitului de 6.150 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că emiterea deciziilor contestate a fost determinată de nevalorificarea în grupa I de muncă a perioadelor 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 şi 28 martie 1980-1 aprilie 2001, potrivit înscrierilor din carnetul de muncă. Pârâta a susţinut că, prin meseria avută, aceea de rectificator, reclamantul nu putea executa activităţile prevăzute în anexa nr. 1 pct. 30 din Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării (Ordinul nr. 50/1990) şi că în acest sens nu au fost depuse documente verificabile, potrivit art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010.

Instanţa de fond a constatat că la poziţia 54 din carnetul de muncă al reclamantului este menţionat că „în perioada 19.09.1978-18.10.1978 şi perioada 28.03.1980-1.04.2001 a lucrat la fabricarea muniţiilor unde a executat elementele din plumb ale acestora. Activitatea prestată de prelucrare a plumbului de puritate 99% se încadrează în grupa I de muncă în procent de 5, conform Ordinului nr. 50/1990, anexa nr. 1 punctul 30”, iar faptul că reclamantul a lucrat la prelucrarea plumbului de puritate 99% rezultă şi din Adeverinţa nr. xxxxx din 12 decembrie 2007.

Instanţa a reţinut prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare (Decretul nr. 92/1976), potrivit cărora carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare şi alte drepturi ce se includ în aceasta, precum şi dispoziţiile art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora dovada vechimii în muncă în grupele I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976. Dovada se poate face cu adeverinţe eliberate de către angajatori sau deţinătorii legali de arhive, potrivit art. 158 alin. (3 2 ) din Legea nr. 263/2010, doar în situaţia în care în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupele I şi/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă sau înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet. Or, reclamantul avea înregistrate în carnetul de muncă perioadele lucrate în grupa I de muncă, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 158 alin. (3 1 ), anterior menţionate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, care a arătat că nu a valorificat aceste perioade în grupa I de muncă, considerând că, prin meseria sa, reclamantul nu executa activităţile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, activităţi care sunt specifice personalului care lucrează în pirotehnie. Având în vedere neconcordanţa între temeiul legal invocat şi meseria avută, era necesar ca reclamantul să depună documente verificabile din perioadele în discuţie, care să confirme faptul că şi-a desfăşurat activitatea în condiţiile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990.

Apelanta-pârâtă a invocat prevederile art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010 în susţinerea motivelor de apel şi a arătat că adeverinţele care atestă activitatea lucrată în grupa I sau a II-a de muncă pot fi cenzurate de casa de pensii, întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 263/2010, la stabilirea pensiilor trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea pensiei, aceasta implicând şi verificarea legalităţii înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de pensie. Pentru a fi valorificată la stabilirea drepturilor de pensie, o adeverinţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă pretinse de lege, să aibă un conţinut clar şi neechivoc, fără să lase loc de interpretări, şi să fie susţinută de documente verificabile întocmite anterior anului 2001.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. A arătat că, faţă de locul de muncă şi activitatea desfăşurată, angajatorul l-a încadrat în mod corect şi legal în grupa I de muncă, în procent de 100%, în conformitate cu dispoziţiile pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, activitatea desfăşurată în perioada dedusă judecăţii regăsindu-se în aceste dispoziţii legale. Conform art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, atributul nominalizării personalului în grupele superioare de muncă aparţine angajatorului, care este responsabil pentru realitatea celor consemnate în carnetul de muncă şi adeverinţele eliberate.

A menţionat că nu se impune prezentarea altor documente justificative, deoarece încadrarea sa în grupa superioară de muncă este consemnată în carnetul de muncă, iar dispoziţiile legale în materie fac referire la necesitatea prezentării, la cererea casei de pensii, a acestor documente doar în situaţia în care încadrarea în grupa superioară de muncă nu este consemnată în carnetul de muncă şi există suspiciuni privind legalitatea încadrării în grupele superioare de muncă atestate prin adeverinţele eliberate în acest sens de angajatori sau deţinătorii legali de arhive.

În şedinţa publică din 20 aprilie 2022, din oficiu, Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a arătat că soluţionarea litigiului în raport cu motivele invocate de către ambele părţi, atât prin deciziile contestate, cât şi prin cererile formulate la prima instanţă, precum şi prin argumentele expuse în cererea de apel, depinde de rezolvarea problemei de drept în discuţie. Chestiunea de drept care face obiectul sesizării este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar soluţiile pronunţate de instanţe în litigiile de acest tip sunt diferite. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea a reţinut că, în practică, casele de pensii învestite cu soluţionarea unor cereri de valorificare a vechimii în muncă în grupele de muncă, dovedite cu menţiunile din carnetul de muncă, au constatat fie că la baza menţiunilor din carnet nu există documente verificabile, menţiunile nefiind realizate potrivit înscrisurilor care atestă încadrarea în grupele de muncă a contestatarilor, fie că au existat încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupele de muncă, încadrările nefiind corespunzătoare actelor normative care reglementau locurile de muncă, activităţile, categoriile profesionale şi nominalizarea persoanelor în grupele de muncă. În aceste situaţii au fost emise decizii prin care vechimea în muncă a fost valorificată, potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (7) din Legea nr. 263/2010, ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiţii normale de muncă sau au fost impuse obligaţii privind prezentarea documentelor verificabile.

Aceste decizii au fost contestate, iar instanţele, pornind de la modul de redactare a dispoziţiilor art. 158 alin. (3 1 )-(7) din Legea nr. 263/2010, s-au pronunţat în sensul a două opinii. Cele două opinii au fost preluate de instanţa de trimitere din Decizia nr. 1.671 din 11 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă în Dosarul nr. 5.269/95/2017, şi din Decizia nr. 96 din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 103/95/2021, şi anume: dispoziţiile ce instituie în sarcina caselor de pensii obligaţiile legale prevăzute la art. 158 alin. (4)-(7) din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile doar în situaţia menţionată de art. 158 alin. (3 2 ) din aceeaşi lege, respectiv situaţia în care dovada perioadelor de vechime în muncă realizate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se face cu adeverinţele emise în acest scop; casele de pensii, atunci când constată încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe superioare de muncă sau când nu sunt prezentate documentele verificabile care atestă efectuarea procedurilor de încadrare în grupele de muncă a solicitantului, au posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 şi în situaţia în care dovada încadrării în grupele de muncă se face cu carnetul de muncă.

În esenţă, interpretarea acestor dispoziţii a condus, pe de o parte, la opinia potrivit căreia existenţa menţiunilor în carnetul de muncă înlătură obligaţia caselor de pensii de a efectua verificările prevăzute de dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010, ce sunt aplicabile doar în situaţia în care dovada se face cu adeverinţe, iar, pe de altă parte, la opinia potrivit căreia această obligaţie revine caselor de pensii, ca o consecinţă a verificării caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege.

Instanţa de trimitere a apreciat că soluţia cu privire la problema de drept este cea potrivit căreia dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică şi în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condiţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege, respectiv cu carnetul de muncă, în împrejurarea în care caracterul incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă prevăzut de acest text presupune chiar verificarea legalităţii încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010.

În motivarea punctului de vedere a arătat că, prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului (Decretul-lege nr. 68/1990) şi ale Ordinului nr. 50/1990, au fost instituite în sarcina angajatorilor proceduri legale obligatorii privind stabilirea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă, precum şi proceduri privind nominalizarea persoanelor care se încadrează în aceste grupe, iar încadrarea în grupele de muncă se realiza prin raportare la locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale, precum şi în condiţiile expres prevăzute în actele normative emise în acest scop [Ordinul nr. 50/1990, Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 125/1990*) pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990 (Ordinul nr. 125/1990), Hotărârea Guvernului nr. 1.223/1990 privind încadrarea în grupa a II-a de muncă, în vederea pensionării, a unor locuri de muncă sau activităţi din construcţii-montaj (Hotărârea Guvernului nr. 1.223/1990) etc.]. *) Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 125/1990 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Realizarea acestor proceduri se regăseşte transpusă în documente încheiate la nivelul fiecărui angajator. Aceste documente, care reprezintă actele originale privind stabilirea locurilor de muncă, activităţilor, categoriilor profesionale şi nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă, sunt denumite documente verificabile în Legea nr. 263/2010.

Potrivit pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, „Dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. (…)”

Potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, dovada vechimii în muncă în grupele I şi/sau a II-a de muncă, realizată anterior datei de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976. Prin urmare, dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se face cu carnetul de muncă, în condiţiile în care acesta a fost întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 şi ale metodologiei de completare a acestuia, stabilită de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.

În acest sens sunt relevante dispoziţiile cuprinse în art. 11 şi 13 din Decretul nr. 92/1976 şi pct. I 4 lit. d) din Metodologia de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetului de muncă, aprobată prin Ordinul ministrului muncii nr. 136/1976 (Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 136/1976), care reglementau conţinutul menţiunilor şi înscrisurile originale pe baza cărora se efectuau aceste menţiuni.

Prin Legea nr. 172/2016 pentru completarea art. 158 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (Legea nr. 172/2016) s-a instituit în sarcina caselor de pensii obligaţia legală ca, în soluţionarea cererilor de valorificare a perioadelor de vechime în muncă realizate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, să verifice dacă înregistrarea acestor perioade în carnetul de muncă este efectuată corect şi complet, respectiv dacă menţiunile au la bază documente verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 şi dacă există încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe superioare de muncă la nivelul angajatorului respectiv. Legiuitorul a avut în vedere rolul de instituţie publică de interes naţional, care administrează sistemul public de pensii, al Casei Naţionale de Pensii Publice, aceasta având obligaţia administrării eficiente a patrimoniului sistemului public de pensii şi asigurarea integrităţii lui, potrivit dispoziţiilor art. 138 şi 139 din Legea nr. 263/2010.

În situaţia în care menţiunile din carnetul de muncă sunt incorecte sau incomplete, pentru aceeaşi identitate de raţiune a textului legal, dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică şi în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condiţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege, cu carnetul de muncă.

Deşi legea nu defineşte caracterul incorect sau incomplet al menţiunilor din carnetul de muncă, având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin reglementările cuprinse în întreg conţinutul art. 158 din Legea nr. 263/2010, se poate concluziona că acesta vizează şi legalitatea încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă.

O interpretare contrară, a mai subliniat instanţa de trimitere, ar conduce la situaţia în care menţiunile din adeverinţele întocmite pe baza documentelor verificabile vor fi supuse verificării legalităţii privind încadrarea în grupe superioare de muncă, în timp ce menţiunile din carnetele de muncă, efectuate tot potrivit documentelor verificabile, vor scăpa controlului de legalitate a acestora. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, din care a rezultat existenţa unor orientări jurisprudenţiale diferite în interpretarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, precum şi opinii teoretice ale judecătorilor, în acelaşi sens.

Astfel, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condiţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege, cu carnetul de muncă, s-au identificat două orientări.

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că prevederile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 nu se aplică în situaţia în care dovada vechimii în grupele superioare de muncă se realizează în condiţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege, procedura verificării instituită de dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din aceeaşi lege fiind circumscrisă ipotezei dovedirii vechimii în grupe de muncă cu adeverinţe.

Într-o a doua opinie s-a considerat că dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile şi în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează cu carnetul de muncă, în condiţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege.

În ceea ce priveşte întrebarea dacă verificarea caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, presupune şi verificarea legalităţii încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) şi (7) din aceeaşi lege, s-au identificat, de asemenea, două orientări.

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că verificarea caracterului incomplet sau incorect al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, nu presupune verificarea legalităţii încadrării în grupele de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) şi (7) din aceeaşi lege, iar în condiţiile în care menţiunile carnetului de muncă nu sunt suficiente pentru dovedirea vechimii în grupe de muncă, fiind incorecte sau incomplete, devin aplicabile prevederile art. 158 alin. (3 2 ) din Legea nr. 263/2010.

Într-o a doua opinie s-a considerat că verificarea caracterului incorect/incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, presupune şi verificarea legalităţii încadrării în grupele de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) şi (7) din aceeaşi lege.

Au fost comunicate hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Tulcea, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin.

Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Târgu Mureş au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară referitoare la problema de drept supusă dezlegării şi nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 158 alin. (3 1 ), (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010. La data pronunţării prezentei decizii, pe rolul instanţei de contencios constituţional se aflau două dosare în faza de raport, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este întrunită cerinţa privind existenţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile şi nici cea a noutăţii problemei de drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Art. 519 din Codul de procedură civilă instituie următoarele condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată al Curţii de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, legal învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea unui apel formulat împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale într-un litigiu de asigurări sociale.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale este supusă apelului, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale va fi definitivă, potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi art. 634 alin. (1) pct. 4) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare având ca obiect problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei probleme prin pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată trebuie avut în vedere faptul că sesizarea instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare şi presupune o chestiune de drept esenţială, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Obiectul sesizării vizează o problemă de drept substanţial, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3 1 ) şi art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, apreciind că soluţionarea litigiului, în raport cu motivele invocate de către ambele părţi, atât prin deciziile contestate, cât şi prin cererile formulate la prima instanţă, precum şi prin argumentele expuse în cererea de apel, depinde de rezolvarea problemei de drept în discuţie.

Admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. Raportat la situaţia în cauză, este necesar ca de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate să depindă soluţionarea pe fond a apelului aflat pe rolul instanţei de trimitere.

Reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată admisă prin sentinţa recurată ce formează obiectul apelului în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligarea pârâtei să valorifice în grupa I de muncă, în procent de 100%, perioadele 19 septembrie 1978-18 octombrie 1978 şi 28 martie 1980-1 aprilie 2001, în conformitate cu înscrierile din carnetul de muncă.

În raport cu considerentele sentinţei apelate [prin care s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 158 alin. (3 1 ) din Legea nr. 263/2010, reclamantul având înregistrate în carnetul de muncă perioadele lucrate în grupa I de muncă], motivele de apel [prin care s-a invocat faptul că, prin meseria avută, reclamantul nu executa activităţile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, activităţi care sunt specifice personalului care lucrează în pirotehnie, că nu au fost valorificate perioadele indicate în grupa I de muncă, având în vedere neconcordanţa între temeiul legal invocat pentru încadrarea în grupa I de muncă şi meseria avută de reclamant, fiind necesară depunerea de documente verificabile, care să confirme faptul că şi-a desfăşurat activitatea în condiţiile prevăzute de pct. 30 din anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990, faţă de prevederile art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010 şi faptul că adeverinţele care atestă activitatea lucrată în grupa I sau a II-a de muncă pot fi cenzurate de casa de pensii, întrucât îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea pensiei implică şi verificarea legalităţii înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de pensie] şi apărările intimatului-reclamant (care a susţinut că nu se impune prezentarea altor documente justificative, deoarece încadrarea sa în grupa superioară de muncă este consemnată în carnetul de muncă, iar dispoziţiile legale în materie fac referire la necesitatea prezentării, la cererea casei de pensii, a acestor documente doar în situaţia în care încadrarea în grupa superioară de muncă nu este consemnată în carnetul de muncă şi există suspiciuni privind legalitatea încadrării în grupele superioare de muncă atestate prin adeverinţele eliberate în acest sens de angajatori sau deţinătorii legali de arhive), soluţionarea apelului depinde şi de rezolvarea problemei de drept sesizate de instanţa de trimitere, privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 158 alin. (3 1 ) şi art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010.

Faptul că de problema de drept depinde soluţionarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării. Deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept”, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (spre exemplu, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

Condiţia dificultăţii chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, însă rezultă din interpretarea coroborată a acestora. Dificultatea chestiunii de drept implică posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, drept condiţie a admisibilităţii, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale sau chiar litigiul în cauză.

Concret, problema de drept ce constituie obiectul prezentei sesizări priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3 1 ) şi art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010, şi anume: – dacă verificarea caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul dispoziţiilor art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege, care prevăd că dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976, presupune şi verificarea legalităţii încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, în sensul dispoziţiilor art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010, care prevăd că în situaţia în care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, angajatorii sau orice alţi deţinători legali de arhive sunt obligaţi să pună la dispoziţia Casei Naţionale de Pensii Publice şi/sau a caselor teritoriale de pensii, după caz, la solicitarea acestora, documentele întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, în vederea verificării respectării legislaţiei în domeniu, iar în situaţia în care, ca urmare a verificărilor prevăzute la alin. (6), se constată încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe superioare de muncă sau nu sunt prezentate documentele care au stat la baza eliberării adeverinţelor, perioadele respective sunt valorificate ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiţii normale de muncă; – dacă dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică şi în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează cu carnetul de muncă, în condiţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege.

Instanţa de trimitere nu a prezentat motivele pentru care a apreciat dificultatea problemei de drept în discuţie. Prin încheierea de sesizare a arătat succint motivele pentru care a apreciat admisibilă sesizarea, şi anume faptul că soluţionarea litigiului depinde de rezolvarea problemei de drept, care este nouă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, instanţele pronunţându-se diferit cu privire la aceasta.

A prezentat două opinii asupra problemei de drept, preluate din două hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Curtea de Apel Craiova, pe de o parte, opinia potrivit căreia existenţa menţiunilor în carnetul de muncă înlătură obligaţia caselor de pensii de a efectua verificările prevăzute de dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010, care sunt aplicabile doar în situaţia în care dovada se face cu adeverinţe, iar, pe de altă parte, opinia potrivit căreia această obligaţie revine caselor de pensii ca o consecinţă a verificării caracterului incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă, în sensul art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege, şi a expus motivat punctul său de vedere asupra problemei de drept, în sensul că dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică şi în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condiţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege, respectiv cu carnetul de muncă, în condiţiile în care caracterul incorect sau incomplet al înregistrării în carnetul de muncă prevăzut de acest text presupune chiar verificarea legalităţii încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, în sensul art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010.

Dificultatea problemei de drept nu rezultă nici din motivarea punctului de vedere. Instanţa de trimitere a constatat obligaţia legală a caselor de pensii să verifice dacă înregistrarea în carnetul de muncă a perioadelor de vechime în muncă realizate în grupele I şi/sau a II-a de muncă este efectuată corect şi complet, respectiv dacă menţiunile au la bază documente verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 şi dacă există încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe superioare de muncă la nivelul angajatorului şi a apreciat, pentru situaţia în care menţiunile din carnetul de muncă sunt incorecte sau incomplete, pentru aceeaşi identitate de raţiune a textului legal, că dispoziţiile art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 se aplică şi în situaţia în care dovada vechimii în muncă în grupele de muncă se realizează în condiţiile art. (3 1 ) din aceeaşi lege, cu carnetul de muncă.

A arătat că, deşi legea nu defineşte caracterul incorect sau incomplet al menţiunilor din carnetul de muncă, se poate concluziona, având în vedere scopul urmărit de către legiuitor prin reglementările cuprinse în întreg conţinutul art. 158 din aceeaşi lege, că acesta vizează şi legalitatea încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, iar o interpretare contrară ar conduce la situaţia în care menţiunile din adeverinţele întocmite pe baza documentelor verificabile vor fi supuse verificării legalităţii privind încadrarea în grupe superioare de muncă, în timp ce menţiunile din carnetele de muncă, efectuate tot potrivit documentelor verificabile, vor scăpa controlului de legalitate a acestora.

Indicarea problemei de drept, simpla susţinere că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi exprimarea unui punct de vedere care, deşi motivat, nu indică în concret nicio dificultate care să justifice sesizarea instanţei supreme sau caracterul neclar al normelor de drept nu sunt suficiente, fiind necesară prezentarea argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare, care justifică o dezlegare de principiu de către instanţa supremă, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, esenţiale şi controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziţii îndoielnice, lacunare, de o complexitate deosebită.

Nu rezultă din dispoziţiile legale o dificultate reală de interpretare, de natură să impună o dezlegare de principiu. Întrebările formulate vizează, în primul rând, determinarea normelor aplicabile, şi anume aplicabilitatea dispoziţiilor art. 158 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 263/2010 în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 158 alin. (3 1 ) din aceeaşi lege.

Problema de drept supusă dezlegării necesită interpretarea corelată a normelor în cauză, care au fost introduse în Legea nr. 263/2010 prin Legea nr. 172/2016, şi se impune a fi realizată în raport cu celelalte dispoziţii ale art. 158, pe care l-au modificat, în ansamblul actului normativ din care fac parte, prin coroborare cu actele normative referitoare la carnetul de muncă şi vechimea în muncă în grupele I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001.

Dispoziţiile art. 158 în forma în vigoare anterior Legii nr. 172/2016, alin. (1)-(3) şi alin. (4) şi (5), se referă la faptul că perioadele de vechime în muncă realizate în grupa I de muncă şi grupa a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001, care constituie stagii de cotizare în condiţii deosebite, respectiv condiţii speciale, în vederea reducerii vârstelor standard de pensionare [alin. (1)-(3)], se valorifică în vederea reducerii vârstelor standard de pensionare, precum şi la faptul că adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 [alin. (4)], documentele verificabile fiind indicate de art. 158 alin. (5) (actul administrativ de nominalizare a persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă sau, în lipsa acestuia, actul administrativ privind încadrarea locurilor de muncă/activităţilor/categoriilor profesionale în grupe superioare de muncă, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, deciziile interne, actul administrativ de modificare a locului de muncă sau a sarcinilor de serviciu, extrasul din statele de plată din care să rezulte secţia/atelierul/locul de muncă, alte documente justificative).

Alineatul (3 1 ) al art. 158, introdus prin Legea nr. 172/2016, prevede faptul că dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă.

În aplicarea concretă, aceste dispoziţii se coroborează cu dispoziţiile Decretului nr. 92/1976, care reglementează regimul juridic al carnetului de muncă, definindu-l ca „actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare şi alte drepturi ce se includ în aceasta” [art. 1 alin. (1)]. Dispoziţiile art. 11 prevăd, în acest sens, faptul că „(1) Datele privind activitatea depusă pe baza unui contract de muncă se înscriu în carnetul de muncă, aşa cum acestea rezultă din contract sau din actele originale eliberate de unităţi pe baza scriptelor pe care le deţin. (2) Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfăşurată, vor cuprinde: denumirea unităţii şi perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere şi de încetare a raportului de muncă, precum şi precizarea modului de încadrare – pe durată nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menţionarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de muncă; de asemenea, în acte se vor menţiona şi funcţia, meseria sau specialitatea exercitată, retribuţia tarifară de încadrare, precum şi alte drepturi ce se includ în aceasta şi, după caz, locurile de muncă cu condiţii deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 şi 2 de muncă la pensie. (3) Actele vor purta număr, data eliberării, ştampila unităţii, precum şi semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unităţii. (…)”

De asemenea, trebuie avute în vedere normele cuprinse în Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 136/1976, care prevăd că „Evidenţierea perioadelor ce se încadrează în grupele I şi II pentru pensie se face cu precizarea locului de muncă, a grupei de muncă şi a punctului din tabelul anexă la ordinul ministrului muncii şi ministrului sănătăţii la care figurează acest loc şi cu precizarea timpului cât cel în cauză se află în această unitate, în raport cu programul de muncă. Când se produc schimbări ale locului de muncă, în cadrul aceleiaşi grupe sau de la o grupă de muncă la alta, se fac înscrieri corespunzătoare situaţiei nou-create.”

Pentru situaţia în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupele I şi/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă, precum şi pentru situaţia în care înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet, alineatul (3 2 ), introdus prin Legea nr. 172/2016, prevede că dovada se face cu adeverinţele eliberate de către angajatori sau deţinătorii legali de arhive.

În timp ce, pentru carnetul de muncă, condiţia prevăzută de lege este de a fi întocmit cu respectarea prevederilor Decretului n