Decizia nr. 71 din 31 octombrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.725/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 3.273/212/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea nr. 158 din 19 iulie 2022, în Dosarul nr. 3.273/212/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: contractul de asistenţă juridică aferent profesiei de avocat, aşa cum este reglementată de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 51/1995), constituie sau nu titlu executoriu şi pentru penalităţile de întârziere?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 august 2022, cu nr. 1.725/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 31 octombrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 30. – ” (…) (5) Contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispoziţiilor statutului profesiei.”

Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare (Statutul profesiei de avocat) Art. 124. – ” (1) Contractul de asistenţă juridică învestit cu formulă executorie, în condiţiile legii, constituie titlu executoriu cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului. (2) Procedura de executare este cea prevăzută de dispoziţiile Codului de procedură civilă.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, în Dosarul nr. 3.273/212/2022, executorul judecătoresc a solicitat încuviinţarea executării silite pentru creditorul X – cabinet de avocat, împotriva debitoarei Y – S.R.L., în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică nr. CT/xxxxxxx din 12 mai 2021, pentru suma de 8.000 de lei, reprezentând onorariu de avocat, pentru penalităţile de întârziere şi cheltuielile de executare. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea civilă nr. 3.473 din 22 martie 2022, Judecătoria Constanţa a dispus admiterea în parte a cererii, a încuviinţat executarea silită împotriva debitoarei Y, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică menţionat, pentru suma de 8.000 de lei, reprezentând debit, plus cheltuielile de executare. Totodată, a respins cererea privind încuviinţarea executării silite cu privire la penalităţile de întârziere.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile stabilite prin dispoziţiile art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 şi art. 124 din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică reprezintă titlu executoriu numai pentru onorariul de avocat şi cheltuielile efectuate de avocat în interesul clientului, nu şi pentru alte sume prevăzute de părţi în cuprinsul său.

Instanţa a constatat că, pe lângă suma solicitată a fi urmărită cu titlu de onorariu de avocat (8.000 de lei), s-a solicitat a se încuviinţa executarea silită şi pentru penalităţile de întârziere prevăzute în acelaşi contract, însă, pentru sumele solicitate cu acest titlu, creditorul nu a făcut dovada deţinerii unui titlu executoriu.

Încheierea pronunţată de instanţa de fond a fost atacată cu apel de creditorul X – cabinet de avocat, care a formulat şi o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema caracterului de titlu executoriu al contractului de asistenţă juridică aferent profesiei de avocat şi pentru penalităţile de întârziere.

Prin Încheierea nr. 158 din 19 iulie 2022, instanţa de apel a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea dezlegării chestiunii de drept. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, vizând caracterul de titlu executoriu al contractului de asistenţă juridică, depinde soluţionarea cauzei, întrucât obiectul litigiului în care sunt invocate îl constituie încuviinţarea executării silite a titlului executoriu – contract de asistenţă juridică, atât pentru onorariu, cât şi pentru penalităţile de întârziere contractuale.

Problema de drept este nouă, avându-se în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre cu privire la textele de lege menţionate.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-creditor a susţinut că forţa executorie atribuită de lege priveşte întregul contract, care trebuie tratat ca un tot unitar, iar tezele art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 trebuie interpretate coroborat.

Legiuitorul nu a statuat în vreun fel că penalităţile sunt lipsite de forţă executorie. Altfel, ar fi putut să le excepteze expres, iar nu să explice şi să clarifice că şi cheltuielile se pot executa silit, nu doar onorariul.

În aceeaşi logică este şi art. 124 din Statutul profesiei de avocat, care vine să reia ideea că atât onorariul, cât şi cheltuielile se bucură de forţa titlului executoriu, prin lege. Inclusiv prevederile art. 628 alin. (2) din Codul de procedură civilă conduc la aceeaşi concluzie.

Totodată, trebuie avut în vedere şi principiul fundamental al regimului juridic al accesoriilor, aşa cum sunt penalităţile: accesorium sequitur principale. Este evident că accesoriile (penalităţile) au acelaşi regim juridic al obligaţiei principale (onorariul de avocat), deci fac parte integrantă din titlul executoriu.

Ideea caracterului unitar al titlului executoriu se regăseşte, în legislaţia specială, şi în art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006), potrivit căruia: „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.”

Caracterul unitar al titlului executoriu este dat şi de dispoziţiile art. 1.539 din Codul civil, teza finală, potrivit cărora: „În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.” VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 3.273/212/2022 a apreciat că Statutul profesiei de avocat este un act cu forţă juridică inferioară Legii nr. 51/1995, care prevede caracterul de titlu executoriu al contractului de asistenţă juridică, fără nicio distincţie, deci şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere.

Faptul că prin art. 124 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat se stabileşte caracterul de titlu executoriu al contractului de asistenţă juridică cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului nu atrage înlăturarea caracterului de titlu executoriu cu privire la penalităţile de întârziere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătoreşti prin care s-a dezlegat problema de drept pendinte.

Astfel, curţile de apel Bucureşti, Constanţa şi Cluj au identificat hotărâri judecătoreşti prin care se recunoaşte valoare de titlu executoriu contractului de asistenţă juridică reglementat de Legea nr. 51/1995 (Decizia civilă nr. 2.836/A din 14 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 14.214/300/2017; Încheierea din 13 iulie 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 34.569/299/2022; Încheierea din 5 mai 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 11.345/300/2022; încheierile pronunţate de Judecătoria Constanţa – Secţia civilă nr. 9.108 din 13 iulie 2022, în Dosarul nr. 17.206/212/2022; nr. 9.031 din 12 iulie 2022, în Dosarul nr. 17.012/212/2022; nr. 4.699 din 7 mai 2020, în Dosarul nr. 8.437/21/2020; nr. 3.372 din 13 martie 2018, în Dosarul nr. 5.438/212/2018; nr. 1.078 din 30 ianuarie 2017, în Dosarul nr. 1.136/212/2017; nr. 6.549 din 30 mai 2016, în Dosarul nr. 13.143/212/2016; nr. 16.561 din 8 august 2014, în Dosarul nr. 25.294/212/2014; Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 27.375/212/2019; încheierile nr. 1.465 din 10 septembrie 2021 şi nr. 1.086/C din 29 iunie 2022, pronunţate de Judecătoria Gherla, în dosarele nr. 3.197/235/2021 şi nr. 2.586/235/2022).

Au fost identificate şi două hotărâri judecătoreşti în sens contrar, respectiv Decizia nr. 1.249 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 16.858/212/2020, şi Încheierea din 5 mai 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 11.345/300/2022, definitivă prin neapelare.

Judecătorii instanţelor consultate au exprimat opinii teoretice asupra problemei de drept, care au fost argumentate în sensul ambelor soluţii.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că un contract de asistenţă juridică reprezintă titlu executoriu în integralitatea lui, justificat de faptul că dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 nu fac nicio distincţie între onorariu şi penalităţile de întârziere.

Atunci când legiuitorul a înţeles să limiteze puterea executorie a unui înscris doar la anumite drepturi derivate din acesta, a procedat la o exprimare ostensibilă, cu titlu de exemplu fiind: art. 1.798 din Codul civil; art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 42 alin. (6 1 ) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţia din art. 124 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit căreia contractul de asistenţă juridică învestit cu formulă executorie, în condiţiile legii, constituie titlu executoriu cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului, nu exclude calificarea contractului de asistenţă ca titlu executoriu şi pentru penalităţile de întârziere.

S-a arătat şi că dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 51/1995 se referă la ansamblul contractului, iar nu doar la obligaţii principale, astfel că, având în vedere şi principiul fundamental al regimului juridic al accesoriilor, astfel cum sunt penalităţile, acestea au acelaşi regim juridic al principalului (onorariul de avocat), deci fac parte integrantă din titlul executoriu. De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 628 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-au exprimat Tribunalul Hunedoara, Judecătoria Bacău, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (în opinie majoritară), Judecătoria Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Bucureşti – secţiile civile şi judecătoriile arondate, o parte a judecătorilor Tribunalului Călăraşi, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Judecătoria Constanţa (în opinie majoritară), Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Cluj – secţiile I şi a II-a civile, Curtea de Apel Craiova -secţiile I şi a II-a civile, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Olt, Judecătoria Slatina, Judecătoria Balş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Motru, Judecătoria Novaci, Curtea de Apel Galaţi – secţiile I şi a II-a civile, Tribunalul Galaţi şi instanţele arondate, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Huşi, o parte a judecătorilor Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă şi ai Judecătoriei Bârlad, judecătoriile Buzău, Pogoanele, Câmpina, Vălenii de Munte (în opinie majoritară), Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Arad – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Oraviţa, Judecătoria Moldova Nouă.

Într-o altă opinie s-a apreciat că nu constituie titlu executoriu şi pentru penalităţile de întârziere contractul de asistenţă juridică aferent profesiei de avocat, astfel cum este reglementată de Legea nr. 51/1995.

S-a susţinut că din analiza textelor legale incidente rezultă că voinţa legiuitorului a fost aceea de a conferi un atare titlu doar pentru restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului, norma juridică fiind de strictă interpretare şi aplicare. Norma este, de asemenea, limitativă în considerarea motivului de neexecutare a contractului care duce la executarea silită, respectiv încălcarea de către client a obligaţiei contractuale de achitare a onorariului, respectiv de acoperire a cheltuielilor făcute în interesul său de mandatarul avocat. Cu alte cuvinte, acesta este singurul caz permis de legiuitor în care neexecutarea unei obligaţii asumate în cuprinsul contractului de asistenţă juridică de către client poate duce la recuperarea directă a sumelor datorate.

În schimb, penalităţile de întârziere au caracterul unei clauze penale ce presupune, prin natura ei, parcurgerea unei proceduri judiciare în cadrul căreia să se analizeze dacă sunt întrunite condiţiile de aplicare a clauzei şi limitele în care aceasta poate produce efecte.

S-a apreciat că această problemă este similară celei privind caracterul executoriu al penalităţilor de întârziere cuprinse în facturile emise pentru serviciile de utilităţi publice, care a fost tranşată prin Decizia nr. 16 din 17 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iunie 2020 (Decizia nr. 16 din 17 februarie 2020).

Această opinie a fost exprimată de Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, o parte a judecătorilor Tribunalului Călăraşi, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Tribunalul Gorj, Judecătoria Târgu Jiu, o parte a judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Iaşi şi Judecătoriei Bârlad, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Pătârlagele, Judecătoria Râmnicu Sărat, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă (în opinie majoritară), Tribunalul Timiş – secţiile I şi a II-a civile, Tribunalul Arad – Secţia I civilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia dificultăţii şi condiţia noutăţii problemei de drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanşarea procedurii de unificare jurisprudenţială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Constanţa, ce a fost învestit cu judecata căii de atac a apelului exercitat de creditor, în temeiul art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, împotriva încheierii pronunţate de judecătorie, ce a încuviinţat doar în parte executarea silită a debitoarei în temeiul contractului de asistenţă juridică încheiat între părţi, respectiv în limita onorariului convenit, iar nu şi a penalităţilor de întârziere stabilite prin contract.

Tribunalul judecă în ultimă instanţă întrucât, potrivit art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, „Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor(…)”, hotărârea pronunţată fiind definitivă în raport cu condiţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, în formularea acestei concluzii fiind, deopotrivă, avute în vedere dispoziţiile art. 95 pct. 2 şi cele ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Este întrunită şi cea de-a patra condiţie de admisibilitate, a sesizării unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, cât timp hotărârea de primă instanţă a admis în parte cererea şi a încuviinţat începerea executării silite în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică încheiat între creditor şi debitoare, doar în privinţa sumelor ce corespund onorariului avocaţial cuvenit, apreciind, totodată, că acelaşi înscris nu are valoare de titlu executoriu în privinţa sumelor stabilite cu titlu de penalităţi de întârziere, prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 124 din Statutul profesiei de avocat.

Apelul declarat împotriva încheierii primei instanţe supune cenzurii în controlul judiciar tocmai această soluţie şi interpretarea dată de judecătorul fondului normelor de drept cu caracter special cuprinse în Legea nr. 51/1995 şi în Statutul profesiei de avocat, prin care se atribuie valoare de titlu executoriu contractului de asistenţă juridică, chestiunea de drept sesizată fiind cea care face obiectul apelului.

Faptul că de problema de drept depinde soluţionarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării. În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Deşi nu este prevăzută în mod explicit, condiţia dificultăţii chestiunii de drept este subînţeleasă şi rezultă neîndoielnic din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. Dificultatea chestiunii de drept implică posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, drept condiţie de admisibilitate, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale ori chiar litigiul în cauză.

Prin întrebarea sa instanţa solicită să se lămurească dacă contractul de asistenţă juridică aferent profesiei de avocat, reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 51/1995, constituie sau nu titlu executoriu şi pentru penalităţile de întârziere.

Instanţa de trimitere nu a prezentat motivele pentru care a apreciat asupra dificultăţii problemei de drept sesizate, rezumându-se să arate succint doar că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării şi să expună două soluţii regăsite în practică asupra chestiunii de drept.

În acest sens, instanţa de trimitere a evocat, pe de o parte, două soluţii pronunţate la nivelul Judecătoriei Constanţa în anul 2010, prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică, inclusiv în ceea ce priveşte penalităţile prevăzute în contract, iar, pe de altă parte, două soluţii mai recente pronunţate la nivel de tribunal în procedura încuviinţării executării silite, respectiv Decizia civilă nr. 1.249 din 22 septembrie 2020 a Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, prin care s-a menţinut încheierea judecătoriei de respingere a cererii de încuviinţare silită în privinţa penalităţilor de întârziere, motivat de faptul că art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 face trimitere directă la Statutul profesiei de avocat, iar dispoziţiile acestuia fac referire doar la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate în interesul clientului, nu şi în privinţa penalităţilor de întârziere, şi Decizia civilă nr. 2.836A din 14 septembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis apelul şi s-a încuviinţat executarea silită şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, cu argumentul că, fără nicio distincţie la nivel de lege, contractul de asistenţă juridică este titlu executoriu în integralitatea sa.

Exprimându-şi propria opinie asupra chestiunii de drept sesizate, instanţa de trimitere a identificat soluţia de adoptat în cauză printr-un simplu raţionament care presupune valorificarea dispoziţiei din lege [art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995], ce atribuie valoare de titlu executoriu contractului de asistenţă juridică în întregul său şi nediferenţiat, prin înlăturarea, şi nu prin coroborarea sa cu a celei corespunzătoare din Statutul profesiei de avocat, respectiv art. 124 alin. (1), care introduce distincţii neprevăzute în lege atunci când se referă punctual la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului, sub justificarea că aceasta din urmă constituie un act cu forţă juridică inferioară legii.

Indicarea problemei de drept, simpla susţinere că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi exprimarea unui punct de vedere care, deşi motivat, nu indică în concret nicio dificultate care să justifice sesizarea instanţei supreme în considerarea caracterului neclar al normelor de drept nu sunt suficiente, fiind necesară o prezentare a argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare care să impună o dezlegare de principiu din partea instanţei supreme, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, esenţiale şi controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziţii îndoielnice, lacunare, de o complexitate deosebită.

Nu rezultă din prezentarea datelor cauzei şi a dispoziţiilor legale aplicabile o dificultate reală de interpretare, de natură să impună o dezlegare de principiu.

Chestiunea de drept sesizată ţine de procedura încuviinţării executării silite, reglementată prin dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă, care presupune, între altele, îndeplinirea cerinţei prevăzute la alin. (5) pct. 2 din Codul de procedură civilă din articolul menţionat, anume ca aceasta să aibă loc în temeiul unui înscris care constituie, potrivit legii, titlu executoriu. În acord cu dispoziţiile art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, sunt titluri executorii şi pot fi puse în executare silită „(…) alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie”, fiind în sarcina instanţei de executare verificarea cerinţei ca executarea silită pe care o încuviinţează să se desfăşoare în temeiul unui înscris declarat prin lege ca având putere executorie.

Aşadar, este o chestiune de verificare a legii care cârmuieşte regimul juridic al actului în temeiul căruia se solicită începerea executării silite, în cazul de faţă fiind vorba despre dispoziţiile Legii nr. 51/1995 care, în cuprinsul art. 30 alin. (5), stipulează că este titlu executoriu contractul de asistenţă juridică legal încheiat, fără nicio diferenţiere sub aspectul creanţelor care sunt de recuperat (onorarii, penalităţi prevăzute pentru plata onorariilor sau cheltuieli realizate în numele clientului).

Tot la nivel de declaraţie a legii ar trebui să se regăsească şi diferenţele pe care, eventual, instanţa le realizează între diversele categorii de creanţe de recuperat şi care, înscrise fiind în acelaşi act juridic căruia legea îi recunoaşte valoarea de titlu executoriu, nu ar putea fi însă toate supuse aceluiaşi regim execuţional şi nu ar putea fi, deci, recuperate pe cale silită în temeiul aceluiaşi act juridic ce constituie titlu executoriu.

Potrivit sesizării şi jurisprudenţei indicate de instanţa de trimitere, diferenţele pe care instanţele le realizează între tipurile de creanţe de recuperat înscrise în unul şi acelaşi act juridic – contractul de asistenţă juridică – sunt explicate prin conţinutul art. 124 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat (ce constituie norme de reglementare cu valoare juridică inferioară legii), care se referă la valoarea de titlu executoriu a contractului de asistenţă juridică în privinţa restanţelor din onorariu şi a altor cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului, fără menţionarea şi a categoriei accesoriilor constând în penalităţile de întârziere.

De asemenea, realizarea unor diferenţe în regimul juridic aplicabil creanţelor înscrise în acelaşi act juridic, atunci când aceasta nu are la bază conţinutul explicit al legii, ar trebui cel puţin susţinută şi verificată printr-o raţiune a legii care, în cazul atribuirii valorii de titlu executoriu contractelor de asistenţă juridică, a fost aceea de a oferi un instrument flexibil şi rapid care să vină în sprijinul avocaţilor în vederea recuperării costurilor activităţii pe care o desfăşoară, pentru a permite asigurarea continuităţii desfăşurării acesteia în bune condiţii şi canalizarea eforturilor profesionale, în principal, pentru asigurarea dreptului la apărare al persoanelor fizice şi juridice, iar nu predominant pentru rezolvarea cauzelor proprii strâns legate de activitatea lor profesională.

Or, separat de faptul că penalităţile prevăzute în contractul de asistenţă juridică pentru plata cu întârziere a onorariului avocaţial au regimul creanţelor accesorii, fiind guvernate de principiul accessorium sequitur principale, trebuie observat că nu există nicio justificare de a pretinde rămânerea lor în afara acestui ratio legis, ele însele fiind prevăzute în scopul securizării şi al constrângerii (prin presiunea pe care o generează asupra debitorului) plăţii la termen a onorariului cuvenit din activitatea specifică.

În acest context, conţinutul art. 628 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: „În cazul în care prin titlul executoriu au fost stipulate ori acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, care se cuvin creditorului, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii”, poate fi unul suficient de clarificator.

Modul de expunere a problemei de drept de către instanţa de trimitere conduce la concluzia că sesizarea a fost determinată nu de dificultatea acesteia, ci de împrejurarea existenţei a două opinii ilustrate prin hotărârile judecătoreşti referite, cu scopul de a confirma una dintre cele două opinii, şi nu de a dezlega de principiu o chestiune de drept care prezintă dificultate. Simpla existenţă a unei divergenţe de interpretare, în lipsa dificultăţii problemei de drept, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Condiţia noutăţii se consideră îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, dar şi atunci când chestiuni noi de drept sunt generate de un act normativ mai vechi, în situaţia în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate şi nu există jurisprudenţă cu privire la interpretarea acesteia ori dacă se impune clarificarea unei asemenea norme într-un context legislativ nou din care rezultă dificultăţi de interpretare.

Această condiţie nu se verifică în cazul sesizării de faţă.

Chestiunea de drept sesizată îşi are sursa în conţinutul art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, în forma modificată încă din anul 2004 prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ca şi în dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, norme care nu mai pot fi considerate ca având caracter de noutate.

Soluţiile evocate în încheierea instanţei de trimitere, constând în două încheieri pronunţate de Judecătoria Constanţa la nivelul anului 2010, de învestire cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică, inclusiv în privinţa penalităţilor de întârziere prevăzute în contract, aşadar sub regimul Codului de procedură civilă din 1865 (care impunea această formalitate distinctă în cazul hotărârilor judecătoreşti şi al înscrisurilor anume prevăzute de lege pentru a deveni executorii), relevă că normele indicate nu au devenit de actualitate nici sub impulsul unor practici noi, de vreme ce şi în urmă cu mai bine de 10 ani avocaţii recurgeau la securizarea plăţii onorariilor la termen prin stabilirea penalităţilor în caz de nerespectare/întârziere la plată.

Pe de altă parte, verificările specifice realizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au relevat că practica majoritară a instanţelor judecătoreşti – exemplificată prin hotărâri provenind de la curţile de apel Bucureşti, Constanţa şi Cluj – recunoaşte valoare de titlu executoriu contractului de asistenţă juridică reglementat de Legea nr. 51/1995 şi pentru penalităţile de întârziere, în timp ce practica minoritară (în sens invers) cunoaşte doar două soluţii, una rămasă definitivă la nivelul Tribunalului Constanţa (Decizia nr. 1.249 din 22 septembrie 2020, indicată şi în sesizarea instanţei de trimitere) şi una definitivă prin neapelare, la nivelul unei judecătorii din raza Curţii de Apel Bucureşti.

Deşi aproape inexistent la nivel de jurisprudenţă, potenţialul de practică neunitară ar putea fi mai degrabă văzut la nivelul opiniilor colectivelor de judecători consultate, care au exprimat şi argumentat, în proporţii echilibrate, ambele soluţii exemplificate în încheierea de sesizare.

Întrucât opinia care nu a recunoscut valoare de titlu executoriu contractului de asistenţă juridică în privinţa penalităţilor de întârziere a fost, în cele mai multe cazuri, fundamentată pe dezlegarea dată prin Decizia nr. 16 din 17 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (văzută ca problemă similară, referitoare la caracterul executoriu al penalităţilor de întârziere cuprinse în facturile emise pentru serviciile de utilităţi publice), este necesară precizarea că respectiva statuare trebuie privită în ansamblul circumstanţelor care au impus-o – în discuţie fiind valoarea de titlu executoriu atribuită în mod excepţional prin lege nu contractului dintre părţi, ci facturii fiscale emise în baza acestuia – şi în lumina considerentelor care au justificat-o. Prin aceste considerente s-a subliniat, pe de o parte, absenţa elementelor formale descrise de lege – art. 319 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare – care nu permit înscrierea în cuprinsul acestui document (factura fiscală) a soldului debitor sau a majorărilor de întârziere (paragraful 134), iar, pe de altă parte, faptul că legiuitorul a dat valoare de titlu executoriu facturii fiscale emise pentru serviciile de utilităţi efectiv prestate în luna anterioară facturării, astfel că înscrisul are valoare de titlu executoriu exclusiv pentru aceste debite (paragrafele 136-138).

Deşi condiţia de admisibilitate privind nestatuarea anterioară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii sesizate, care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, este îndeplinită, în considerarea celor arătate anterior, sesizarea îşi păstrează caracterul său inadmisibil, dată fiind neîntrunirea condiţiilor cumulative de admisibilitate referitoare la caracterul real, serios, dificil şi la noutatea chestiunii deduse spre soluţionare.