Decizia nr. 77/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2333/1/2021 — chestiunea de drept: următoarele probleme de drept: – În interpretarea dispoziţiilor art. 119 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.333/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de apel Braşov – Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele probleme de drept: – În interpretarea dispoziţiilor art. 119 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă raportul juridic, având ca obiect obţinerea fondurilor necesare plăţii indemnizaţiei prevăzute de art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 de către angajator, intră în categoria unui conflict de drepturi privind stabilirea şi plata indemnizaţiilor de şomaj, astfel încât competenţa materială procesuală să aparţină completelor specializate în materia drepturilor de asigurări sociale şi litigiilor de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 153 lit. l) din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 269 din Codul muncii; – În interpretarea dispoziţiilor art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, să se stabilească dacă, în noţiunea de „angajator”, pot fi incluse şi instituţiile, după caz, serviciile publice finanţate parţial sau integral de la bugetul public sau local.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat părţilor, şi puncte de vedere ale acestora.

Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 28 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.321/62/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.333/1/2021. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 76/2002 „Art. 119. – (1) Litigiile rezultate ca urmare a aplicării prevederilor prezentei legi se soluţionează de către instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii. (2) Litigiile privind stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj se soluţionează în regim de urgenţă, potrivit normelor procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi, chiar dacă prin lege specială se prevede altfel.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 59/2020, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 „Art. XI. – (1) Pe perioada stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, pentru perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a efectelor produse de coronavirusul SARS-CoV-2, indemnizaţiile de care beneficiază salariaţii se stabilesc la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat şi se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020. (2) De prevederile alin. (1) beneficiază salariaţii angajatorilor care îndeplinesc una din următoarele condiţii: a) întrerup activitatea total sau parţial în baza deciziilor emise de autorităţile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgenţă decretate, şi deţin certificatul de situaţii de urgenţă emis de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, prevăzut la art. 12 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României. Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri eliberează certificatul de situaţii de urgenţă conform metodologiei aprobate prin ordin; b) reduc activitatea ca urmare a efectelor epidemiei COVID-19 şi nu au capacitatea financiară de a achita plata tuturor salariilor angajaţilor lor. Angajatorii pot beneficia de plata indemnizaţiei prevăzute la alin. (1) pentru cel mult 75% dintre angajaţii care au contracte individuale de muncă active la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Pentru angajatorii menţionaţi la alin. (2) lit. b), plata indemnizaţiei prevăzute la alin. (1) se va realiza în baza unei declaraţii pe propria răspundere din care să reiasă faptul că angajatorul înregistrează o diminuare a încasărilor din luna anterioară depunerii declaraţiei pe propria răspundere, cu un procent de minimum 25% faţă de media încasărilor din perioada ianuarie-februarie 2020, şi că nu are capacitate financiară pentru a plăti toţi salariaţii. (4) Indemnizaţia prevăzută la alin. (1) este supusă impozitării şi plăţii contribuţiilor sociale obligatorii, conform prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. (5) În cazul indemnizaţiei prevăzute la alin. (1), calculul, reţinerea şi plata impozitului pe venit, a contribuţiei de asigurări sociale de stat şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se realizează de către angajator din indemnizaţiile încasate din bugetul asigurărilor pentru şomaj. (6) Pentru calculul impozitului pe venit prevăzut la alin. (5) se aplică prevederile art. 78 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Declararea impozitului pe venit, a contribuţiei de asigurări sociale de stat şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se realizează de angajator prin depunerea declaraţiei prevăzute la art. 147 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. (7) Termenul de plată şi declarare a obligaţiilor fiscale prevăzute conform alin. (5) este data de 25, inclusiv, a lunii următoare celei în care se face plata din bugetul asigurărilor de şomaj. (8) Pentru indemnizaţia prevăzută la alin. (1) nu se datorează contribuţie asiguratorie pentru muncă conform prevederilor art. 220 5 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Art. XII. – (1) În vederea acordării sumelor necesare plăţii indemnizaţiei prevăzute la art. XI alin. (1) angajatorii depun, prin poşta electronică, la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, precum şi a municipiului Bucureşti, în raza cărora îşi au sediul social, o cerere semnată şi datată de reprezentantul legal, întocmită conform modelelor prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la prezenta ordonanţă de urgenţă, însoţită de lista persoanelor care urmează să beneficieze de această indemnizaţie, asumată de reprezentantul legal al angajatorului, întocmită conform modelului prevăzut în anexa nr. 3. (2) Plata sumei prevăzute la art. XI alin. (1) se face în baza cererii semnate şi datate de reprezentantul legal, depusă prin poşta electronică, la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, precum şi a municipiului Bucureşti, în raza cărora îşi au sediul social.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii „Art. 269. – (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.”

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 263/2010 Art. 153 lit. l): „Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: […] l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 6 august 2020 cu nr. 2.321/62/2020, astfel cum a fost modificată, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B, C şi D, pronunţarea unei hotărâri prin care aceştia să fie obligaţi să plătească reclamantului din bugetul asigurărilor pentru şomaj suma de 70.048 de lei, reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de şomaj prevăzute de art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, în contextul stării de urgenţă instituite şi prelungite pe teritoriul ţării prin Decretul nr. 195/2020, precum şi prin Decretul nr. 240/2020, dată fiind întreruperea activităţii pe care o desfăşura, a dispus suspendarea temporară a contractelor individuale de muncă, din iniţiativa angajatorului, conform art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, din analiza art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 rezultând care sunt categoriile de angajatori cărora li se aplică aceste facilităţi, nefiind făcută nicio distincţie între angajatorii de drept public şi cei de drept privat şi nicio referire la sursa finanţării cheltuielilor de personal; singura condiţie impusă de textul de lege este aceea a reducerii sau întreruperii temporare a activităţii, corelativ cu suspendarea contractelor individuale de muncă, ce a fost îndeplinită de către reclamant.

Prin Încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2021, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a statuat că este competent funcţional în a tranşa chestiuni care privesc asigurările sociale, astfel cum acestea sunt pretinse de către persoanele îndreptăţite.

Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 121/MAS din 12 februarie 2021, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii D şi C, şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantul A ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi a respins cererea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B, ca neîntemeiată.

În privinţa cererii formulate în contradictoriu cu B, s-a reţinut, în esenţă, că, deşi dispoziţiile art. XI alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 se referă la „angajatorii care reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parţial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2”, fără a face distincţie în funcţie de categoria angajatorilor, din interpretarea istorico-teleologică a actului normativ, în corelare şi cu alte acte normative ce vizează acelaşi domeniu de reglementare, voinţa legiuitorului nu a fost în sensul ca această măsură de sprijin să fie recunoscută şi în beneficiul instituţiilor şi autorităţilor publice.

În acest sens s-a făcut trimitere la forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, art. XI alin. (2), precizând că nu se poate reţine că o instituţie publică ar fi în măsură să îndeplinească vreuna dintre cele două condiţii instituite de textul menţionat, din moment ce, cu privire la condiţia menţionată la lit. a), art. 12 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 prevedea că certificatele de situaţie de urgenţă se eliberează de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri operatorilor economici a căror activitate este afectată în contextul COVID-19 (o instituţie publică nu este un operator economic), iar, în ceea ce priveşte condiţia de la lit. b), se constată de asemenea că nu este îndeplinită, din moment ce o astfel de instituţie are aprobate în bugetul anual, potrivit legii, sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal.

În plus, a arătat că, în cuprinsul art. XV din acelaşi act normativ, în forma iniţială, se prevedea că: „alţi profesionişti, astfel cum sunt reglementaţi de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au calitatea de angajatori şi întrerup activitatea total sau parţial în baza deciziilor emise de autorităţile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, beneficiază, din bugetul general consolidat, de o indemnizaţie egală cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată stabilit pentru anul 2020”, deci legiuitorul a avut în vedere, ca destinatari ai normei juridice prevăzute la art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, pe care reclamanta îşi fundamentează demersul judiciar, profesioniştii, categorie din care nu fac parte instituţiile publice (art. 3 din Codul civil defineşte profesioniştii ca fiind „toţi cei care exploatează o întreprindere”).

Totodată, s-a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, la art. 9 alin. (1), a prevăzut „decontarea din fonduri europene aferente Programului operaţional «Capital uman», conform regulilor de eligibilitate stabilite la nivelul programului şi, respectiv, al ghidurilor solicitantului, a indemnizaţiilor acordate în baza art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, suportate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, companiilor a căror activitate a fost afectată în mod direct şi indirect de epidemie şi care au dispus măsura întreruperii temporare a activităţii, ca urmare a intrării în şomaj tehnic a angajaţilor”, instanţa reţinând totodată că inclusiv dispoziţiile art. XIV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 prevedeau posibilitatea de a putea fi acoperite, din fonduri externe nerambursabile, prin Ministerul Fondurilor Europene, în limita sumelor alocate şi în conformitate cu prevederile şi regulile de eligibilitate aplicabile, cheltuielile din bugetul asigurărilor pentru şomaj efectuate potrivit art. XI alin. (1).

Or, instituţiile publice nu constituie „companii”, astfel că, deşi unele dintre acestea au dispus măsura intrării în şomaj tehnic a angajaţilor şi a întreruperii temporare a activităţii în baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acestea nu sunt destinatarele măsurilor instituite de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020.

Împotriva Încheierii din 15 ianuarie 2021 şi a Sentinţei civile nr. 121/MAS din 12 februarie 2021 ale Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a formulat apel reclamantul A.

Prin apelul declarat împotriva Încheierii din 15 ianuarie 2021 s-a solicitat admiterea acestuia, anularea sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente material funcţional, anume Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, arătându-se că, soluţionând conflictul de competenţă într-o cauză similară prezentei (relativ la obiect şi cauză – plată indemnizaţie şomaj, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 – Hotărârea nr. 3 din 18 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 149/64/2021 al Curţii de Apel Braşov), s-a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulate în favoarea Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov.

Prin apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 121/MAS din 12 februarie 2021 s-a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiilor privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor C şi D, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată.

În motivarea căii de atac promovate s-a arătat că scopul şi efectele modificărilor succesive ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 sunt acelea de adaptare a cadrului legislativ la nevoile concrete ale societăţii într-o perioadă de criză economică, socială şi sanitară. Or, dacă legiuitorul ar fi avut intenţia de a stabili/delimita/restrânge subiecţii/beneficiarii art. XI din actul normativ anterior menţionat, ar fi prevăzut şi indicat acest lucru, aşa cum, în mod expres, a stabilit condiţiile ce se impun a fi îndeplinite de către angajatori, termenele şi formalităţile etc. şi cum, de altfel, a inclus şi alte categorii de persoane, a căror activitate nu mai putea fi realizată pe perioada instituirii stării de urgenţă, în sfera de aplicare a actului normativ.

Totodată, a arătat că nu poate fi primită teoria primei instanţe, potrivit căreia un act normativ ce a avut şi are drept principal scop oferirea şi asigurarea unor măsuri de sprijin şi protecţie ar exclude, din sfera de aplicare a prevederilor sale, anumite categorii de angajatori a căror activitate a fost întreruptă din cauza pandemiei de COVID-19 şi a stării de urgenţă, cu atât mai mult cu cât obiectul de activitate al A vizează activităţi destinate publicului larg, incompatibile cu starea de urgenţă şi cu măsurile restrictive adoptate, iar finanţarea sa se realizează din venituri proprii, obţinute în urma exercitării de activităţi economice în mod organizat, respectiv din administrarea de bunuri şi din prestarea de servicii, precum şi din subvenţii acordate de la bugetul local, prin Consiliul Local Braşov şi Primăria Municipiului Braşov.

Or, având în vedere situaţia concretă generată de pandemie, anularea activităţilor cu public, întreruperea activităţii sale şi a activităţilor din turism în perioada martie-iunie 2020, A a arătat că nu a putut realiza veniturile proprii propuse pentru anul bugetar 2020, neavând nici creditele bugetare necesare efectuării cheltuielilor angajate în bugetul aferent anului 2020, consecinţa directă constând în reducerea fondului de salarii. În acest sens a precizat că subvenţiile bugetare ce asigură o parte din veniturile apelantului sunt în strânsă corelaţie şi cu cheltuielile bugetare (aprobate în bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2020) şi cu veniturile proprii. În situaţia unor sincope economice în veniturile proprii (în concret, nerealizarea veniturilor proprii), determinate de întreruperea activităţilor producătoare de venit propriu, nu există nici creditele bugetare necesare efectuării cheltuielilor angajate în acest buget.

În cadrul soluţionării căii de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Curtea de Apel Braşov a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând următoarele: a) completul de judecată este constituit la nivelul unei curţi de apel şi este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv apel, conform prevederilor art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă; b) de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 119 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, pe de o parte, precum şi a art. XI şi XII din acelaşi act normativ, pe de altă parte, depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, din perspectiva obiectului sesizării instanţei supreme interesează, pe de o parte, stabilirea competenţei materiale procesuale a instanţei de fond, iar pe de altă parte, sfera de aplicabilitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 din perspectiva angajatorilor instituţii/servicii publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat/local raportat la dispoziţiile art. XI şi XII din acest act normativ, instanţa de sesizare considerând că aceste chestiuni de drept ce se impun a fi dezlegate sunt veritabile, deoarece există posibilitatea unei interpretări diferite a acestora. Referitor la prima chestiune de drept, în discuţie în litigiul de faţă este avansarea unor sume cu titlu de indemnizaţie de şomaj, litigiul purtându-se între un angajator – serviciu public – căruia îi sunt necesare aceste sume de bani pentru plata indemnizaţiilor prevăzute de art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020 privind modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 şi pentru stabilirea unor măsuri suplimentare de protecţie socială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 30 martie 2020 (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020) şi B, în calitate de titular al obligaţiei de plată. Din analiza alin. (2) al textului de lege în discuţie, care nu face nicio distincţie cu privire la titularii raportului juridic obligaţional având ca obiect stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj, ar rezulta că instanţei de drept comun care judecă în materia conflictelor de drepturi, în speţă secţiilor specializate în litigii de dreptul muncii şi asigurări sociale ale tribunalelor, îi aparţine competenţa judecării în primă instanţă a unui litigiu cu un astfel de obiect, tocmai în considerarea obiectului litigiului, conform art. 269 din Codul muncii. Un astfel de considerent are la bază interpretarea textului de lege conform principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinquere debemus, astfel că există posibilitatea interpretării aplicării acestei norme de drept prin raportare la obiectul dedus judecăţii, presupunând o instanţă strict specializată în materia respectivă, indiferent de titularii raportului juridic din care acesta a luat naştere. Însă, din analiza art. 16 raportat la art. 1 din acelaşi act normativ rezultă că beneficiarii săi sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă, aflate în una dintre situaţiile expres enumerate de legiuitor, cărora le sunt garantate dreptul de a-şi alege liber profesia şi locul de muncă, precum şi dreptul la asigurările pentru şomaj. Ar rezulta aşadar că actul normativ menţionat are în vedere numai litigiile născute cu privire la stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj, ivite între beneficiarii legii şi agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, iar nu şi cele privind avansarea sumelor necesare plăţii acestor indemnizaţii de către ultima instituţie menţionată în favoarea angajatorilor celor dintâi. Pe de altă parte, se are în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”. Faţă de aceste dispoziţii legale şi dat fiind obiectul concret al litigiului de faţă, ar părea că acţiunea dedusă judecăţii priveşte un raport juridic de drept administrativ, reprezentând un act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în raport cu criteriul rangului autorităţii publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ, competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar reveni secţiei contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. Or, şi din această perspectivă, se pune problema raportului dintre ultimul act normativ menţionat şi alin. (2) al art. 119 din Legea nr. 76/2002 ce se solicită a fi interpretat, acesta menţionând că litigiile privind stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj se soluţionează în regim de urgenţă, potrivit normelor procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi, chiar dacă prin lege specială se prevede altfel. Aşadar, în raport cu toate aceste dispoziţii legale analizate, se apreciază că se impune interpretarea prevederilor legale menţionate, norma legală nefiind clară. Referitor la cea de-a doua chestiune ce se solicită a fi interpretată s-a considerat că, raportat la caracterul normelor incidente, neclaritatea lor este determinată de termenii generali în care au fost edictate şi problema de drept este veritabilă, fiind de natură a suscita interpretări diferite. Astfel, din analiza celor două texte de lege, art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, conform regulilor de interpretare literală şi gramaticală, în concordanţă cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinquere debemus, rezultă faptul că de indemnizaţia prevăzută de art. XI alin. (1) ar beneficia toţi salariaţii ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate temporar din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în timpul perioadei stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020, indiferent dacă angajatorii sunt persoane juridice, de drept privat sau de drept public, în cazul celor din urmă independent de modalitatea de finanţare totală sau parţială, de la bugetul public sau local. Cele două texte de lege se caracterizează prin generalitatea în care au fost redactate de legiuitor, aspect care a condus la iniţierea multor procese la nivel naţional, în care au fost pronunţate soluţii diferite, printre acestea numărându-se şi cel de faţă, în care instanţa este pusă în situaţia de a interpreta cele două norme de drept, conform regulilor generale de interpretare. Pentru aplicarea regulii de interpretare potrivite trebuie avute în vedere şi contextul general, economico-social al societăţii, precum şi scopul urmărit de legiuitor, care a stat la baza adoptării actului normativ, motivele fiind indicate în preambulul său şi în expunerea de motive. Analizând aceste motive, se apreciază că şi acestea, la rândul lor, se caracterizează prin generalitatea formulării, justificarea adoptării actului normativ constând în necesitatea luării unor măsuri în contextul pandemiei de COVID-19, cu un puternic impact economico-social, legiuitorul făcând vorbire, printre altele, despre aceea că „neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepţional, în domeniul social şi economic ar aduce grave prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaţilor şi a beneficiarilor unor măsuri de asistenţă socială”, acest motiv fiind singurul relevant sub aspectul analizat. Se observă că scopul actului normativ l-a reprezentat numai adoptarea unor măsuri urgente, excepţionale, în domeniul economic şi social, care ar aduce prejudicii angajaţilor şi beneficiarilor unor măsuri de asistenţă socială, nici în acest caz legiuitorul nedistingând sub nicio formă cu privire la natura, calitatea, tipul angajatorilor, accentul fiind pus de legiuitor exclusiv pe protecţia beneficiarilor legii. Faptul că în cazul instituţiilor/serviciilor publice bugetul de salarii era deja adoptat la începutul anului, conform reglementărilor în vigoare, nu impietează în mod direct asupra modalităţii de interpretare a acestui act normativ, interpretarea sa trebuind a se face numai în raport cu litera şi spiritul legii, independent de contextul concret în care s-au aflat anumiţi angajatori, cum sunt cei din domeniul public naţional/local, şi mai ales cu luarea în considerarea a contextului economicosocial general al societăţii, determinat de apariţia intempestivă a pandemiei de COVID-19, în care actul normativ a fost adoptat, context inexistent la data aprobării bugetelor de către fiecare instituţie bugetară în parte, de natură a-i afecta pe toţi angajatorii, indiferent de statutul lor juridic. Ceea ce se impune a se reţine în urma acestei analize este aceea că, în lipsa oricărui motiv exprimat de legiuitor în expunerea de motive, coroborat cu generalitatea formulării textelor de lege ce se solicită a fi interpretate, nu se poate reţine în mod cert faptul că angajatorii persoane de drept public lato sensu au fost excluşi din sfera de aplicare a acestei legi. Faptul că ulterior acestui act au fost edictate norme care au urmărit „simplificarea documentelor în baza cărora angajatorii vor solicita din bugetul de şomaj sumele necesare indemnizaţiei” nu are relevanţă juridică, faţă de principiul tempus regit actum, pe de o parte, precum şi faţă de faptul că nici în acest caz legea nu a efectuat vreo distincţie în sensul celor reţinute anterior. Conchizând, s-a apreciat că problema de drept ce face obiectul sesizării este veritabilă, fiind susceptibilă de mai multe interpretări, astfel că lămurirea sa este oportună justei soluţionări a căii de atac cu care instanţa a fost în mod legal învestită; c) problema de drept enunţată este nouă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. După cum s-a subliniat în jurisprudenţa instanţei supreme, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări, chiar dacă nu recent intrate în vigoare, dacă instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate (Decizia nr. 80/2017, Decizia nr. 59/2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Deşi Legea nr. 76/2002 nu este un act normativ recent intrat în vigoare, iar unele dintre instanţe fie nu au fost chemate să se pronunţe în aplicarea dispoziţiilor art. 119 alin. (2) din acest act normativ prin raportare la art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, fie nu s-au pronunţat decât sporadic în legătură cu aceste norme, se impune concluzia că nu se pot constata existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în această materie, astfel că este îndeplinită şi condiţia privind caracterul de noutate al chestiunii de drept deduse judecăţii. În ceea ce priveşte interpretarea art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, actul normativ este recent intrat în vigoare, pe fondul pandemiei de COVID-19, astfel că litigiile pornite în temeiul său pun în discuţie un raport juridic nou, instanţele de judecată învestite în acest sens pronunţând soluţii diferite. Aşadar, problema de drept nu a mai făcut obiectul unei analize şi al unei dezlegări jurisprudenţiale, neputându-se vorbi despre cristalizarea unei practici judiciare în această privinţă; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de sesizare a arătat că dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 76/2002 raportate la art. XI şi XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 ar trebui interpretate în sensul că raportul juridic dedus judecăţii este un raport juridic de drept administrativ, reprezentând un act administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în raport cu criteriul rangului autorităţii publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ (respectiv B), competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar reveni tribunalului competent, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În considerarea acestei interpretări se are în vedere că raportul juridic litigios are ca părţi un angajator, solicitant al indemnizaţiei prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, şi B (agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă).

Or, în raport cu dispoziţiile art. 16 din Legea 76/2002 coroborate şi cu prevederile art. 48 din acelaşi act normativ, numai litigiile care privesc raporturile dintre beneficiarii indemnizaţiei de şomaj şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă reprezintă litigii care vizează stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj, astfel că, numai în cazul lor, este incident art. 119 din acelaşi act normativ prin raportare la art. 269 din Codul muncii.

Cu privire la cea de-a doua chestiune s-a considerat, în esenţă, că scopul urmărit de legiuitor prin edictarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 a fost acela de a înlătura prejudicii cu efecte pe termen lung asupra beneficiarilor legii şi pentru a asigura siguranţa economică şi socială a populaţiei, cu protejarea implicită şi a angajatorilor de drept privat a căror activitate a fost suspendată şi care au fost puşi în situaţia de a nu putea susţine cheltuielile de personal, din cauza contextului excepţional generat pe fondul pandemiei de COVID-19, urmând astfel ca plata indemnizaţiilor de şomaj prin voinţa legiuitorului să fie susţinută din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

În susţinerea acestui considerent s-a apreciat că trebuie ca interpretarea actului normativ în discuţie să se realizeze conform regulii restrictive, potrivit căreia, deşi formularea normelor legale este prea largă, totuşi ipotezele concrete care se pot încadra în text sunt mult mai limitate.

Totodată, se are în vedere că instituţiile/serviciile publice, indiferent de sursa de finanţare, au prevăzute în buget sumele necesare funcţionării şi plăţii cheltuielilor salariale, încă de la data întocmirii bugetelor anuale, astfel că, faţă de acest aspect, nu se poate considera că edictarea legii menţionate s-a făcut în vederea preîntâmpinării ipotezei implicite privind intrarea lor în incapacitate de plată, această incapacitate fiind specifică persoanelor juridice de drept privat. Astfel, deşi normele ce se solicită a fi interpretate nu sunt clare, totuşi scopul urmărit de legiuitor, prin raportare la contextul economico-social în care actul normativ a fost adoptat, a fost acela de protejare a salariaţilor şi celorlalţi beneficiari ai legii, precum şi a angajatorilor din mediul privat, în cazul celor din domeniul public existând sume prevăzute anume în buget pentru plata drepturilor salariale. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelantul-reclamant A a apreciat că cererea de sesizare este admisibilă, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă. În acest sens a arătat că problemele de drept sunt formulate în legătură cu judecarea unei cauze aflate în curs de soluţionare, Curtea de Apel Braşov fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, sunt noi, asupra acestora nu a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici nu fac obiectului unui recurs în interesul legii şi lămurirea chestiunilor de drept propuse este determinantă pentru soluţionarea cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 2.321/62/2020, aflat în apel, pe rolul Curţii de Apel Braşov. Raportat la cea din urmă condiţie s-a arătat că ambele probleme de drept, cu privire la care a solicitat sesizarea instanţei supreme, constituie motive de apel în cauză şi au făcut obiectul analizei şi discuţiilor şi în faţa primei instanţe. Referindu-se la problema competenţei funcţionale, a subliniat că dezlegarea pe care instanţa supremă ar da-o acesteia ar produce efecte cu privire la hotărârea pe care Curtea de Apel Braşov ar pronunţa-o în cauză faţă de critica din memoriul de apel relativă la anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, problema competenţei materiale funcţionale de soluţionare a cauzelor de natura celei ce face obiectul prezentei cauze a fost soluţionată în mod distinct atât la nivelul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Braşov, cât şi la nivelul instanţelor naţionale. Cât priveşte fondul litigiului şi cea de-a doua problemă de drept sesizată, a arătat că, astfel cum rezultă atât din cererea de chemare în judecată şi apărările pârâţilor, cât şi din considerentele sentinţei apelate, problema de drept care se dezbate este, în esenţă, cea privind modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. XI şi următoarele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020. În opinia sa, din conţinutul concret al prevederilor legale pe care şi-a întemeiat demersul judiciar rezultă că acestea stabilesc două categorii de condiţii ce se impun a fi îndeplinite de către angajator pentru a beneficia de facilităţile instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, anume condiţii de formă şi condiţii de fond. Cu referire la condiţiile de formă a arătat că sunt cele instituite de art. XII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 şi se referă, în esenţă, la depunerea cererilor, declaraţiilor, listelor în modalităţile, în formele şi la termenele stabilite, acestea nefăcând obiect al problemelor de drept cu privire la care solicită a fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Relativ la condiţiile de fond, stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, ce trebuie să fie îndeplinite, în persoana angajatorului, în vederea suportării din bugetul asigurărilor pentru şomaj a sumelor de bani reprezentând indemnizaţiile de şomaj tehnic ale angajaţilor, a susţinut că acestea sunt strict şi exclusiv următoarele: reducerea sau întreruperea temporară a activităţii angajatorului, total sau parţial, ca urmare a efectelor epidemiei de COVID-19 şi suspendarea temporară a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii. În acest sens a arătat că generalitatea formulării unui text de lege conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se face distincţii pe care textul de lege nu le prevede. De asemenea, a precizat că şi fondul litigiului dedus judecăţii, întemeiat pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, a fost soluţionat şi interpretat distinct la nivelul instanţelor naţionale, exemplificând în acest sens cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. 1.368/110/2020* al Tribunalului Bacău, în Dosarul nr. 2.322/108/2020 al Tribunalului Arad şi în dosarele nr. 2.128/62/2020, 2.129/62/2020, 2.130/62/2020, 2.131/62/2020 şi 2.237/62/2020 ale Tribunalului Braşov.

Intimatul-pârât D a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 are ca obiect de reglementare sprijinirea salariaţilor ai căror angajatori îşi reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parţial, ca urmare a efectelor epidemiei de COVID-19, pe perioada stării de urgenţă decretate. Practic, prin actul normativ menţionat Guvernul României a urmărit combaterea efectelor pandemiei, sub aspectul diminuării consecinţelor economice directe/indirecte asupra angajaţilor firmelor (angajatorilor) afectate, a căror activitate se sistează pe perioada instituirii stării de urgenţă, rămânând fără venituri. Scopul acestuia a fost asigurarea sustenabilităţii plăţii veniturilor salariale în cazul angajatorilor care nu au capacitatea financiară de plată a salariilor propriilor angajaţi. Per a contrario, angajatorii care nu au de suferit, sub aspectul sursei lor de finanţare, nu sunt incluşi în acest act normativ. Astfel, angajatorii cărora statul le asigură salariile din bugetul general consolidat nu pot afirma că sunt în imposibilitate de plată a salariilor, acestea fiind bugetate încă de la începutul anului. Fondul de salarii nefiind afectat, nu se poate pune în discuţie plata indemnizaţiei prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, în caz contrar fiind în situaţia finanţării concomitente a cheltuielilor cu salariile din două capitole bugetare ale aceluiaşi buget, ceea ce ar duce la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Intimata-pârâtă B a susţinut, în ceea ce priveşte chestiunea competenţei materiale funcţionale, că, la nivelul instanţei de sesizare, această chestiune a fost tranşată prin Sentinţa nr. 3/CC/2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în Dosarul nr. 149/64/2021, ce a avut ca obiect conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Braşov – Secţia I civilă – Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.129/62/2020*, cerere similară cu cea din prezentul dosar, instanţa stabilind competenţa materială procesuală de soluţionare a cererii în favoarea Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov. De asemenea, a arătat că, în Dosarul Curţii de Apel Braşov nr. 2.237/62/2020, prin Hotărârea nr. 770 din 17 iunie 2021 s-a admis apelul, s-au anulat hotărârile atacate şi s-a trimis cauza Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov. Prin urmare, privitor la dosarele ce au ca obiect cererile formulate de către angajatori de acordare a indemnizaţiei prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, competenţa materială procesuală este stabilită în favoarea Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal. În ceea ce priveşte prevederile art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 s-a susţinut că, deşi aceasta nu exclude în mod explicit de la aplicarea prevederilor sale instituţiile şi serviciile publice, în aplicarea actului normativ trebuie avută în vedere intenţia legiuitorului, motivele pentru care acesta a adoptat dispoziţiile legale şi scopul reglementărilor speciale. Actul normativ trebuie interpretat prin raportare la motivele care au stat la baza adoptării acestuia, care se regăsesc în preambulul său şi în expunerea de motive, din care reiese că, în spiritul acestui act normativ, nu au fost avute în vedere instituţiile şi serviciile publice, care au asigurat fondul de salarii de la buget. Cum măsurile de sprijin al angajatorilor au vizat evitarea riscului ca aceştia să intre în incapacitate de plată, din cauza reducerii ori încetării activităţii şi, prin urmare, a obţinerii unor venituri insuficiente achitării cheltuielilor, inclusiv a celor cu fondul de salarii, nu este nici în litera, nici în spiritul legii ca legiuitorul să fi avut în vedere şi situaţia angajatorilor instituţii şi servicii publice care au asigurat fondul de salarii de la buget şi în cazul cărora reducerea sau încetarea activităţii nu poate fi apreciată ca reprezentând o afectare în sens economic. Din interpretarea istorico-teleologică a actului normativ, în corelare şi cu alte acte normative ce vizează acelaşi domeniu de reglementare, nu poate fi dedusă voinţa legiuitorului ca măsura de sprijin instituită prin art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 să fie acordată şi în beneficiul instituţiilor şi autorităţilor publice. A subliniat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia dificultăţii problemei de drept supuse interpretării. În acest sens a arătat că a fost deja lămurită chestiunea privitoare la competenţa materială funcţională de soluţionare a cererilor formulate de către angajatori, având ca obiect acordarea indemnizaţiei prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, în sensul stabilirii acestei competenţe în favoarea Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov. În privinţa chestiunii referitoare la îndreptăţirea angajatorului instituţie publică/serviciu public de a beneficia de plata, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, a indemnizaţiei prevăzute de art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, a susţinut că în sectorul bugetar nu sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în acest act normativ, în condiţiile în care angajatorii din acest sector nu se află în situaţia vizată de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ, respectiv nu se află în situaţia de limitare sau întrerupere a activităţilor socioeconomice, cu efecte pe termen lung asupra angajaţilor, având în vedere că bugetul de venituri şi cheltuieli al acestora este aprobat, bugetul de cheltuieli cu personalul fiind asigurat încă de la începutul anului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Suceava au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor, din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării.

Cu privire la prima chestiune, într-o primă opinie s-a susţinut că raportul juridic dedus judecăţii este un raport juridic de drept administrativ, astfel că, în raport cu criteriul rangului autorităţii publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ, competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei ar reveni tribunalului competent, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în acest sens fiind jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov şi a Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal. În acelaşi sens sunt şi opiniile teoretice ale judecătorilor din cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalului Ialomiţa, Tribunalului Cluj (opinia majoritară), Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă şi Tribunalului Vaslui. În argumentarea acestei opinii s-a reţinut, în esenţă, că reclamantul solicită instanţei de judecată să cenzureze refuzul nejustificat al autorităţilor publice pârâte de a rezolva o cerere referitoare la un drept pretins de reclamant, refuz exprimat printr-o adresă – act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că s-a stabilit competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei în raport cu criteriul rangului autorităţii publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. S-a mai apreciat şi că litigiile privind stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj, la care se referă art. 119 alin. (2) din Legea nr. 76/2002, sunt acele litigii ivite între beneficiarii unor astfel de indemnizaţii, aşa cum sunt definiţi la art. 16 din acelaşi act normativ, şi plătitorii indemnizaţiei de şomaj, respectiv agenţiile de ocupare a forţei de muncă. Într-o altă opinie s-a apreciat că raportul juridic dedus judecăţii intră în categoria unui conflict de drepturi privind stabilirea şi plata indemnizaţiilor de şomaj, astfel încât competenţa materială procesuală aparţine completurilor specializate în materia drepturilor de asigurări sociale şi litigiilor de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 153 lit. l) din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 269 din Codul muncii. În acest sens s-au exprimat Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă şi opiniile teoretice ale judecătorilor din cad