Decizia nr. 61/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1545/1/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.545/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 3.631/99/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Apelantul-pârât a formulat un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 2 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.631/99/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în categoria „personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului”, personal a cărui salarizare se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice? II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 2. – Domeniul de aplicare (1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică: a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, unităţile teritoriale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; b) personalului din autorităţi şi instituţii publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; c) personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii; d) persoanelor care sunt conducători ai unor instituţii publice în temeiul unui contract, altul decât contractul individual de muncă; e) persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică. (…)” ” Art. 36. – Reîncadrarea personalului (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38. (2) În cazul în care funcţia deţinută nu se regăseşte în prezenta lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcţiile prevăzute în anexe. (3) Salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului se realizează potrivit anexei nr. VII, în limita cheltuielilor de personal aprobate. (4) Personalul autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, nou-înfiinţate, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului beneficiază de salariile stabilite potrivit anexei nr. VII.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Iaşi cu nr. 3.631/99/2021, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Institutul Regional de Oncologie Iaşi la stabilirea şi plata salariului de bază pentru funcţia de economist I, în conformitate cu art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi la plata diferenţelor salariale cuvenite de la data încadrării greşite, respectiv 21 septembrie 2017, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 191 din 31 ianuarie 2022, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea, obligând pârâtul să stabilească şi să plătească salariul de bază pentru funcţia de economist în conformitate cu art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 şi să achite reclamantei diferenţele de drepturi salariale cuvenite începând cu data de 1 octombrie 2017 şi până la data emiterii unui nou act adiţional la contractul individual de muncă, conform art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a constatat că aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017 s-a realizat în mod etapizat, conform art. 38 din lege.

Instanţa de fond a observat că în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017 nu există categoria „personal tehnic, economic şi socioadministrativ”, salarizarea fiind dispusă pe familii ocupaţionale, categorii de instituţii, funcţii şi categorii de funcţii, nu pe compartimente.

S-a constatat că problema dedusă judecăţii constă în a stabili în raport cu care dintre anexele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 se va calcula, în cazul reclamantei, creşterea salarială reglementată de dispoziţiile art. 38 alin. (4) din acest act normativ.

Faţă de prevederile art. 169 alin. (3) şi (4) şi art. 190 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 95/2006), şi ale art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Regional de Oncologie Iaşi (Hotărârea Guvernului nr. 583/2009), prima instanţă a reţinut că unitatea medicală pârâtă este o instituţie publică finanţată integral din venituri proprii, motiv pentru care, în ceea ce priveşte personalul fără specialitate medicală (cum este reclamanta), sunt aplicabile prevederile anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, Tribunalul Iaşi a constatat că salarizarea reclamantei a fost făcută în mod eronat, deoarece, potrivit funcţiei acesteia şi specificului unităţii angajatoare, ar fi trebuit să fie stabilită prin raportare la prevederile art. 1 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Împotriva acestei sentinţe pârâtul a declarat apel, arătând că, potrivit art. 193 din Legea nr. 95/2006 coroborat cu art. 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2009, institutul este unitate sanitară cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii şi instituţie publică finanţată integral din venituri proprii, iar prin Adresa nr. xxxx/14.09.2021 Ministerul Sănătăţii, ordonator principal de credite, a indicat în mod corect modalitatea de stabilire a salariilor, respectiv prin raportare la aplicarea prevederilor anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, adresă care, deşi depusă la dosarul cauzei, nu a fost valorificată corespunzător (în condiţiile în care pârâtul nu poate efectua plăţi salariale fără a avea aprobat de către Ministerul Sănătăţii statul de funcţii, care cuprinde şi salariile funcţiilor ocupate).

La solicitarea instanţei de apel, apelantul-pârât a depus nota privind încadrarea salariatului, în care se consemnează că, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, la data intrării în vigoare a legii, reîncadrarea personalului salarizat potrivit legii s-a făcut pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechimii în specialitate, cu stabilirea salariilor de bază, potrivit art. 38. Astfel, reclamanta, economist în cadrul Biroului de achiziţii publice, a fost încadrată la anexa nr. VIII capitolul II litera B punctul I litera b) din Legea-cadru nr. 153/2017. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a reţinut, prin prisma condiţiilor de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, că prezenta cauză este în curs de judecată în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, la Curtea de Apel Iaşi, ce judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011).

Soluţionarea apelului, având în vedere considerentele hotărârii primei instanţe şi motivele căii de atac exercitate în cauză, depinde de modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legeacadru nr. 153/2017, respectiv de stabilirea dacă în înţelesul noţiunii de „personal din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului”, personal a cărui salarizare se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice.

Problema de drept enunţată este nouă, iar asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării instanţa supremă nu a statuat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa.

Relativ la condiţia noutăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut: „(…) condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori)”. (Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015).

Verificând jurisprudenţa în materie, nu se observă cristalizarea unei practici judiciare în ceea ce priveşte anexa la Legea-cadru nr. 153/2017 aplicabilă salarizării personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice.

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a apreciat că, pentru a fi în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

În speţă, încadrarea şi salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice depind de stabilirea categoriei în care se încadrează aceste instituţii din perspectiva domeniului de aplicare al Legii-cadru nr. 153/2017, reglementat prin art. 2, chestiune care poate conduce la interpretări diferite ale prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din această lege-cadru.

Pe de o parte, definiţia dată spitalelor prin art. 190 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ca fiind „instituţii publice finanţate integral din venituri proprii”, poate conduce la concluzia că spitalele publice intră în domeniul de aplicare a art. 2 alin. (1) lit. c) şi a art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu consecinţa încadrării şi salarizării personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe de altă parte, sursele de finanţare prevăzute în titlul VII capitolul IV din Legea nr. 95/2006, din care se constituie bugetul spitalelor, sunt Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate prin contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu casa de asigurări de sănătate, dar şi bugetul de stat sau bugetele locale, potrivit dispoziţiilor art. 191, art. 193, art. 194, art. 196 din acest act normativ. Or, suprapunând reglementarea veniturilor proprii ale instituţiilor publice din art. 65 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), cu sursele concrete de finanţare ale spitalelor publice, se poate concluziona că, de fapt, spitalele publice sunt instituţii a căror finanţare se asigură potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002, respectiv „din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz”, şi că nu intră în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. c) şi al art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu consecinţa inaplicabilităţii anexei nr. VII la această lege-cadru în privinţa încadrării şi salarizării personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice.

În consecinţă, instanţa de trimitere a apreciat că, în speţă, condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt suficient de bine caracterizate şi permit declararea ca admisibilă a sesizării.

S-a menţionat şi că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-pârât a învederat că legiuitorul a încadrat în mod distinct personalul din instituţii finanţate din venituri proprii şi personalul din cadrul ministerelor şi instituţiilor din subordinea acestora.

În cauză, se pune problema opţiunii între cele două anexe nr. VII şi nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, utilizându-se fie criteriul entităţii de care aparţine spitalul, fie cel al ocupaţiei pe care salariatul o desfăşoară efectiv, fie cel al sursei de finanţare.

Dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 fac trimitere directă la anexa nr. VII pe baza criteriului dat de specificul unităţii angajatoare (finanţare şi subordonare).

În timp ce pentru personalul medical există anexe separate şi specifice care îi reglementează expres salarizarea, în anexele la Legea-cadru nr. 153/2007 nu este cuprinsă categoria „personal tehnic, economic şi socioadministrativ”, salarizarea fiind dispusă pe familii ocupaţionale, categorii de instituţii, funcţii şi categorii de funcţii, nu pe compartimente.

Dacă s-ar utiliza şi pentru personalul medical anexa nr. VII, respectiv criteriul modului de finanţare al instituţiei, ar rămâne inaplicabilă anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2007, specifică pentru personalul medical, care este angajat tot într-o unitate sanitară finanţată din venituri proprii.

Intimata-reclamantă a apreciat că soluţionarea pe fond a litigiului nu depinde de prezenta sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de dezlegarea ce ar putea fi dată printr-o hotărâre prealabilă.

Ceea ce trebuie instanţa de judecată să lămurească este identificarea anexei din Legea-cadru nr. 153/2017, conform căreia trebuie salarizat personalul tehnic, economic şi socioadministrativ, diferenţa dintre cele două anexe constând în sursa veniturilor angajatorului.

Pornind de la acest aspect, al stabilirii corecte a anexei aplicabile, se lămureşte şi articolul din anexa în care se încadrează personalul tehnic, economic şi socioadministrativ. În cauză, institutul pârât, fiind finanţat exclusiv din venituri proprii, este obligat să salarizeze personalul conform anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2007.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-pârât a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a arătat că intimatareclamantă nu face parte din categoria personalului medical şi, prin urmare, încadrarea acesteia s-a realizat în mod corect, conform anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2007, cu respectarea Adresei nr. xxxx/14.09.2021 a Ministerului Sănătăţii, ordonatorul principal de credite indicând modalitatea de stabilire a salariilor.

În concluzie, apelantul-pârât a apreciat că în categoria personalului salarizat potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 nu este inclus şi personalul tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a arătat că dificultatea chestiunii de drept sesizate provine din împrejurarea că tipul de finanţare la care se referă sintagma „autorităţi şi instituţii publice finanţate integral din venituri proprii”, utilizată în Legea-cadru nr. 153/2017 drept criteriu pentru identificarea personalului încadrat şi salarizat conform anexei nr. VII, îşi are reglementarea primară în legislaţia fiscală, respectiv Legea nr. 500/2002, dar conceptul mai este utilizat de legiuitor şi în alte acte normative, în speţă Legea nr. 95/2006, cu un sens aparent distinct.

Astfel, din perspectiva stabilirii şi plăţii unui alt salariu de bază începând cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, instanţa de trimitere a reţinut că, începând cu data de 1 iulie 2017, s-a stabilit un nou cadru legislativ pentru sistemul de salarizare a personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, sens în care prin art. 1 alin. (3) din acest act normativ s-a prevăzut că: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege”.

Însă, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între reîncadrare, care se face de îndată potrivit noii legi-cadru de salarizare, şi stabilirea şi, respectiv, plata efectivă a drepturilor salariale, care urmează a se realiza potrivit dispoziţiilor art. 38, care reglementează aplicarea în timp a acestei legi-cadru. Din punctul de vedere al încadrării personalului în noile funcţii, Legea-cadru nr. 153/2017 a fost de imediată aplicare.

În privinţa reîncadrării personalului pe noile funcţii, aceasta se realizează prin aplicarea a două criterii: domeniul de activitate al instituţiei şi anexa corespunzătoare funcţiei. Astfel, ca regulă, domeniul de activitate al instituţiei stabileşte şi anexa de încadrare a salariatului, prin identificarea funcţiei deţinute de angajat în cadrul familiei ocupaţionale vizate.

Legiuitorul prevede criterii diferite pentru încadrarea în anexele legii-cadru în două situaţii, dintre care în speţă interesează cel al regimului de finanţare, utilizat în cazul anexei nr. VII – „Reglementări specifice personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului”.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor anexei nr. VII, în vederea stabilirii drepturilor salariale ale personalului tehnic, economic şi socioadministrativ angajat în spitale publice, sunt relevante dispoziţiile art. 2 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu denumirea marginală „Domeniul de aplicare”.

Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede reguli specifice de determinare a salarizării personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, respectiv pentru personalul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, aplicarea dispoziţiilor acestei anexe neputând fi extinsă şi în cazul altor categorii de personal dintre cele prevăzute la art. 2 din legea-cadru.

Sintagma „instituţii publice finanţate integral din venituri proprii” constituie un concept juridic utilizat în principal în legislaţia care reglementează domeniul finanţelor publice, el reglementând regulile specifice de finanţare şi cheltuire a sumelor de bani de către instituţiile sau autorităţile publice supuse unui astfel de regim de „finanţare”.

În acest sens sunt prevederile art. 62 şi ale art. 65 din Legea nr. 500/2002, astfel că „finanţarea integrală din venituri proprii” (sau din „venituri extrabugetare”, conform exprimării utilizate prin Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare) ar presupune finanţarea instituţiei publice cu venituri/sume de bani care nu sunt incluse în vreuna dintre categoriile de bugete reglementate prin legislaţia finanţelor publice în România (Legea nr. 500/2002 şi Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare).

În privinţa spitalelor, reglementarea surselor de finanţare bugetară din art. 193 din Legea nr. 95/2006 pare să excludă ipoteza instituită prin art. 190 din aceeaşi lege, cea a finanţării integrale din venituri proprii. În raport cu conţinutul prevederilor art. 193 din acest act normativ, se poate concluziona că sintagma „finanţare integrală din venituri proprii” utilizată la art. 190 alin. (1) teza întâi din aceeaşi lege are un înţeles specific şi distinct de înţelesul dat în mod obişnuit prin legislaţia finanţelor publice.

Faţă de aceste reglementări aparent contradictorii, este necesar a stabili dacă sintagma „instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii” utilizată în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. c), art. 36 alin. (3) şi în cuprinsul anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 are în vedere modalitatea de constituire a veniturilor instituţiei şi, prin urmare, înţelesul din legislaţia fiscală, reglementat prin Legea nr. 500/2002, sau se referă la orice instituţii cu privire la care legile speciale de organizare stipulează faptul că sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii, indiferent de sursele concrete de finanţare.

Având în vedere scopul adoptării Legii-cadru nr. 153/2017, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) al legii, de dezvoltare a unui sistem de fundamentare a politicilor salariale în sectorul bugetar şi de supraveghere a aplicării acestora şi dezvoltarea unui sistem de distribuire a resurselor bugetare alocate pentru cheltuielile de personal, prin stabilirea salariilor de bază în sectorul bugetar, în vederea promovării performanţei individuale, precum şi principiile enumerate în art. 6, printre care principiul sustenabilităţii financiare, ar rezulta că sintagma „instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii” utilizată în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. c) şi dezvoltată în art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 urmăreşte să distingă regimul salarial al personalului din aceste instituţii tocmai datorită modalităţii de constituire a veniturilor instituţiei, din surse extrabugetare, care ar permite o politică salarială diferită de instituţiile finanţate de la/şi de la buget, cu o marjă mai largă de apreciere acordată conducătorului instituţiei, în scopul menţinerii/creşterii randamentului financiar al unităţii. Prin urmare, înţelesul din legislaţia fiscală, reglementat prin Legea nr. 500/2002, este cel vizat de Legea-cadru nr. 153/2017.

În acelaşi timp, se poate argumenta că reglementarea din art. 190 al Legii nr. 95/2006 transpune o modificare a viziunii legiuitorului în privinţa politicii de management financiar al spitalelor publice şi că determinarea prin art. 193 din aceeaşi lege a unor activităţi punctuale susţinute de la bugetul de stat nu modifică regimul juridic instituit prin art. 190, de instituţii finanţate integral din venituri proprii, cu toate consecinţele ce decurg inclusiv în planul politicii salariale.

Însă, în sensul inaplicabilităţii anexei nr. VII pentru personalul din spitalele publice mai pledează şi alte dispoziţii ale Legii-cadru nr. 153/2017.

Astfel, anexa nr. VII este reglementată în sensul aplicării la nivel de autoritate/instituţie, şi nu parţial, pe tipuri de funcţii.

Or, prin prisma domeniului de activitate în funcţie de care sunt organizate, ca regulă, anexele legii-cadru, unităţile sanitare fac parte din Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, drepturile salariale pentru această familie ocupaţională fiind reglementate în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017. De altfel, personalul medical al spitalelor publice este, indubitabil, încadrat şi salarizat potrivit acestei anexe. Din această perspectivă, construcţia logico-juridică a reclamantei, care solicită aplicarea anexei nr. VII exclusiv în privinţa personalului nonmedical al spitalului, nu se susţine legal. Doar faptul că legiuitorul nu a prevăzut în anexa nr. II, specifică domeniului instituţiei în care reclamanta îşi desfăşoară activitatea, funcţii de execuţie specifice compartimentelor de contabilitate, financiar, aprovizionare etc., nu poate susţine concluzia încadrării în anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Deşi nu există o familie ocupaţională a personalului tehnic, economic şi socioadministrativ, totuşi, funcţiile aferente acestui domeniu se regăsesc în anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017. Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” include atât personalul din compartimentele de contabilitate, financiar, aprovizionare, investiţii angajat în oricare din instituţiile cu personal salarizat din fonduri publice, după cum rezultă din anexa nr. VIII capitolul II litera B, cât şi alte categorii de funcţii comune din sectorul bugetar, cum ar fi personalul plătit din fonduri publice care desfăşoară activitate de secretariatadministrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, conform anexei nr. VIII capitolul II litera C. Aşadar, acest tip de personal indispensabil funcţionării şi administrării oricărei autorităţi, instituţii sau unităţi dintre cele vizate de lege face parte din Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”.

Pentru cazurile în care funcţia deţinută nu este cuprinsă în anexa specifică instituţiei, art. 28 din Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează ipoteza includerii în statele de funcţii a altor funcţii, specifice altor domenii, care se dovedesc necesare, iar în situaţia în care funcţia deţinută nu se regăseşte în lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcţiile prevăzute în anexe, conform art. 36 alin. (2).

Prin urmare, reîncadrarea sau încadrarea, după caz, a personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din unităţile sanitare ar trebui realizată pe funcţii prevăzute în anexele la legea-cadru (în cele mai multe cazuri în anexa nr. VIII) sau pe funcţii specifice altor domenii incluse în statul de funcţii, iar salariile sunt cele stabilite în aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

O reîncadrare a personalului bugetar din cadrul spitalelor nu s-ar putea face potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, care nu prevede funcţii specifice unei familii ocupaţionale, ci doar nivelul salarizării minime şi maxime, în raport cu studiile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii. În consecinţă, anexa nr. VII presupune stabilirea integrală a grilei de salarizare la nivelul ordonatorului de credite în baza unui algoritm propriu şi nu poate fi aplicată scindat şi parţial doar pentru anumite categorii de personal. Determinarea salariilor potrivit anexei nr. VII pentru personalul tehnic, economic şi socioadministrativ ar avea ca efect stabilirea de salarii diferite pentru funcţii identice în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale – aplicarea anexei presupune echivalarea funcţiilor şi stabilirea salariului între limitele minime şi maxime prevăzute în anexă de către ordonatorul de credite cu încadrarea strictă în resursele financiare, aspect care contravine principiilor egalităţii şi nediscriminării instituite de Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe de altă parte, s-ar putea susţine că, întrucât spitalul public este o instituţie dintre cele vizate de anexa nr. VII, mecanismul prevăzut de art. 28 din Legea-cadru nr. 153/2017 este tocmai cel care conduce la încadrarea întregului personal medical în anexa nr. II, în timp ce restul personalului instituţiei, neavând funcţii specifice unui alt domeniu, ar rămâne încadrat pe anexa nr. VII la legea-cadru. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile instanţelor judecătoreşti, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat o opinie majoritară în sensul că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, în categoria „personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului”, personal a cărui salarizare se realizează potrivit anexei nr. VII la Legeacadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice.

În argumentarea acestei soluţii s-a arătat că aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017 s-a realizat în mod etapizat, conform art. 38 din legea-cadru, iar anexele acestei legi nu au prevăzut categoria „personal tehnic, economic şi socioadministrativ”, salarizarea fiind dispusă pe familii ocupaţionale, categorii de instituţii, funcţii şi categorii de funcţii, nu şi pe compartimente.

S-a reţinut că spitalele sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii, motiv pentru care, în ceea ce priveşte personalul fără specialitate medicală, cum este cazul personalului tehnic, economic şi socioadministrativ, sunt aplicabile prevederile anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Au fost înaintate cu titlu de practică judiciară în acest sens: 4 sentinţe definitive prin neapelare pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă; 5 decizii definitive ale Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, Curţii de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curţii de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi ale Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, precum şi 26 de sentinţe nedefinitive, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Tribunalul Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Puncte de vedere teoretice în sensul de mai sus au fost exprimate de judecătorii de la: Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă.

În opinia minoritară s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, în categoria „personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului”, personal a cărui salarizare se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, nu este inclus şi personalul tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice.

S-a argumentat că anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde reguli specifice de determinare a salarizării personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aplicabilă la nivel de autoritate/instituţie şi nu parţial, pe tipuri de funcţii. Raportat la dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 8 din anexă, nu se poate face o reîncadrare a personalului din cadrul spitalelor potrivit acesteia, întrucât nu prevede funcţii specifice unei familii ocupaţionale, ci doar nivelul salarizării minime şi maxime, în funcţie de studiile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii. În consecinţă, anexa nr. VII presupune stabilirea integrală a grilei de salarizare la nivelul ordonatorului de credite în baza unui algoritm propriu şi nu poate fi aplicată scindat şi parţial, doar pentru anumite categorii de personal.

Din dispoziţiile art. 190 din Legea nr. 95/2006 reiese că, din perspectiva modului de finanţare, spitalele publice, deşi sunt denumite „instituţii publice finanţate integral din venituri proprii”, se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind în fapt instituţii finanţate din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, iar personalul angajat este considerat, prin prisma aplicării legii de salarizare, ca făcând parte din categoria personalului din sectorul bugetar, din instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale.

Or, prevederea distinctă a acestei categorii de personal de cea a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii şi reglementarea în anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 a regulilor de stabilire a salariilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii conduc la concluzia excluderii spitalelor publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii din domeniul de aplicare a anexei nr. VII.

De altfel, în cazul personalului tehnic, economic şi socioadministrativ angajat în spitale publice, ale cărui funcţii nu sunt prevăzute în anexa nr. II la legea-cadru, determinarea salariilor potrivit anexei nr. VII ar avea ca efect stabilirea de salarii diferite pentru funcţii identice în aceeaşi familie ocupaţională.

Nu a fost transmisă practică judiciară în susţinerea acestei opinii, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice de către judecătorii de la Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Vaslui şi Tribunalul Ialomiţa.

Prin încheierea de sesizare au fost indicate în acest sens Decizia nr. 438 din 4 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 4.780/99/2020, şi Sentinţa civilă nr. 86 din 4 martie 2022 a Tribunalului Vrancea, modificată în apel prin Decizia civilă nr. 423 din 30 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, ataşate la sesizare.

Totodată, din datele transmise de instanţele naţionale a rezultat că pe rolul Curţii de Apel Oradea s-au identificat 52 de cauze similare înregistrate recent, că Tribunalul Dolj are pe rol cauze ce au fost suspendate în temeiul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, iar pe rolul Curţii de Apel Iaşi există 30 de dosare similare suspendate în acelaşi temei, măsură preconizată a fi luată şi în alte cauze având acelaşi obiect.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate cu referire la textele de lege ce fac obiectul sesizării sau de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar asupra chestiunii de drept au opinat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la verificarea îndeplinirii acestor condiţii, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 191 din 31 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia civilă în Dosarul nr. 3.631/99/2021.

Decizia ce urmează a fi pronunţată în apel este definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 214 din Legea nr. 62/2011 şi ale art. 96 pct. 2 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Din consultarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu rezultă că instanţa supremă s-ar fi pronunţat asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată şi nu este învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

Ca atare, sunt îndeplinite în cauză condiţiile de ordin procedural prevăzute de norma citată, urmând ca în continuare să se examineze dacă problematica ce face obiectul prezentului mecanism de unificare a practicii judiciare are caracter de noutate şi dacă reprezintă o veritabilă chestiune de drept.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept se constată că aceasta nu are un conţinut legal, dar asupra sa s-a statuat deja în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se că noţiunea trebuie raportată la caracterul relativ recent al actului normativ sau al prevederilor cuprinse în acesta, la doctrina juridică, chiar privitoare la un act normativ anterior având conţinut similar chestiunii de drept avansate, sau la faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată. Aşadar, în situaţia în care ar exista un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare ar fi cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că în materia supusă analizei există o practică judiciară, cu preponderenţă la nivelul tribunalelor, care consideră că unităţile medicale pârâte sunt finanţate integral din venituri proprii, motiv pentru care, în ceea ce priveşte personalul fără specialitate medicală (cum este reclamanta), sunt aplicabile prevederile anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017. Această jurisprudenţă creată în principal prin hotărâri de primă instanţă, nedefinitive, nu este însă consolidată, la nivelul curţilor de apel fiind identificate doar 6 decizii prin care a fost analizată problema de drept în discuţie.

Potrivit considerentelor expuse în Decizia nr. 438 din 4 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 4.780/99/2020, din perspectiva modului de finanţare, instituţia intimată, deşi intră în categoria „instituţii publice finanţate integral din venituri proprii”, se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind în fapt o instituţie finanţată din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, iar personalul angajat este considerat, prin prisma aplicării legii de salarizare, ca făcând parte din categoria personalului din sectorul bugetar, din instituţii publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, ceea ce conduce la concluzia excluderii spitalelor publice din domeniul de aplicare a anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Or, opţiunea instanţei de trimitere în sens contrar opiniei majoritare, însoţită de puncte de vedere teoretice şi de o hotărâre definitivă care poate influenţa jurisprudenţa instanţelor de control judiciar, susţine concluzia apariţiei riscului unei practici judiciare neunitare şi justifică intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare.

S-a subliniat, totodată, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

În situaţia de faţă, problema de drept semnalată de titularul sesizării este de dată relativ recentă, fiind vorba de hotărâri pronunţate în perioada 2021-2022, multe dintre acestea de către instanţele de fond, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât nu se poate reţine că s-a cristalizat o practică judiciară constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită; de asemenea, există premisele unei jurisprudenţe neunitare la nivelul curţilor de apel care judecă în ultimă instanţă astfel de litigii şi, implicit, un risc potenţial de generare a unei practici neunitare. Ca atare, examenul jurisprudenţial menţionat oferă indicii care justifică interesul în soluţionarea cererii pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei jurisprudenţe neunitare.

Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 în contextul prezentat mai sus.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la relaţia dintre dezlegarea dată chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a litigiului cu care a fost învestită instanţa de trimitere există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului de unificare a practicii judiciare produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte. În concret, sesizarea de faţă pune în discuţie o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea fondului dedus judecăţii, deoarece examinarea apelului şi, implicit, a acţiunii introductive relativ la incidenţa anexei nr. VII sau a anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 în cazul personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice este indisolubil legată de clarificarea domeniului de aplicare reglementat de art. 2 din acelaşi act normativ.

Mai trebuie reţinut că, în ab