Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.795/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.694/271/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către recurent.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 28 martie 2023, în Dosarul nr. 2.694/271/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind „interpretarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 şi ale art. 416 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se lămuri dacă în cazul suspendării facultative dispuse de instanţă atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de soluţia dintr-o altă cauză, dar care nu priveşte aceleaşi şi/sau toate părţile din cauza suspendată, după finalizarea cauzei până la a cărei soluţionare s-a dispus suspendarea, judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, iar nu la cererea părţilor, sau, atunci când nicio parte nu solicită repunerea pe rol în termen de 6 luni de la încetarea motivului de suspendare, poate fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a unei căi de atac, chiar şi în contra părţii din cauza suspendată care nu este parte în pricina până la a cărei soluţionare s-a dispus suspendarea”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă: ” Art. 413. – (1) Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; (…)” ” Art. 415. – Judecata cauzei suspendate se reia: 1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor; 2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6; 3. din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; 4. prin alte modalităţi prevăzute de lege.” ” Art. 416. – (1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă. (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Judecătoria Oradea – Secţia civilă a dispus prin Încheierea din 22 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.694/271/2020, având ca obiect contestaţie la executare, suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. 3.878/302/2020, care a fost soluţionat în primă instanţă prin Sentinţa nr. 3.940 din 23 iulie 2021 a Judecătoriei Oradea – Secţia civilă, ce a rămas definitivă prin Decizia nr. 121 din 15 februarie 2022 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă.

În raport cu această dată – 15 februarie 2022, Judecătoria Oradea – Secţia civilă a calculat termenul în care dosarul suspendat a rămas în nelucrare, conform prevederilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, constatând că, în speţă, cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din motive imputabile contestatorului, care nu a solicitat repunerea cauzei pe rol, iar prin Sentinţa nr. 7.043 din 14 noiembrie 2022 a constatat că a intervenit perimarea contestaţiei la executare.

Contestatorul a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, invocând, în principal, faptul că nu a fost parte în dosarul sus-menţionat, până la soluţionarea căruia s-a dispus suspendarea judecării cauzei de faţă. Cum măsura suspendării judecăţii a fost dispusă de instanţă din oficiu, recurentul-contestator a apreciat că şi redeschiderea şi continuarea judecăţii erau tot atributul instanţei de judecată, sens în care a menţionat considerentele reţinute la paragrafele 49-55 ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 2 din 31 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 16 martie 2022.

Cu ocazia deliberării, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, având în vedere că principalul motiv invocat de recurentul-contestator prin recursul formulat împotriva sentinţei prin care s-a constatat perimarea cererii îl constituie faptul că nu a fost parte în dosarul până la a cărui soluţionare definitivă a fost suspendată judecata prezentei cauze, iar dispoziţiile art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă fac referire la rămânerea cauzei în nelucrare din motive imputabile părţii, a apreciat că se impun repunerea cauzei pe rol şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 şi art. 416 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că Dosarul nr. 2.694/271/2020 al Tribunalului Bihor – Secţia I civilă este în curs de judecată, fiind în faza recursului; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în ultimă instanţă; cauza care formează obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; problema de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, aceleaşi texte legale făcând obiectul analizei doar sub alte aspecte.

A mai arătat că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

S-a apreciat că, în speţă, această condiţie este îndeplinită, deoarece modul în care ar urma să fie interpretate şi aplicate textele de lege cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile influenţează şi soluţia pe fond asupra cererii deduse judecăţii. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Încheierea de sesizare nu cuprinde punctele de vedere ale părţilor, însă prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor la 17 februarie 2023 la dosarul cauzei, ataşată sesizării, recurentul-contestator a apreciat ca fiind necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 şi art. 416 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurentul-contestator a formulat un punct de vedere prin care apreciază că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că problema de drept este nouă, reală şi cu un anumit grad de dificultate. Pe fondul chestiunii de drept, a arătat că, în situaţia în care instanţa suspendă din oficiu cauza, apreciind că are nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, reluarea judecăţii se face tot la iniţiativa instanţei care a dispus suspendarea, cu respectarea principiului simetriei, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 415 pct. 1 din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că, în concret, din faptul că s-a dispus suspendarea în baza prevederilor art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că s-a apreciat de către prima instanţă că soluţia din acest dosar depinde în tot sau în parte de soluţia ce ar urma să se pronunţe în pricina până la a cărei soluţionare s-a dispus suspendarea.

Prin asemănare cu situaţiile avute în vedere în art. 415 pct. 3 din Codul de procedură civilă, s-ar putea reţine că instanţa avea obligaţia de a repune cauza pe rol, în condiţiile în care cele două dosare nu erau între exact aceleaşi părţi, neputând fi sancţionată partea recurentă pentru lipsa de diligenţă în legătură cu un dosar care nu o priveşte.

Întrucât recurentul-contestator nu era parte în această din urmă cauză, a aprecia că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, instanţa nu avea obligaţia de a repune cauza pe rol din oficiu înseamnă a reţine că recurentul avea atât obligaţia, cât şi posibilitatea de a urmări soluţionarea unei alte pricini în care nu avea calitatea de parte şi la a cărei judecată nu a participat, nefiindu-i prin urmare comunicate nici actele de procedură.

Pe de altă parte, s-ar putea avea în vedere că suspendarea fiind dispusă până la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul unei instanţe naţionale şi privind raporturi juridice între aproape aceleaşi părţi şi în legătură cu aceeaşi procedură de executare, orice justiţiabil ar avea posibilitatea de a urmări pe portalul instanţelor de judecată stadiul dosarului până la a cărui soluţionare s-a dispus suspendarea sau posibilitatea de a solicita prin adresă stadiul procesului, justificat de faptul că pricina sa a fost suspendată până la soluţionarea acelei cauze, respectiv de a afla data la care s-a soluţionat, în raport cu care să solicite apoi în timp util repunerea cauzei pe rol.

Prin urmare, întrucât în baza art. 416 din Codul de procedură civilă sancţiunea perimării operează condiţionat de culpa părţilor în lăsarea în nelucrare şi numai în cauzele în care nu ar exista obligaţia instanţei de a repune cauza pe rol din oficiu, instanţa de trimitere a apreciat că este nevoie de o interpretare a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3, art. 416 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă pe calea mecanismului hotărârii prealabile. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat următoarele aspecte cu privire la chestiunea de drept sesizată:

Într-o opinie, majoritară, s-a apreciat că instanţa nu reia, din oficiu, judecata cauzei în cazul suspendării întemeiate pe prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă şi poate constata perimarea cererii după împlinirea termenului de 6 luni, în lipsa unei cereri a părţii interesate de reluare a judecăţii.

Argumentele reţinute în sprijinul acestei opinii au fost următoarele: – legea nu impune instanţei repunerea cauzei pe rol din oficiu într-o asemenea situaţie, întrucât cazurile de reluare din oficiu a judecării procesului sunt prevăzute expres de art. 415 pct. 3 din Codul de procedură civilă, ce vizează hotărâri cu caracter obligatoriu pentru viitor, pentru toate instanţele. În acest sens trebuie avută în vedere şi regula de interpretare exceptio est strictissimae interpretationis, nefiind permisă analogia; – atunci când legiuitorul a înţeles să oblige instanţa la repunerea pe rol a cauzei din oficiu, prin limitarea principiului disponibilităţii, a impus expres o atare obligaţie. Astfel, art. 415 pct. 4 din Codul de procedură civilă, care se referă la alte modalităţi prevăzute de lege pentru repunerea cauzei pe rol, reprezintă o normă de trimitere la prevederi din legi speciale [de exemplu, art. 9 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare]; – procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii (art. 9 din Codul de procedură civilă), iar una dintre manifestările de voinţă care se subscriu acestui principiu vizează şi oportunitatea de a solicita instanţei repunerea cauzei pe rol; – potrivit art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător şi să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind finalizarea acestuia; – părţile din cauza suspendată sunt obligate să urmărească desfăşurarea procesului faţă de care s-a dispus suspendarea, chiar dacă unele dintre ele nu au calitatea de parte în această din urmă cauză, fiind indicată în acest sens prevederea conţinută de art. 93 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022, cu modificările ulterioare, potrivit căreia dosarele şi evidenţele instanţei privitoare la activitatea de judecată pot fi consultate de persoanele care justifică un interes legitim. În aplicarea acestui text, părţile din cauza suspendată ar putea oricând obţine informaţii despre stadiul procedurii în cauza faţă de care s-a dispus suspendarea, chiar dacă nu au calitatea de părţi în această din urmă cauză; – partea din cauza suspendată, care nu este parte în pricina până la a cărei soluţionare s-a dispus suspendarea, are posibilitatea de a urmări soluţionarea acestei din urmă cauze pe portalul instanţelor de judecată sau pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care sunt publice; – mai mult, dacă invocă motive temeinice, partea poate solicita, în temeiul art. 186 din Codul de procedură civilă, repunerea în termenul de a formula cererea de reluare a judecăţii; – sancţiunea perimării priveşte cauza în ansamblu, iar nu părţile, aşadar culpa rămânerii în nelucrare a cauzei aparţine tuturor părţilor din cauza suspendată, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt părţi şi în procesul care a atras suspendarea; – termenul de perimare curge de la rămânerea definitivă a soluţiei din dosarul ce a determinat suspendarea, iar nu de la comunicarea hotărârii, astfel încât necomunicarea soluţiei părţilor din dosarul suspendat nu poate constitui un argument temeinic pentru a împiedica perimarea să îşi producă efectele.

În sensul acestei opinii au fost identificate şi transmise practică judiciară, cu referire expresă la părţi care nu figurau şi în dosarul până la a cărui soluţionare s-a dispus suspendarea, precum şi hotărâri judecătoreşti de perimare care vizau aceleaşi părţi în ambele cauze sau din care nu rezultă că ar fi şi alte părţi.

În acelaşi sens au fost şi majoritatea punctelor de vedere teoretice exprimate de judecători.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că instanţa are obligaţia de a repune cauza pe rol din oficiu, în condiţiile în care cele două dosare nu privesc aceleaşi părţi, în cazul suspendării facultative a judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, neputând fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac.

În susţinerea acestei opinii au fost invocate următoarele argumente: – partea nu poate fi sancţionată pentru lipsă de diligenţă în legătură cu un dosar care nu o priveşte, deoarece hotărârea finală din dosarul respectiv nu i se comunică; – a cere părţii ce nu figurează în al doilea proces să urmărească portalul instanţelor de judecată este o măsură excesivă şi inechitabilă, fiind terţ faţă de acel litigiu; – măsura suspendării judecăţii a fost dispusă de instanţă, în scopul de a-i facilita soluţionarea dosarului, aceasta apreciind că este necesară pentru justa şi legala soluţionare a cauzei finalizarea unui alt proces; – caracteristica facultativă a acestui caz de suspendare priveşte relevanţa problemei de drept din cauza în raport cu care s-a dispus suspendarea, fiind un atribut exclusiv al instanţei de judecată, astfel că devine irelevant cine a fost titularul iniţiativei de a suspenda cauza – partea sau instanţa, din oficiu; – este vorba despre un act de bună administrare a justiţiei care nu poate avea ca efect perimarea, deoarece ar anula tocmai scopul suspendării facultative.

În susţinerea acestei opinii au fost transmise atât hotărâri judecătoreşti, cât şi puncte de vedere teoretice.

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din verificările efectuate, s-a constatat că la nivelul Secţiei I civile, Secţiei a II-a civile şi al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, practica judiciară este în sensul că intervine perimarea în situaţia în care părţile interesate nu au făcut demersurile legale pentru continuarea judecăţii, fiind reţinută culpa acestora, având în vedere că verificarea stadiului soluţionării cauzei de către cei care nu sunt părţi în dosar se poate realiza cu minime diligenţe, prin accesarea portalului instanţelor de judecată sau solicitarea acestor informaţii, arătându-se totodată că legea nu prevede obligaţia instanţei de judecată de a dispune repunerea cauzei pe rol, din oficiu.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 514 din 3 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1204 din 15 decembrie 2022, s-au reţinut la paragraful 23 următoarele: „referitor la dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că, având posibilitatea de a aprecia oportunitatea suspendării cursului judecăţii, instanţa este chemată să cenzureze toate acele cazuri care ar putea constitui pretext pentru tergiversarea judecăţii. Prin urmare, lăsarea măsurii suspendării la aprecierea judecătorului, atunci când dezlegarea cauzei depinde de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unui alt proces aflat în curs, permite acestuia să îşi exercite rolul activ, sancţionând eventualele tentative de exercitare abuzivă de către părţi a drepturilor procesuale, mai eficient decât în situaţia în care suspendarea ar avea caracter imperativ, astfel încât dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.”

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 824 din 9 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 5 martie 2022, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 644 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că „instanţa de recurs va aprecia dacă aspectele învederate de parte pot să justifice inacţiunea sa în ceea ce priveşte introducerea unei cereri de redeschidere după suspendare a procesului sau dacă, dimpotrivă, aceasta a lăsat procesul în nelucrare din motive imputabile sieşi, dovedind lipsa de stăruinţă cu privire la finalizarea acestuia. Ca atare, sintagma «motive imputabile» va fi analizată de instanţa care se pronunţă asupra perimării în funcţie de împrejurările concrete şi în ansamblul normelor procedurale aplicabile în cauză. Curtea a apreciat, totodată, că nu se poate susţine că sintagma criticată ar avea un caracter vag şi imprecis, întrucât, faţă de regulile de procedură clare şi inechivoce care guvernează procesul civil, dacă partea interesată acţionează cu diligenţă şi bună-credinţă, textul criticat îi oferă acesteia posibilitatea de a avea reprezentarea a ceea ce ar putea să constituie motive imputabile în ceea ce priveşte atitudinea proprie faţă de continuarea procesului.” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 16 martie 2022, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul suspendării facultative, dispuse de instanţă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanţe naţionale sau a unei instanţe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că sesizarea nu este admisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate ce este necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Bihor – Secţia I civilă, care este învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Oradea, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile de a da naştere unor interpretări diferite şi de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, au fost identificate o serie de neregularităţi de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia, din mai multe perspective.

Astfel, deşi noţiunea de „chestiune de drept” nu este definită de legiuitor, aceasta presupune în mod necesar o problemă de drept reală şi veritabilă, în sensul că „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” şi să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).

Totodată, s-a statuat constant în jurisprudenţa instanţei supreme că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37).

Prin urmare, obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61).

Acestea sunt o parte din raţiunile considerate a fi fost avute în vedere de legiuitor atunci când, reglementând sediul materiei pentru acest mecanism de unificare a practicii judiciare, a prevăzut faptul că prima analiză a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate trebuie realizată chiar de titularul sesizării. Acesta va putea solicita instanţei supreme pronunţarea unei hotărâri prealabile doar dacă va argumenta îndeplinirea fiecăreia dintre condiţiile enunţate la art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se dispune sesizarea va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi pe cel al părţilor. Altfel spus, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, a aspectelor care conferă dificultatea sau caracterul dihotomic, antagonic al interpretării normei de drept, precum şi a modului diferit în care aceasta poate fi interpretată.

Aceasta presupune ca punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere să aibă o anumită complexitate, să fie astfel conceput încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată. Astfel, s-a reţinut că „din încheierea de sesizare a instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita şi a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligaţiei instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte” (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50).

Or, rezultă neîndoielnic din conţinutul încheierii completului de judecată caracterul deficitar al prezentei sesizări, sesizare care cuprinde practic o expunere rezumată a soluţiei primei instanţe şi a opiniei recurentului, fiind dificil de identificat raţiunile care l-au determinat pe titularul sesizării să aprecieze că este necesară intervenţia instanţei supreme prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.

În acelaşi timp, instanţa de trimitere nu a prezentat argumente referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale, omiţând să examineze dacă şi în ce sens există jurisprudenţă relevantă, din conţinutul sesizării rezultând că opiniile divergente sunt, de fapt, susţinerile formulate de părţile litigiului, situate pe poziţii procesuale antagonice.

Altfel spus, încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile, fiind în dezacord cu jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, jurisprudenţă în care s-au reţinut următoarele: „(…) punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând, astfel, o dezlegare de principiu” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 38).

Dintr-o altă perspectivă, nu poate fi ignorat faptul că instanţa supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme acestea nu sunt caracterizate de o dificultate reală (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020, paragraful 85).

Rezultă aşadar că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară (paragraful 86 al aceleiaşi decizii).

În legătură cu sesizarea ce face obiectul analizei de faţă, această condiţie legală nu este îndeplinită, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel încât să permită judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele.

Circumstanţele care au justificat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept semnalată sunt caracterizate prin faptul că în acest litigiu, având ca obiect contestaţie la executare, prima instanţă a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea definitivă a unei alte cauze, dată în raport cu care prima instanţă a constatat că a intervenit perimarea conform prevederilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât dosarul suspendat a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din motive imputabile contestatorului, care nu a solicitat repunerea cauzei pe rol.

Astfel, în faţa completului învestit cu judecata recursului au fost invocate critici privind greşita soluţionare a excepţiei perimării, motiv pentru care acesta a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, sub aspectul lămuririi dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 şi ale art. 416 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, în cazul suspendării facultative dispuse de instanţă atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de soluţia dintr-o altă cauză, dar care nu priveşte aceleaşi şi/sau toate părţile din cauza suspendată, după finalizarea cauzei până la a cărei soluţionare s-a dispus suspendarea, judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, iar nu la cererea părţilor, sau, atunci când nicio parte nu solicită repunerea pe rol în termen de 6 luni de la încetarea motivului de suspendare, poate fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a unei căi de atac, chiar şi în contra părţii din cauza suspendată care nu este parte în pricina până la a cărei soluţionare s-a dispus suspendarea.

Prin urmare, nu se solicită instanţei supreme clarificarea unui text de lege şi nu se invocă nicio dificultate sau necorelare a dispoziţiilor a căror interpretare se cere, prin întrebarea adresată instanţa de trimitere urmărind, în realitate, o rezolvare chiar a căii de atac cu care a fost învestită, în condiţiile în care criticile din cererea de recurs vizează aspectul inaplicabilităţii instituţiei perimării, raportat la faptul că repunerea pe rol trebuia efectuată din oficiu.

Mai mult, Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată într-o sesizare anterioară privind o problematică asemănătoare, a oferit repere concrete de interpretare a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi ale art. 415 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Astfel, s-a reţinut în paragraful 53 al acestei decizii că, spre deosebire de ipotezele reglementate expres de prevederile art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv de cele ale art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, când judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, „(…), în cazul suspendării facultative clasice instanţa nu este obligată să urmărească finalizarea celuilalt proces, care priveşte raporturi juridice între aceleaşi părţi litigante, acestea din urmă fiind datoare să ţină sub observaţie respectivul proces şi să ceară în timp util repunerea cauzei pe rol, sub sancţiunea intervenirii perimării cererii lor”.

Este lipsit de relevanţă faptul că, în ipoteza prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea judecăţii s-a dispus din oficiu, şi nu la cererea uneia dintre părţi, ceea ce caracterizează instituţia perimării fiind aspectul că, de la momentul la care cauza de suspendare a încetat, partea interesată era datoare ca, în termen de 6 luni, să facă un act de procedură pentru a întrerupe curgerea termenului de perimare.

Împrejurarea că există identitate parţială sau că nu există identitate între părţile din litigiul în care s-a dispus suspendarea judecăţii şi cel până la a cărui soluţionare definitivă a fost instituită această măsură nu prezintă interes, căci lipsa calităţii de parte în dosarul care a determinat suspendarea nu constituie un impediment în posibilitatea de a urmări desfăşurarea celuilalt proces, inclusiv prin interogarea portalului instanţelor de judecată, la care publicul are acces nelimitat şi poate fi realizată cu minime diligenţe.

Acest aspect este de altfel confirmat chiar în litigiul în care s-a formulat sesizarea, căci recurentul care a susţinut că nu îi poate fi imputată pasivitatea cât timp nu a fost parte în procesul până la a cărui soluţionare definitivă s-a dispus suspendarea judecăţii a solicitat repunerea pe rol pe considerentul că, în respectiva cauză, a fost pronunţată o hotărâre judecătorească, în primă instanţă.

Prin urmare, interpretarea prevederilor referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuţiei, este o suspendare facultativă clasică, între cele două instituţii juridice existând un raport de simetrie în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil (Decizia nr. 9 din 11 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 1 iulie 2019, paragraful 54). Aşadar, cât timp nu revine instanţei de judecată obligaţia legală de a repune cauza pe rol din oficiu, reluarea judecăţii rămâne în sarcina părţii interesate, respectiv a oricăreia dintre părţile litigiului în care s-a dispus suspendarea.

Or, în absenţa unei reale dificultăţi a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmăreşte, practic, determinarea modalităţii de aplicare, în cauză, a dispoziţiilor legale procedurale, cu scopul de a se identifica soluţia care trebuie adoptată în concret, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluţionarea excepţiei perimării, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.

Însă, precum s-a arătat anterior, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziunilor ori a lacunelor textelor legale a căror lămurire se solicită, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022, paragraful 66).

Pe de altă parte, nu se poate reţine ca fiind îndeplinită nici condiţia noutăţii, din perspectiva faptului că în cadrul mecanismului de unificare reprezentat de Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii se regăseşte abordată, chiar şi cu caracter incident, modalitatea de interpretare a unora dintre prevederile legale în discuţie şi nu există indicii că ulterior pronunţării acesteia s-ar fi conturat curente jurisprudenţiale diferite care să prefigureze riscul apariţiei unei practici neunitare.

De altfel, se constată şi că jurisprudenţa neunitară, în cea mai mare parte anterioară publicării deciziei de recurs în interesul legii sus-menţionate, a avut la bază fie aprecierea, în concret, de către instanţele de judecată a culpei procesuale a părţii, fie analiza factuală a motivelor care au condus partea la ignorarea obligaţiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecăţii, cu consecinţa perimării actului de sesizare, şi nu o eventuală interpretare diferită a conţinutului normelor legale în discuţie.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,