Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.435/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent-şef Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.710/62/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori şi un amicus curiae al Sindicatului Naţional al Grefei Judiciare Dicasterial.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 26 septembrie 2023, dată în Dosarul nr. 2.710/62/2022, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată se poate ţine de cont de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi care prestează aceeaşi activitate în cadrul aceloraşi instituţii sau autorităţi publice. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Art. 6. – ” Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…)” Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 – capitolul VIII „Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei” – secţiunea a 4-a „Salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi ale personalului conex” Art. 17. – ” (1) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului, după caz. (2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II şi III. (3) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunalele militare şi de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ, precum şi de la parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 5%. (4) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 7,5%. (5) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 10%.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 29 iulie 2022 cu nr. 2.710/62/2022, mai mulţi reclamanţi ce deţin calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex la unităţi de parchet de pe lângă o curte de apel şi o judecătorie i-au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, să oblige pârâţii la recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi salariale, începând cu 1 august 2016, cu luarea în considerare a majorării de 10% avute în vedere la calculul indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi al celorlalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, şi la plata diferenţelor salariale aferente, actualizate cu indicele de inflaţie, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare.

În motivare, reclamanţii au susţinut că se impune înlăturarea stării de discriminare create între aceştia şi personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul altor parchete care au obţinut majorări salariale prin hotărâri judecătoreşti definitive prin raportare la nivelul indemnizaţiei cuvenite personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Aceştia au precizat că nu solicită valorificarea coeficientului de multiplicare 19 stabilit pentru procurorii din cadrul acestor structuri, ci a majorării de 10% prevăzute de art. 17 alin. (5) din anexa nr. V la Legeacadru nr. 153/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 344/MAS din 15 martie 2023, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a admis atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 29 iulie 2019 şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea pentru pretenţiile ulterioare acestei date.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prevederile art. 17 alin. (5) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc modul de calcul al salariilor de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex, iar în funcţie de instanţa sau parchetul la care îşi desfăşoară activitatea se stabileşte o majorare procentuală.

Aceste prevederi reprezintă o aplicare a principiului conform căruia salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului.

Or, o majorare cu 10% a salariilor de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul tuturor instanţelor şi parchetelor de pe lângă aceste instanţe ar constitui o încălcare a acestui principiu.

Dacă legiuitorul ar fi dorit o salarizare egală pentru tot personalul auxiliar de specialitate şi conex, n-ar fi prevăzut criteriile de stabilire a salariului, inclusiv în funcţie de nivelul instanţei sau parchetului, şi nici majorările salariului brut pentru personalul din cadrul instanţelor superioare prin alin. (3)-(5) ale art. 17 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Constatând că reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea la parchetele menţionate la art. 17 alin. (5) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi că prevederile acestui alineat nu li se aplică, tribunalul a apreciat că nu există o discriminare a acestora în raport cu personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel prin care au reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării hotărârii prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet de judecată constituit la nivelul unei curţi de apel, care soluţionează cauza în ultimă instanţă (apel).

A mai arătat că de lămurirea modului de interpretare a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, evocând în acest sens obiectul acţiunii.

Chestiunea de drept enunţată este nouă şi asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Deşi nu este vorba despre un act normativ intrat în vigoare recent, elementul de noutate este reprezentat de pronunţarea Deciziei nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Anterior pronunţării acestei decizii se conturase orientarea conform căreia trebuie egalizate indemnizaţiile la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive magistraţilor sau personalului auxiliar de specialitate, invocându-se Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.

Ulterior, unele instanţe de judecată, întemeindu-se pe considerentele Deciziei nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au apreciat că Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale şi-a încetat aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, principiul nediscriminării putând fi invocat numai de salariaţii care prestează o activitate identică şi îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, cu salariatul care a beneficiat de majorarea stabilită anterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că dispoziţiile legale incidente ar trebui interpretate în sensul că, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată, se poate ţine cont de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi care prestează aceeaşi activitate, în cadrul aceloraşi instituţii sau autorităţi publice.

Astfel, chiar dacă prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 Curtea Constituţională a realizat controlul de constituţionalitate a unor dispoziţii din acte normative care nu mai sunt aplicabile, considerentele ei rămân aplicabile, în măsura în care prevederile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 au un conţinut similar cu cele supuse controlului de constituţionalitate.

Prin urmare, reperul de comparaţie nu ar trebui să îl constituie personalul auxiliar de specialitate şi conex care funcţionează în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci categoriile de personal cărora li s-a recunoscut deja, prin hotărâri judecătoreşti definitive, dreptul de a beneficia de această majorare salarială şi care exercită o funcţie similară cu cea a reclamanţilor.

Or, principiile nediscriminării şi egalităţii ar fi golite de conţinut dacă s-ar admite ca unii salariaţi trebuie să beneficieze de majorarea salarială recunoscută prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar reclamanţilor din prezenta cauză, care desfăşoară o activitate în condiţii identice, li s-ar refuza dreptul de a primi aceeaşi majorare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Curţile de apel Braşov, Cluj, Galaţi, Ploieşti şi Târgu Mureş au transmis practică judiciară relevantă în materie, iar curţile de apel Bacău, Bucureşti, Cluj, Iaşi, Piteşti şi Ploieşti au comunicat punctele de vedere teoretice ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată, se ţine de cont de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi care prestează aceeaşi activitate în cadrul aceloraşi instituţii sau autorităţi publice (curţile de apel Bucureşti, Iaşi şi tribunalele Buzău, Bucureşti, Giurgiu, Iaşi, Ialomiţa, Ilfov, Neamţ, Prahova, Teleorman, Vaslui şi Vâlcea).

În argumentare s-a arătat că Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează principiile menite să elimine orice formă de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală. În aplicarea acestor principii, drepturile salariale ale personalului din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice trebuie stabilite la nivelul maxim de salarizare aflat în plată, indiferent dacă acest nivel rezultă din aplicarea unor ordine ale angajatorului sau din hotărâri judecătoreşti, întrucât Legea-cadru nr. 153/2017 nu face nicio distincţie în acest sens.

În sensul primei opinii au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Prahova şi Tribunalul Cluj.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată, nu se ţine de cont de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi care prestează aceeaşi activitate în cadrul aceloraşi instituţii sau autorităţi publice (curţile de apel Cluj şi Galaţi).

S-a argumentat că art. 17 alin. (5) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 dă expresie salarizării diferite ce se stabileşte în funcţie de gradul instanţei sau parchetului la care îşi desfăşoară activitatea personal auxiliar de specialitate şi conex. Or, a înlătura principiile legalităţii şi sustenabilităţii financiare în favoarea principiului egalităţii prin ridicarea unor soluţii de speţă la rang de lege şi extinderea aplicării lor unei categorii profesionale ar echivala cu o răsturnare a securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi cu o redefinire a unor instituţii de drept procesual, cum ar fi autoritatea de lucru judecat şi mecanismele de unificare a practicii judiciare.

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Braşov.

În cauze similare au fost admise acţiuni prin care magistraţi, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor şi personal auxiliar de specialitate şi conex au solicitat acordarea altor drepturi salariale prin raportare la nivelul maxim stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea altor salariaţi din cadrul aceloraşi categorii profesionale.

De asemenea, în alte cauze au fost admise acţiuni prin care funcţionari publici din cadrul unor instituţii publice au solicitat acordarea unor drepturi salariale prin raportare la nivelul maxim stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea altor salariaţi din cadrul aceloraşi categorii profesionale.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015) sunt neconstituţionale. În considerentele de la paragraful 32 din această decizie s-a reţinut că: „În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.”

Prin Decizia nr. 106 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 7 mai 2021, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi cele cuprinse în capitolul II din anexa nr. V şi în art. 17 alin. (3) din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale. În considerentele de la paragrafele 26 şi 33 din această decizie s-a reţinut că: „Referitor la dispoziţiile capitolului II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie reguli privind salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, cu indicarea funcţiei, nivelului studiilor, vechimii în funcţie, salariului de bază pentru anul 2020 şi coeficientului, Curtea Constituţională a statuat că reprezintă dreptul şi obligaţia autorităţii legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (…) şi că (…) pentru considerentele expuse anterior, nu pot fi reţinute nici criticile de neconstituţionalitate aduse art. 17 alin. (3) din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 referitor la salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunalele militare şi de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ, precum şi de la parchetele de pe lângă acestea, soluţia legislativă pe care norma o instituie fiind circumscrisă marjei de opţiune în materie a legiuitorului.” VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă în analiza sesizării de faţă.

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.”

Prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis sesizarea şi, în interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea 1 din anexa nr. V la aceeaşi lege, a stabilit că „suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale”.

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a stabilit că: „Dreptul reglementat de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 are natura juridică a indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru procurorii care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, iar garanţiile principiului nediscriminării şi ale principiului egalităţii, prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 (…), pot fi invocate doar de către magistraţii care ocupau o «funcţie similară» cu a acestora, astfel cum este definită la art. 7 lit. g) din acelaşi act normativ coroborat cu art. 8 din secţiunea a 2-a capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că prevederile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Analiza condiţiilor de admisibilitate instituite în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă conduce spre concluzia că acestea sunt întrunite.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condiţiile de admisibilitate au fost identificate după cum urmează: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) o chestiune de drept cu caracter de noutate; d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; e) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În examinarea primelor două condiţii de admisibilitate se constată că instanţa de trimitere (curtea de apel), învestită cu soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe pronunţate într-un conflict de muncă, va pronunţa o decizie definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4, cu aplicarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; prin urmare, aceste cerinţe de admisibilitate sunt întrunite.

Condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită este îndeplinită, la rândul ei.

Dispoziţiile care au generat litigiile aflate pe rolul instanţelor au fost introduse în dreptul pozitiv prin art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 17 din anexa nr. V la această lege, relevantă în evaluarea cerinţei noutăţii fiind dezvoltarea practicii judiciare în materie.

Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate au fost emise adrese către curţile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au identificat hotărâri judecătoreşti în materia care face obiect al sesizării de faţă, transmiţând 9 astfel de hotărâri (dintre care 6 definitive) care reflectă ambele direcţii de interpretare; celelalte hotărâri care au fost înaintate au abordat alte probleme de drept decât cea care face obiect al sesizării de faţă.

Numărul redus de hotărâri pronunţate demonstrează că, în prezent, practica nu este consistentă, dar opiniile teoretice divergente pe care judecătorii consultaţi le-au expus oferă un indiciu că jurisprudenţa poate dobândi în viitor un caracter neunitar, împrejurare în considerarea căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că mecanismul hotărârii prealabile poate fi utilizat într-un asemenea caz, în vederea preîntâmpinării apariţiei unei practici divergente.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care impune ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat se constată că, deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesual penală, modalitatea de statuare asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, cerinţa legală este îndeplinită, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau decizie în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Este întrunită şi condiţia de admisibilitate care impune ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, o astfel de legătură putând fi identificată în mod facil, de vreme ce consecinţele pe care le implică rezolvarea acestei chestiuni sunt apte să influenţeze soluţionarea pe fond a cauzei.

Se cuvine însă subliniat că instanţa de trimitere a adresat o întrebare cu nivel ridicat de generalitate şi de ambiguitate, care nu satisface cerinţele unei sesizări adecvate procedurii unificatoare reglementate de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, deoarece, prin modul în care a fost formulată, pare a transgresa cadrul procesual al litigiului cu judecata căruia a fost învestită.

Astfel, este necesar să se noteze că în dosarul instanţei de trimitere apelanţii-reclamanţi au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex la o unitate de parchet de pe lângă o curte de apel şi la un parchet de pe lângă o judecătorie, iar demersul lor judiciar a fost fundamentat pe necesitatea egalizării salariilor lor cu cele ale unor grefieri care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor indicate la art. 17 alin. (5) din secţiunea a 4-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – sau cu cele ale unor grefieri care, deşi nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor indicate la art. 17 alin. (5) din actul normativ menţionat, au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive prin care salariul de bază le-a fost majorat cu 10%.

Cum divergenţa jurisprudenţială pare să se contureze pe fondul unei nelămuriri pe care instanţele naţionale o manifestă în privinţa limitelor în care operează principiile instituite de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta este chestiunea de drept pe care este chemată să o dezlege, iar o atare chestiune de drept, veritabilă, prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame rezolvarea ei de principiu, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Reţinând, prin urmare, că dispoziţiile legale în discuţie ridică probleme de interpretare de o dificultate relativă, care implică riscul primirii unor dezlegări diferite în practica judiciară, funcţia mecanismului procesual al întrebării prealabile se poate realiza în acest stadiu, prin preîntâmpinarea apariţiei şi extinderii jurisprudenţei neunitare.

În considerarea acestor argumente, cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, însă reformularea întrebării este un demers necesar, context în care urmează să se dezlege mecanismul în care operează principiile nediscriminării şi egalităţii, prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, şi întinderea egalizării, pentru a stabili dacă aceasta acoperă orice majorare a salariilor de bază, chiar şi recunoscută prin hotărâri judecătoreşti definitive, ori doar pe cele care, la nivelul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, au o aplicabilitate generală. X.2. Asupra fondului sesizării

Prioritar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reiterează că instanţa de trimitere a fost sesizată, în ultimă instanţă, în vederea verificării modului de aplicare a principiilor prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, într-un dosar în care apelanţii-reclamanţi, care au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex la o unitate de parchet de pe lângă o curte de apel şi la un parchet de pe lângă o judecătorie, au solicitat egalizarea salariilor lor de bază fie cu cele ale unor grefieri care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor indicate la art. 17 alin. (5) din secţiunea a 4-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism -, fie cu cele ale unor grefieri care, deşi nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor indicate la art. 17 alin. (5) din actul normativ menţionat, au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive prin care salariul de bază le-a fost majorat cu 10%.

În aceste condiţii, dezlegarea chestiunii de drept presupune, într-o primă etapă, analiza reglementării cuprinse în art. 17 din secţiunea a 4-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, pentru a stabili dacă procentele de majorare indicate sunt componente ale salariului de bază, definit de art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX ale legii, ori ale salariului lunar care, potrivit art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, cuprinde salariul de bază/indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sistemul bugetar.

Ulterior, în măsura în care se va stabili că aplicarea majorărilor în discuţie generează salarii de bază diferenţiate, analiza va verifica dacă principiile prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 pot justifica soluţia egalizării cu personalul pentru care legea reglementează stabilirea salariilor de bază prin aplicarea unui procent de majorare mai ridicat, atât în ipoteza în care reperul de comparaţie îl constituie chiar respectivul personal, cât şi în ipoteza în care reperul îl constituie personalul pentru care legea reglementează stabilirea salariilor de bază fără aplicarea unor procente de majorare sau prin aplicarea unora mai reduse, dar care, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a obţinut salariul de bază calculat prin aplicarea procentului de majorare cel mai ridicat.

Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede, în secţiunea a 4-a din capitolul VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei), salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi ale personalului conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Potrivit art. 17 alin. (1) din secţiunea evocată, acestea se stabilesc pe grade sau pe trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului, după caz.

În continuare, dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol instituie regula potrivit căreia salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în anexa nr. V, la capitolele II şi III.

Derogând de la regulă, alin. (3)-(5) ale art. 17 din aceeaşi secţiune stabilesc că salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunale militare şi parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ, precum şi de la parchetele de pe lângă ele, respectiv pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea, ori pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt cele indicate la alin. (2), majorate cu 5%, 7,5% şi, respectiv, 10%.

Natura juridică a acestor procente este, prin voinţa legii, cea a unor majorări care, odată aplicate la baza de calcul de la art. 17 alin. (2) din secţiunea evocată anterior, determină existenţa unor salarii de bază diferenţiate, definite ca atare în chiar partea introductivă a art. 17 alin. (3)-(5) din aceeaşi secţiune; prin urmare, ele intră în alcătuirea salariilor de bază, stabilite distinct de lege, nefiind elemente exterioare lor.

Aşadar, salariile de bază ale personalului auxiliar de specialitate şi conex nu sunt stabilite uniform, ci diferenţiat, în considerarea gradului instanţei/parchetului sau a circumscripţiilor unor judecătorii/parchete, la fundamentarea unei asemenea dispoziţii legale aflându-se nu doar gradul instanţei sau al parchetului, cât mai ales complexitatea activităţii desfăşurate la nivelul unor instanţe/parchete pe care legea le-a identificat.

Atribuţiile specifice, competenţele, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt sporite în cadrul judecătoriilor din municipiul Bucureşti şi localităţile reşedinţă de judeţ, în parchetele de pe lângă acestea, în tribunale/tribunale specializate, tribunale militare şi în parchetele de pe lângă acestea faţă de cele exercitate la celelalte judecătorii/parchete, situate în localităţi care nu sunt reşedinţă de judeţ; similar, ele presupun o complexitate şi mai ridicată în cadrul curţilor de apel/parchetelor aferente şi una deosebită pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Stabilirea unor salarii de bază diferenţiate este justificată, astfel, fie de nivelul sporit al atribuţiilor specifice, pe măsură ce gradul instanţei ori al parchetului creşte, fie de circumscripţiile teritoriale mai mari ale unor judecătorii/parchete aferente, identificate în textul legii; ca atare, personalul auxiliar de specialitate şi cel conex din judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ ori din parchetele de pe lângă acestea, cel din tribunale/tribunale specializate, tribunale militare şi din parchetele de pe lângă acestea nu prestează aceeaşi muncă cu cel din celelalte judecătorii/parchete, ci una căreia legea îi recunoaşte o complexitate mai ridicată, în considerarea volumului de activitate crescut şi/sau a competenţelor proprii; similar, personalul din cadrul curţilor de apel/parchetelor aferente prestează o muncă de o dificultate sporită faţă de cel al instanţelor/parchetelor inferioare, după cum şi cel de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are atribuţii suplimentare faţă de cel încadrat la celelalte instanţe/parchete.

Toate aceste împrejurări reprezintă criterii obiective, care permit realizarea unor diferenţieri în stabilirea salariului de bază al personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Prezentarea succesiunii actelor normative intervenite în materia salarizării nu este necesară, nu doar pentru că a fost deja expusă într-o serie de decizii de unificare a jurisprudenţei, ci şi pentru că limitele sesizării sunt circumscrise interpretării prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Este însă utilă o incursiune în evoluţia legislaţiei adoptate în domeniu, context în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că Legea nr. 71/2015 a introdus alin. (5 1 ) la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, cu următorul cuprins: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivel maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Ulterior, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016; aceasta a modificat conţinutul alin. (1) al art. 3 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, stabilind regula că „personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Ca efect al adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, în art. 3 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 s-au introdus mai multe alineate; dintre acestea, prin alin. (1 2 ) s-a urmărit ca din procesul de egalizare a indemnizaţiilor sau a salariilor să se elimine raportarea la drepturile care fuseseră stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească.

Acest text a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016.

La paragraful 32 din această decizie s-au reţinut următoarele considerente: „În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.”

Aşadar, ceea ce s-a stabilit de Curtea Constituţională este egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale. S-a reţinut în paragraful 26 din decizia evocată că „hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)”.

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale în normele de la art. 6 lit. b) şi c) din această lege, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

Incidenţa Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, în legătură cu domeniul de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017, a fost dezlegată de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente cu valoare decizorie din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

În acest sens, relevante sunt paragrafele 86 şi 88 din această decizie, prin care s-a statuat astfel: „Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte «prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală». (…) Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care au fost interpretate, în vederea aplicării unitare, dispoziţii anterioare Legii-cadru nr. 153/2017; cu toate acestea, întrucât principiile şi jurisprudenţa constituţională creată în temeiul fostei reglementări au fost preluate în cea actuală, raţionamentul prezentat în decizia indicată, pe deplin valabil, poate fi valorificat. Astfel, statuând în sensul că egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, în paragraful 79 al deciziei amintite s-a reţinut că „hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală”. Un alt exemplu poate fi identificat în sistemul de salarizare reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în care singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021. În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reţinut că diferenţierea veniturilor magistraţilor – în considerarea fie a nivelului instanţei ori al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă – se face „în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienţi de multiplicare distincţi, nivelul valorii de referinţă sectorială rămânând însă constant”; paragrafele 74, 80 şi 81 ale aceleiaşi decizii vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper „unic, de referinţă în sectorul în care este incident”. Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază – coeficientul de multiplicare – constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Aşadar, atunci când instanţele judecă