Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.628/1/2023, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.834/120/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimatul-pârât Tribunalul Teleorman a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 11 octombrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.834/120/2022, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), prin invocarea principiului nediscriminării, se pot recunoaşte la nivel maxim sporurile prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la drepturile recunoscute la nivel maxim prin hotărâri judecătoreşti definitive altor magistraţi, chiar dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 noiembrie 2023, cu nr. 2.628/1/2023, termenul de judecată fiind stabilit la 29 ianuarie 2024. II. Prevederile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Art. 6. – Principii ” Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; (…)” Art. 25. – Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi ” (1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. (…)” Anexa nr. V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei Art. 4. – ” (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, dar nu mai mult de 1.500 lei brut lunar, corespunzător timpului lucrat. (2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens.” Art. 5. – ” Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare.” III. Expunerea succintă a procesului

În Dosarul nr. 2.834/120/2022, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă este învestită cu judecarea apelului declarat de reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Tribunalul Teleorman şi Ministerul Justiţiei şi intimatul-intervenient Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, într-o cauză privind drepturi salariale ale magistraţilor.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie recunoaşterea stării de discriminare salarială în care se află reclamanţii în raport cu alţi angajaţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale – „Justiţie”, care beneficiază de sporuri în procent de 45% (nivelul maxim), uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016 (Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016), începând cu data de 1 ianuarie 2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii-cadru nr. 153/2017 şi repararea prejudiciului produs până la încetarea stării de discriminare, prin obligarea pârâţilor la recalcularea şi plata indemnizaţiilor de încadrare, începând cu data de 1 iulie 2017 şi în continuare, cu valorificarea nivelului maxim, a următoarelor elemente de salarizare: sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică (25%), sporul pentru condiţii vătămătoare sau periculoase (15%) şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii (5%), diferenţă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.212 din 28 noiembrie 2022, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a respins excepţiile necompetenţei materiale şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Tribunalul Teleorman pentru sumele solicitate pentru perioada anterioară datei de 12 septembrie 2019 şi a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

În esenţă, în considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că prevederile legale relevante sunt cele ale art. 25, art. 38 şi art. 5 din capitolul VIII anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Din interpretarea coroborată a textelor de lege rezultă că reclamanţilor nu le este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor în cuantumul lor maxim, acesta urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

În speţă, reclamanţii au beneficiat de acordarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii. Cumulat, cele trei tipuri de sporuri respectă pragul prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, iar individual fiecare spor se încadrează în limitele maxime prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V din lege.

Totodată, tribunalul a reţinut că nu pot fi primite argumentele reclamanţilor referitoare la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 (Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016), de vreme ce acestea vizează dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), care reglementau un alt aspect al salarizării, şi anume modul de stabilire a nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, şi care vizau o perioadă anterioară intrării în vigoare efective a dispoziţiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 38 alin. (2) lit. a) şi alin. (6) şi art. 44 alin. (1) pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017, aplicarea efectivă a dispoziţiilor art. 25 are loc pentru fiecare destinatar al legii la momentul epuizării efectelor dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Aşadar, dispoziţiile celor două acte normative nu se pot aplica concomitent.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

În motivarea apelului au susţinut că nivelul sporurilor acordate este sub cel cuvenit potrivit legii.

Astfel, prin ordinul contestat şi ordinele de salarizare ulterioare, judecătorilor le-a fost stabilit un nivel al sporurilor mai mic comparativ cu cel plătit grefierilor şi personalului conex din instanţele judecătoreşti, deşi într-un sistem ierarhizat, cum este cel aferent autorităţii judecătoreşti, în care nivelul drepturilor salariale este stabilit prin lege, nu pot subzista situaţii în care salariaţilor din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale să le fie acordate sporuri în cuantum diferit doar pentru că se întâmplă să îşi desfăşoare activitatea ca judecători sau personal auxiliar, în condiţiile în care suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte sau categorie de personal, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii.

Discriminarea rezultă şi din faptul că există judecători care beneficiază de sporuri la nivel maxim, acordate prin hotărâri judecătoreşti, menţionând, în acest sens, Sentinţa civilă nr. 2.011 din 23 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă.

Totodată, susţin că sintagma „de până la”, utilizată de legiuitor, are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferenţiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod întâmplător, ci raportat la anumiţi factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilităţii creării diferenţelor de tratament.

Spre exemplu, art. 6 din Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi condiţiile de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018 (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018), prevede singura modalitate de acordare a unui cuantum diferit al unui spor (cel pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase), şi anume numai în funcţie de numărul de factori de risc sub influenţa cărora personalul îşi desfăşoară activitatea, dintre cei prevăzuţi la art. 5 din acelaşi regulament. Aşadar, orice altă diminuare a cuantumului unui spor, în afara criteriilor prevăzute de un act normativ, cu atât mai mult neacordarea totală prin plafonarea cuantumului total al sporurilor, este nelegală şi se impune a fi corectată.

S-a susţinut că discriminarea se regăseşte şi în împrejurarea că, pe raza unei curţi de apel, persoane care ocupă aceleaşi funcţii şi îndeplinesc aceleaşi atribuţii au salarii diferite de cele ale personalului din cadrul altor curţi de apel, astfel cum rezultă din faptul că salariile sunt stabilite în cuantum diferit prin deciziile Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş. De asemenea, pe raza curţilor de apel, persoane care ocupă aceleaşi funcţii şi îndeplinesc aceleaşi atribuţii au salarii diferite de cele ale personalului din cadrul altor curţi de apel.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a pus în discuţia părţilor aspectele legate de oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la aceeaşi dată, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă este legal învestită cu soluţionarea unei cereri de apel, într-un litigiu având natura juridică a unui conflict de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului, conform art. 214 din aceeaşi lege, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie realizându-se de un complet din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

De asemenea, condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte este îndeplinită, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei (respectiv recunoaşterea stării de discriminare în care se află apelanţii-reclamanţi din punct de vedere salarial, în raport cu alţi angajaţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale „Justiţie”, care beneficiază de sporuri în procent de 45%, nivelul maxim) depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, întrucât asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

Astfel, ca urmare a verificărilor efectuate din oficiu asupra acestui aspect, a rezultat că la nivelul Curţii de Apel Ploieşti nu există practică neunitară, până la acest moment acţiunile având un astfel de obiect fiind respinse, dându-se relevanţă: – principiului egalizării cu venitul maxim (Decizia nr. 1.340 din 12 mai 2022); – Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din data de 26 martie 2015 – Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 şi Deciziei nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021 – Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 (deciziile nr. 931 din 29 martie 2022, nr. 2.164 din 13 septembrie 2022, nr. 1.480 din 19 mai 2022); – Deciziei nr. 15 din 28 iunie 2021, Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi Deciziei nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (deciziile nr. 1.285 din 11 mai 2022, nr. 2.919 din 2 noiembrie 2022).

Având în vedere că asupra interpretării dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat, precum şi împrejurarea că problema de drept pendinte nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor consultate la data sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Curtea a apreciat că este îndeplinită condiţia noutăţii.

S-a arătat că, iniţial, în practica instanţelor de judecată s-a conturat ideea că sunt admisibile acţiunile în justiţie prin intermediul cărora se solicită egalizarea indemnizaţiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, invocându-se ca argument cele statuate prin intermediul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 iunie 2018 şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Ulterior, unele instanţe de judecată, întemeindu-se pe considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023 (Decizia nr. 13 din 13 martie 2023), au apreciat că dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi-au încetat aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, iar principiul nediscriminării poate fi invocat numai de către salariaţii care prestează o activitate identică şi îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, cu salariatul care a beneficiat de majorarea stabilită anterior printr-o hotărâre judecătorească. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul-pârât Tribunalul Teleorman a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, în acelaşi sens cu dezlegarea propusă prin raport. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 2.834/120/2022, analizând dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi dispozitivul Deciziei nr. 15 din 28 iunie 2021, a apreciat că reclamanţilor-judecători din prezenta cauză nu le este aplicabilă această decizie, însă, pentru identitate de raţiune, considerentele referitoare la limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale, pot fi avute în vedere pentru analiza depăşirii procentului de 30% pentru fiecare reclamant.

Instanţa de trimitere a arătat că reclamanţii solicită aplicarea principiului nediscriminării prevăzut de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, făcând trimitere atât la stabilirea drepturilor salariale de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Târgu Mureş, dar şi la Sentinţa civilă nr. 2.011 din 23 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă.

Dacă în raport cu această sentinţă nu poate fi ignorată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 2 din 19 ianuarie 2015, în ceea ce priveşte drepturile salariale stabilite în aplicarea legii sunt relevante dispoziţiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Curtea a arătat că, în reglementarea principiului nediscriminării, legiuitorul a avut în vedere aplicarea corectă a legii şi respectarea în acest proces a tuturor condiţiilor prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru stabilirea elementelor salariale, inclusiv a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din lege, astfel încât nu s-ar putea invoca acest principiu în raport cu situaţii în care au fost încălcate dispoziţiile legale amintite.

De asemenea, discriminarea există atunci când se identifică un tratament juridic diferenţiat între persoane care prestează aceeaşi activitate, cu aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care au salarii de bază inegale, iar acest tratament este invocat de reclamanţi. Aşadar, ceea ce se impune a fi subliniat este faptul că, în condiţiile în care sporul reprezintă un element salarial, acesta nu poate fi stabilit în mod diferenţiat de ordonatorul de credite, în speţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, faţă de persoane care prestează aceeaşi activitate, cu aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie. În această situaţie este evident că s-ar ajunge la înlăturarea de la aplicare a art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel obligativitatea respectării art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate justifica încălcarea art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice ale magistraţilor, din care s-a conturat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o orientare majoritară s-a apreciat că, prin invocarea principiului nediscriminării, nu se pot recunoaşte la maximum sporurile prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la drepturile recunoscute la nivel maxim prin hotărâri judecătoreşti definitive altor magistraţi. S-au avut în vedere dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 15 din 28 iunie 2021, care sunt aplicabile pentru identitate de raţiune, dar şi Decizia nr. 13 din 13 martie 2023.

În acest sens s-au depus hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice de către Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor – Secţia civilă, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, prin invocarea principiului nediscriminării, se pot recunoaşte la nivel maxim sporurile prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la drepturile recunoscute la nivel maxim prin hotărâri judecătoreşti definitive altor magistraţi, chiar dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ. În argumentarea acestei opinii au fost invocate norme naţionale şi internaţionale privind interzicerea discriminării, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că soluţia egalizării indemnizaţiei la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, indiferent dacă au fost emise ori nu ordine de salarizare corespunzătoare. S-a argumentat că o altă interpretare ar fi contrară scopului şi substanţei normei, pentru că ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi ar face să persiste discriminarea, aspecte pe care legiuitorul a intenţionat să le elimine prin edictarea art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest sens au pronunţat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Brăila – Secţia I civilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, s-a statuat că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, s-a statuat că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, s-a statuat că: În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale.

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, s-au statuat următoarele: În interpretarea dispoziţiilor art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Dreptul reglementat de art. 882 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 are natura juridică a indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru procurorii care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, iar garanţiile principiului nediscriminării şi ale principiului egalităţii, prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi invocate doar de către magistraţii care ocupau o „funcţie similară” cu a acestora, astfel cum este definită la art. 7 lit. g) din acelaşi act normativ coroborat cu art. 8 din secţiunea a 2-a capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, respingând excepţiile invocate.

Relativ recent, prin Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, instanţa de contencios constituţional a făcut referire la jurisprudenţa sa anterioară, dezvoltată după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, reţinând următoarele: ” 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat prin prisma unor critici similare celor formulate în prezenta cauză (spre exemplu, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, Decizia nr. 325 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1303 din 29 decembrie 2020, Decizia nr. 759 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 27 ianuarie 2021, sau Decizia nr. 575 din 16 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.157 din 6 decembrie 2021). 16. Curtea a reţinut că limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de dispoziţiile legale criticate, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. 17. Curtea a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări. 18. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede la art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, «instituirea unui salariu minim brut pe ţară», fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele şi altele. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează să fie plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o autoritate de stat nu poate invoca lipsa de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 26). 19. Curtea a subliniat că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora «Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator de credite», şi ale art. 3 alin. (4) din acelaşi act normativ, potrivit cărora «Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (…) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.» Totodată, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte că «limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII». Ca atare, Curtea a constatat că stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.” X. Raportul asupra chestiunii de drept 54. Prin raportul întocmit, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării 55. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. 56. Din cuprinsul acestor prevederi legale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în doctrină, se desprind condiţiile de admisibilitate care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi anume: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal; c) sesizarea să aibă ca obiect o chestiune de drept cu caracter de noutate; d) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept identificate; e) problema de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 57. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sesizarea de faţă îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată în ultimă instanţă, aflându-se pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă în stadiul procesual al apelului declarat împotriva unei sentinţe pronunţate într-un conflict de muncă, apel ce urmează a fi soluţionat printr-o decizie definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4, cu aplicarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; prin urmare, primele două cerinţe de admisibilitate sunt întrunite.

În examinarea condiţiei noutăţii problemei de drept se reţine că dispoziţiile a căror interpretare se solicită au fost introduse în dreptul pozitiv prin art. 6 lit. b) şi art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi prin art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a acestei legi.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Elementul relevant în evaluarea cerinţei noutăţii este dezvoltarea practicii judecătoreşti în materie, caracterul de noutate pierzându-se pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare, chiar neunitară, din partea instanţelor, printr-un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti. Orientările jurisprudenţiale diferite nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, menit să preîntâmpine practica neunitară, ci antrenează mecanismul de unificare al recursului în interesul legii cu funcţia de reglare a divergenţelor deja existente.

Pornind de la aceste repere de interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial (de exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014 şi Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017).

Totodată, cerinţa noutăţii poate fi reţinută ca fiind îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări sau reevaluări ale unei norme legale mai vechi, într-un context legislativ nou, ori atunci când aplicarea frecventă a unei norme mai vechi a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

În ce priveşte prezenta sesizare, aparent, punctele de vedere exprimate de curţile de apel, precum şi hotărârile judecătoreşti ataşate acestora evidenţiază existenţa unei orientări jurisprudenţiale majoritare, în sensul că limita impusă prin art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru suma sporurilor şi a altor elemente adiţionale indemnizaţiei sau a salariului de bază la nivelul unui ordonator de credite nu poate fi depăşită nici prin aplicarea principiului nediscriminării.

Cu toate acestea, trebuie menţionat că numărul hotărârilor judecătoreşti nu este unul semnificativ, astfel încât să ofere o interpretare consolidată în măsură să preîntâmpine dezvoltarea curentului jurisprudenţial contrar, iar argumentele care se regăsesc în motivarea unora dintre opiniile şi hotărârile judecătoreşti transmise nu analizează aprofundat incidenţa principiului nediscriminării, abordând preponderent alte probleme de drept, ori examinează chestiunea fără a distinge în ceea ce priveşte modul în care principiul nediscriminării operează asupra diferitelor elemente care compun sistemul de salarizare, aspecte care demonstrează că în chestiunea punctuală ce formează obiectul sesizării instanţei supreme nu a fost depăşit stadiul unei practici judiciare incipiente şi în considerarea cărora se constată că este îndeplinită cerinţa noutăţii.

Păşind la examinarea condiţiei de admisibilitate constând în existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, este de menţionat, pe de o parte, că legătura de dependenţă reiese cu prisosinţă din expunerea succintă a procesului, având ca obiect recunoaşterea stării de discriminare salarială în care consideră că se află reclamanţii în raport cu alţi angajaţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale – „Justiţie”, care beneficiază de sporuri în procent de 45% (nivelul maxim), şi înlăturarea consecinţelor stării de discriminare reclamate.

Pe de altă parte, sub aspect calitativ, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în procedura art. 519-520 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020 etc.)

Din această perspectivă este de menţionat că atât motivarea încheierii de sesizare, cât şi argumentele prezentate în cadrul opiniilor transmise de curţile de apel, astfel cum s-a arătat şi în contextul analizei condiţiei noutăţii, conturează riscul unei jurisprudenţe divergente pe fondul unei nelămuriri care se perpetuează la nivelul instanţelor naţionale în privinţa modului şi limitelor în care operează principiul nediscriminării, instituit prin art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, în raport cu diferitele elemente care compun sistemul de salarizare pentru personalul din justiţie, dar şi cu aplicarea în timp a reglementărilor succesive în materie de salarizare, astfel cum au fost interpretate în cadrul controlului de constituţionalitate şi în mecanismele de unificare a practicii judiciare.

Acest aspect a fost reţinut şi în Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 (nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii) 1 , prin care, având de interpretat incidenţa principiului nediscriminării în privinţa unei majorări care constituie element al salariului de bază, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.” 1 Ulterior pronunţării, decizia a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că perpetuarea nelămuririlor pe care le au instanţele naţionale în ceea ce priveşte interpretarea art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 conturează o problemă de drept veritabilă, care prezintă un grad de dificultate şi are potenţialul de a crea divergenţă jurisprudenţială, fiind susceptibilă de o interpretare in abstracto, care să preîntâmpine riscul dezvoltării practicii judiciare neunitare, îndeplinind funcţia pentru care a fost creat mecanismul prevăzut de art. 519 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care impune ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat, evidenţele consultate relevă că această cerinţă legală este îndeplinită, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluţionată printr-o hotărâre preal