Decizia nr. 13/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 20/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 20/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în Dosarul nr. 9.306/212/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a dispus, prin Încheierea din 29 iunie 2023, în Dosarul nr. 9.306/212/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, capătul de cerere având ca obiect şi cererea de îngheţare (stabilizare) a cursului de schimb valutar la valoarea acestuia de la data încheierii unor contracte între profesionişti şi consumatori, întemeiat juridic pe dispoziţiile art. 970 din Codul civil din 1864 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016), se circumscrie cererilor pronunţate în materia protecţiei consumatorilor şi este sau nu supus căii de atac a recursului?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 ianuarie 2024, cu nr. 20/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 25 martie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Art. 483. – „(…) (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j 3 ), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa – Secţia civilă, la data de 6 aprilie 2021, cu nr. 9.306/212/2021, reclamantul X a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Y BANK ROMÂNIA – S.A., ca prin hotărârea ce va pronunţa: – să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale din data de 5 septembrie 2008, garantat cu ipotecă; – să oblige pârâta la eliminarea acestor clauze; – să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze, actualizate cu dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii efective; – să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului şi efectuarea plăţilor la cursul valutar de la data încheierii acestuia, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării sale.

Prin Sentinţa civilă nr. 9.894 din 10 septembrie 2021, Judecătoria Constanţa – Secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2, în întregul său, a anulat această clauză ca fiind abuzivă, a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor de bani încasate în baza clauzei anulate, precum şi la plata către reclamant a dobânzilor legale penalizatoare aferente sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate şi anulate ca fiind abuzive, pe măsura încasării lor, de la data încasării şi până la data restituirii integrale a sumelor încasate în mod abuziv. A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prevederile art. 5.2 din contractul de credit nu sunt clare, fără echivoc, ci permit pârâtei să modifice discreţionar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii acestuia şi eventualului control al instanţei, contrar principiului bunei-credinţe, şi creând un vădit dezechilibru contractual, reprezentând astfel o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 193/2000).

Referitor la pretinsa clauză de risc valutar şi la solicitarea de stabilizare a cursului de schimb a reţinut că nu există o normă naţională care să permită înlocuirea clauzei care prevede efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul cu o dispoziţie supletivă de drept naţional şi care să aibă conţinutul dorit de reclamant. Faţă de stadiul actual al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi al legislaţiei naţionale, chiar şi în situaţia în care s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, modificarea dorită de reclamant nu ar putea fi realizată prin intermediul instanţei, ci doar pe calea negocierii între cele două părţi contractuale.

Cu privire la solicitarea reclamantului de aplicare a teoriei impreviziunii, instanţa a reţinut că, în niciun caz, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării sale. Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau o clauză contractuală nu o legitimează în acest sens. Instanţa de fond a concluzionat că riscul valutar nu este rezultatul unui abuz comis de bancă, ci rezultatul evoluţiei pe piaţă a monedei creditului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate şi, în consecinţă, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului de credit pentru nevoi personale din 5 septembrie 2008, precum şi efectuarea plăţilor la cursul valutar de la data încheierii acestui contract, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, arătând că regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1864 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială). Situaţia din cauză nu justifică aplicarea teoriei impreviziunii pentru exonerarea împrumutatului de la respectarea clauzei de risc valutar, având în vedere că obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat este justă şi conformă cu dispoziţiile legale aflate în vigoare atât la data încheierii contractului, cât şi la data sesizării instanţei cu cauza de faţă.

Din acest punct de vedere, solicitarea de îngheţare a cursului de schimb valutar este nelegală şi inechitabilă, împrumutatul urmărind transformarea unui credit acordat în monedă străină într-un credit în lei, dar şi transferarea întregului risc valutar în sarcina băncii. Or, conform dispoziţiilor art. 969 din Codul civil din 1864, contractul valabil încheiat între părţi are putere de lege, neputând fi modificat de instanţă în funcţie doar de voinţa uneia dintre părţi.

Prin Decizia civilă nr. 228 din 10 februarie 2022, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantulreclamant, susţinând că, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, această cerere trebuie soluţionată prin raportare la considerentele reţinute în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi să aprecieze asupra a două aspecte: pe de-o parte, dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creştere, nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale; pe de altă parte, dacă această creştere face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor consumatorului. În acest sens, a redat cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 415 din 19 iunie 2018).

În şedinţa publică din 14 decembrie 2022, instanţa de recurs a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, din perspectiva încadrării acţiunii în materia protecţiei consumatorilor.

Recurentul-reclamant a depuse note scrise, solicitând respingerea excepţiei inadmisibilităţii. A arătat că a formulat apel şi, ulterior, recurs numai împotriva soluţiei de respingere a capătului de cerere privind îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului şi efectuarea plăţilor la cursul de la acea dată. A susţinut că acest capăt de cerere nu se încadrează în materia protecţiei consumatorilor, ci se întemeiază pe dispoziţiile Codului civil.

Prin Încheierea din 5 aprilie 2023, curtea a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind admisibilitatea recursului, citând părţile în vederea formulării unui punct de vedere. Acestea nu au răspuns solicitării instanţei.

Prin Încheierea de şedinţă din 29 iunie 2023, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, cauza este în curs de judecată, în faţa instanţei de recurs – Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, competentă material şi teritorial să judece calea de atac declarată şi care judecă în ultimă instanţă.

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă depinde chiar soluţionarea fondului cauzei, ca urmare a admisibilităţii căii de atac. Conform practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, noţiunea de soluţionare pe fond a cauzei trebuie înţeleasă lato sensu, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, condiţie îndeplinită în speţă.

Este îndeplinită şi condiţia noutăţii, întrucât problema de drept nu a fost analizată în doctrina de specialitate, iar în urma consultării jurisprudenţei s-au identificat soluţii atât de admisibilitate a recursului, cât şi de inadmisibilitate.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum rezultă din datele publice afişate pe portalul de internet al acesteia. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept, nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 9.306/212/2021 a reţinut că, în virtutea principiului legalităţii căii de atac, consacrat legislativ prin art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”.

Admisibilitatea recursului, cale de atac extraordinară care urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se verifică în raport cu art. 483 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: „(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j 3 ), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor (s.n.), a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. (…)”

Problema în discuţie a luat naştere ca urmare a formulării acţiunilor având ca obiect constatarea clauzelor abuzive din contractele de credit bancar încheiate ulterior anului 2007, în care este formulat şi un capăt de cerere prin care se solicită să se dispună îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar (CHF/RON sau altă monedă) la valoarea de la data încheierii contractului. Acest capăt de cerere, privind îngheţarea cursului de schimb, este întemeiat atât pe Legea nr. 193/2000, cât şi pe teoria impreviziunii, astfel cum a rezultat aplicarea acesteia şi contractelor de credit încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016.

Prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018), art. 483 alin. (2) a fost modificat, fiind excluse de la admisibilitatea recursului hotărârile pronunţate asupra cererilor în materia protecţiei consumatorilor.

În cadrul completului de judecată au fost exprimate două opinii asupra admisibilităţii căii de atac a recursului în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar la valoarea acestuia de la data încheierii contractului de credit, acesta fiind singurul capăt de cerere din cele deduse judecăţii în faţa instanţelor de fond şi apel care face obiectul criticilor în recurs, iar decizia din apel a fost pronunţată cu menţiunea „definitivă”.

Într-una dintre opinii, capătul de cerere privind teoria impreviziunii, văzut de sine stătător, se întemeiază pe dispoziţiile Codului civil din 1864, nu pe legislaţia de protecţie a consumatorilor, astfel că nu este exclus de la admisibilitatea căii de atac a recursului.

În altă opinie, capătul de cerere respectiv se circumscrie materiei protecţiei consumatorilor, întrucât priveşte un contract de credit încheiat între o bancă şi un împrumutat consumator, acesta din urmă solicitând protecţia instanţei de judecată prin prisma calităţii sale de consumator. Se au în vedere şi specificul instituţiei impreviziunii în cadrul contractelor de credit bancar, precum şi faptul că solicitarea de aplicare a teoriei impreviziunii în sensul îngheţării cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului, curs care să îşi producă efectele şi pe viitor, a fost formulată alături de invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, acţiunea având un caracter unitar, specific materiei. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti având ca obiect întreaga materie a clauzelor abuzive, precum şi opinii teoretice.

În analiza chestiunii de drept pendinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a avut în vedere doar acele hotărâri judecătoreşti pronunţate în acţiunile declanşate după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, acţiuni ce vizează, între altele, şi clauza de risc valutar, solicitându-se îngheţarea cursului de schimb la nivelul de la data încheierii contractului de credit, prin invocarea teoriei impreviziunii, astfel cum este cauza în care s-a formulat întrebarea prealabilă, constatând existenţa unei jurisprudenţe unitare.

Instanţele au apreciat că o cerere cu un astfel de obiect, întemeiată juridic pe dispoziţiile art. 970 din Codul civil din 1864 şi pe Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 623 din 25 octombrie 2016, se circumscrie cererilor pronunţate în materia protecţiei consumatorilor şi nu este supusă căii de atac a recursului, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-au pronunţat Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă (Decizia nr. 289 din 19 mai 2021), Tribunalul Covasna – Secţia civilă (Decizia nr. 616/A din 7 noiembrie 2019), Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă (Decizia nr. 65/R din 16 februarie 2023), Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă (Decizia nr. 1.193 din 14 septembrie 2022), Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă (Decizia nr. 1.088 din 10 octombrie 2023), Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă (Decizia nr. 654 din 7 iunie 2023), Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă (deciziile nr. 342 din 20 octombrie 2021, nr. 276 din 23 septembrie 2021, nr. 16 din 12 mai 2022, nr. 280 din 13 octombrie 2022), Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.017 din 2 noiembrie 2022), Tribunalul Specializat Argeş (deciziile nr. 649 din 16 septembrie 2022, nr. 682 din 10 octombrie 2022, nr. 228 din 3 aprilie 2023), Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă (Decizia nr. 266 din 11 noiembrie 2022).

Au fost exprimate şi opinii teoretice contrare, care nu au fost concretizate în hotărâri judecătoreşti, în sensul că acţiunea având ca obiect şi cererea de îngheţare (stabilizare) a cursului de schimb valutar la valoarea acestuia de la data încheierii unor contracte între profesionişti şi consumatori este guvernată de dispoziţiile Codului civil din 1864, din perspectiva aplicării legii în timp, fiind o acţiune distinctă, care nu poate fi asimilată cererilor în materia protecţiei consumatorilor.

În acest sens au opinat o parte a judecătorilor Tribunalului Bucureşti, o parte a judecătorilor Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Constanţa, judecătorii Secţiei de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unor întreprinderi a Curţii de Apel Timişoara, în majoritate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 77/2016), sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele argumente: ” 119. (…) singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. 120. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege. 121. Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.”

De asemenea, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1 1 )], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (1 1 )], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (5 1 )] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale.

Relevant este considerentul din paragraful 94 din decizie, potrivit căruia „(…) Curtea constată că un element subiectiv, şi anume dezechilibrul contractual, chiar semnificativ/excesiv/major, nu poate în sine constitui un reper pentru reglementarea unei prezumţii legale, întrucât probarea dezechilibrului contractual semnificativ/excesiv/major probează cazul de impreviziune şi face inutilă folosirea unei prezumţii pentru a proba în mod tardiv acelaşi lucru. Se încalcă, astfel, cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind cerinţa referitoare la existenţa unei veritabile probleme de drept, precum şi condiţia noutăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă reglementează mai multe condiţii cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de unificare a practicii judiciare pe calea hotărârii prealabile, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza ce face obiectul judecăţii să se afle în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – instanţa de trimitere să fie învestită cu soluţionarea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Textul de lege impune ca, înainte de a se trece la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul dezbaterii, să fie verificată împrejurarea dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, respectiv aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu cu scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional (control a priori).

Această finalitate impune o evaluare a tuturor circumstanţelor care configurează sesizarea, dar şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Examinarea condiţiilor impuse cumulativ de textul art. 519 din Codul de procedură civilă pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al sesizării de faţă, sunt îndeplinite doar în parte cerinţele legale enunţate anterior pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, în sensul că titularul sesizării este curtea de apel, în cazul de faţă Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, care a fost învestită cu soluţionarea căii de atac a recursului împotriva Deciziei civile nr. 228 din 10 februarie 2022, pronunţată în apel de Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 9.306/212/2021, având ca obiect acţiune în constatare – obligaţie de a face, respectiv: – să se constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale din data de 5 septembrie 2008, garantat cu ipotecă; – să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze; – să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze, actualizate cu dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii efective; – să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului şi efectuarea plăţilor la cursul valutar de la data încheierii acestuia, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării sale.

Se reţine totodată că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat anterior asupra acesteia printr-o hotărâre obligatorie pentru instanţe pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind astfel îndeplinită o altă condiţie de admisibilitate impusă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de ordin procedural impuse de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel încât, în continuare, trebuie să se stabilească dacă problema de drept ridicată de către instanţa de sesizare este o veritabilă chestiune de drept şi dacă această chestiune de drept are caracter de noutate.

Cât priveşte necesitatea existenţei unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, pentru a se putea vorbi despre existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă interpretării să fie una veritabilă, să prezinte o dificultate suficient de mare, legată de posibilitatea de a interpreta în mod diferit un text de lege, fie pentru că acesta este lacunar, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.

Chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, o atare condiţie fiind îndeplinită doar atunci când norma de drept supusă interpretării este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, în consecinţă, să creeze practică neunitară. Aşadar, nu orice chestiune de drept poate să fie supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai acele dispoziţii legale care au caracter precar, dual sau complex, putând da naştere unor interpretări divergente.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă pe fond a cauzei în discuţie, afectând astfel actul de justiţie pe care instanţa inferioară este chemată să îl efectueze în mod direct şi efectiv, rol care este consacrat la nivel constituţional.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare care să reprezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor interpretări diferite ulterioare în practica judiciară.

Prin urmare, încheierea de sesizare trebuie să releve opiniile judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente fiecărei opinii, iar în final să conţină opţiunea provizorie a completului pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

O atare exigenţă legală a fost subliniată în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales sub aspectul circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei (de exemplu, deciziile nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016 etc.).

Din verificarea încheierii din data de 29 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în Dosarul nr. 9.306/212/2021, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea de principiu a chestiunii de drept în discuţie, rezultă că instanţa de recurs legal învestită cu soluţionarea procesului nu a învederat condiţiile în care poate fi reţinută existenţa unei probleme de drept, a unei chestiuni veritabile şi complexe, în măsură să justifice o interpretare de principiu a legii incidente cerută instanţei supreme.

Astfel, încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi nici opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de sesizare cu privire la modul în care ar trebui interpretate aceste dispoziţii legale, instanţa de trimitere mărginindu-se la reiterarea pur formală a cerinţelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi la redarea celor două opinii formate în cadrul completului de judecată – opinia privind inadmisibilitatea recursului prin raportare la dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură şi la caracterul unitar al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile legale din materia protecţiei consumatorului şi, respectiv, opinia privind admisibilitatea recursului, întrucât capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb la data încheierii contractului de credit se întemeiază atât pe Legea nr. 193/2000, cât şi pe Codul civil, fără a argumenta în ce constă dificultatea de interpretare a normei menţionate.

După enunţarea celor două opinii ale membrilor completului de judecată al instanţei de trimitere, fără relevarea dificultăţii de interpretare a textului ce face obiectul interpretării şi a argumentelor pe care se întemeiază fiecare opinie, instanţa de sesizare conchide în dispozitivul încheierii prin care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat de instanţa supremă sub aspectul aplicării/neaplicării în cauză, întrucât capătul de cerere prin care se solicită îngheţarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului de credit este întemeiat pe dispoziţiile art. 970 din Codul civil din 1864 şi pe Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi, prin urmare, se pune problema dacă o atare cerere mai poate fi calificată drept o cerere aparţinând materiei protecţiei consumatorilor.

Din încheierea instanţei de trimitere rezultă că nu este vorba despre o autentică problemă de drept, ci, mai degrabă, de o dificultate a instanţei de judecată de a-şi forma convingerea şi de a da o calificare juridică unei anumite cereri ca fiind sau nu o cerere de protecţie a consumatorului. Întrucât calificarea acţiunii ţine de împrejurările speţei şi de aplicarea de către instanţa de fond a principiilor fundamentale ale procesului civil, în special a principiului disponibilităţii şi a principiului rolului activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului, aspecte care ţin de competenţa instanţei de judecată şi de rolul acesteia în soluţionarea directă şi efectivă a cererilor cu care este învestită, asemenea chestiuni nu pot primi o dezlegare la nivel de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Totodată, din formularea de către instanţa de trimitere a chestiunii cu care a sesizat instanţa supremă rezultă că se urmăreşte să se obţină o anumită interpretare a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, care s-a pronunţat cu privire la impreviziune în contextul Legii nr. 77/2016.

Probabil că instanţa de trimitere a avut în vedere distincţia pe care Curtea Constituţională a făcut-o între impreviziunea de drept comun şi impreviziunea specială, adică o impreviziune subiectivă, prin raportare la criteriile de impreviziune reglementate de normele Legii nr. 77/2016, însă considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional, parte a ordinii juridice normative, cuprind reperele necesare pentru soluţionarea cauzei cu care era învestită.

În speţă, nu este posibilă declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât nu este îndeplinită nici cerinţa de admisibilitate privind noutatea chestiunii de drept cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cerinţă de admisibilitate distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a instanţei supreme asupra respectivei chestiuni de drept ori de aceea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la problema de drept supusă interpretării.

Întrucât Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „noutate” a chestiunii de drept ivite în faţa instanţei de sesizare, verificarea acestei condiţii aparţine exclusiv completului învestit cu soluţionarea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prin exercitarea dreptului de apreciere al judecătorilor ce fac parte din acest complet, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în bogata sa jurisprudenţă, relevante fiind din acest punct de vedere deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015 etc.

În jurisprudenţa sa anterioară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, astfel încât nu există practică judiciară pe această problemă de drept sau practica judiciară este incipientă, instanţele neavând încă posibilitatea să dea o interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial a acestei chestiuni de drept ori în situaţia în care se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat faţă de cel anterior, context care să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept supuse interpretării.

Această definire a noţiunii de noutate a chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se regăseşte în deciziile nr. 3 din 14 aprilie 2014 şi nr. 13 din 8 iunie 2015, anterior amintite, în Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017 etc.

În analiza chestiunii de drept pendinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a avut în vedere doar acele hotărâri judecătoreşti pronunţate în acţiunile declanşate după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, acţiuni ce vizează, între altele, şi clauza de risc valutar, solicitându-se îngheţarea cursului de schimb la nivelul de la data încheierii contractului de credit, prin invocarea teoriei impreviziunii, astfel cum este cauza în care s-a formulat întrebarea prealabilă. Se reţine conturarea unei jurisprudenţe unitare în legătură cu chestiunea de drept supusă dezlegării, astfel încât nu mai este posibilă activarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept nefiind nouă, ci dimpotrivă, găsindu-şi o rezolvare unitară în jurisprudenţa instanţelor naţionale care au fost învestite cu soluţionarea acestui tip de cauze.

Se reţine astfel că instanţele au pronunţat hotărâri definitive în apel în cauze similare celei care face obiectul prezentei sesizări, adică în care reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele de credit, precum şi îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb la nivelul de la momentul încheierii contractului de credit, prin aplicarea teoriei impreviziunii, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre o acţiune în protecţia consumatorului, care nu este supusă recursului.

Instanţa de sesizare a motivat îndeplinirea condiţiei de noutate a chestiunii de drept a cărei lămurire se cere prin faptul că problema de drept nu a fost analizată în doctrina de specialitate, iar în urma consultării jurisprudenţei s-ar fi identificat soluţii atât de admisibilitate a recursului, cât şi de inadmisibilitate a acestuia, fără însă să fie ataşate asemenea hotărâri care să confirme dualitatea de interpretare.

În plus, practica judecătorească ataşată la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu relevă existenţa acestei duble interpretări – deciziile pronunţate de către tribunale şi curţi de apel în soluţionarea apelului în cauze identice fiind pronunţate cu menţiunea „definitivă”.

Datele problemei nu se modifică în ipoteza în care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-ar raporta la pronunţarea în cadrul ordinii juridice naţionale a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, decizie la care face referire prezenta sesizare şi prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016, dispoziţii pe care instanţa de contencios constituţional le-a declarat constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la impreviziune.

Distinct de faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, la mai bine de 7 ani înainte de data prezentei sesizări, problema de drept care a făcut obiectul sesizării de neconstituţionalitate a fost exercitarea controlului judecătoresc în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii conform art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864, pentru contractele încheiate până la data de 1 octombrie 2011, aspect ce înlătură posibilitatea reglementării unei impreviziuni aplicabile ope legis tuturor contractelor în derulare, cu deformarea condiţiilor specifice impreviziunii.

Dezlegările date de Curtea Constituţională în cadrul Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 au fost urmate de o bogată jurisprudenţă unitară a instanţelor naţionale care au pronunţat decizii definitive în apelul declarat în cererile de chemare în judecată întemeiate pe legislaţia specifică protecţiei consumatorului, respectiv Legea nr. 193/2000, acţiuni ce vizează, între altele, şi clauza de risc valutar, solicitându-se îngheţarea cursului de schimb la nivelul de la data încheierii contractului de credit, prin invocarea teoriei impreviziunii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a analizat şi luat în considerare doar acţiunile declanşate după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, cu raportare la dispoziţiile art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, potrivit cărora: „Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.”

Problema de drept, astfel cum a fost configurată în actul de sesizare, se soluţionează doar după calificarea juridică a demersului în instanţă al reclamantului, calificare ce aparţine competenţei instanţei de judecată şi care se impune în contextul în care reclamanţii combină argumente şi temeiuri juridice specifice atât dreptului comun – art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 sau art. 1.271 din Codul civil, în funcţie de data la care a fost încheiat contractul de credit, cât şi legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului – Legea nr. 193/2000 şi Legea nr. 77/2016.

O atare abordare a problemei de drept, astfel cum a fost enunţată, reiese din jurisprudenţa unitară a instanţelor naţionale, curţile de apel şi tribunalele pronunţând decizii definitive în apelurile judecate în cauzele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, cauze în care, între altele, se solicită şi îngheţarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului, pentru lipsa transparenţei şi imprevizibilitatea riscului asumat la acea dată, similare cauzei în care s-a făcut prezenta sesizare.

Prin urmare, conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării determină concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea ipoteză scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nefiind aşadar nouă, ci dimpotrivă aceasta găsindu-şi rezolvarea în jurisprudenţa instanţelor naţionale care, învestite cu soluţionarea acestui tip de cauze, au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive în soluţionarea apelului, făcând aplicarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Necesitatea stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită vizează asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, astfel încât este evident că o atare procedură a pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să confirme o practică unitară deja existentă, consecinţa fiind că într-o atare situaţie sesizarea este inadmisibilă.

Orice altă interpretare ar însemna ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei naţionale prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fie în situaţia de a se pronunţa în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, aşadar o chestiune de drept care să fi generat o practică incipientă sau chiar o chestiune de drept pe care practica încă să nu se fi pronunţat, ci doar să confirme sau, după caz, să infirme o interpretare jurisprudenţială deja existentă şi, de multe ori, cazul în speţă, consolidată prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti. Or, printr-o atare interpretare s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile.