Decizia nr. 31/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 215/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 215/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Mureş – Secţia civilă, în Dosarul nr. 7.054/320/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Mureş – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din 14 decembrie 2023, în Dosarul nr. 7.054/320/2022, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă dispoziţiile pct. 12 din anexa nr. 1 la Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile interpretate prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 18 iunie 2014, şi la art. 147 alin. (4) din Constituţia României cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 560 din 17 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 26 mai 2023, se interpretează în sensul că, în cazul pădurarilor încadraţi cu contract individual de muncă, controlul de fond necontestat constituie titlu executoriu sau în sensul că, în situaţia acestora, este necesară angajarea răspunderii civile patrimoniale, conform Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea obţinerii unui titlu executoriu? II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Pct. 12 din anexa nr. 1 la Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul silvic): „

Control de fond – totalitatea acţiunilor efectuate în fondul forestier, în condiţiile legii, de către personalul silvic care asigură administrarea pădurilor sau controlul regimului silvic, în scopul: a) verificării stării limitelor şi bornelor amenajistice; b) verificării suprafeţei de pădure în scopul identificării, inventarierii şi evaluării valorice a arborilor tăiaţi în delict, a seminţişurilor utilizabile distruse sau vătămate, a oricăror altor pagube aduse pădurii, precum şi stabilirii cauzelor care le-au produs; c) verificării oportunităţii şi calităţii lucrărilor silvice executate; d) identificării lucrărilor silvice necesare; e) verificării stării bunurilor mobile şi imobile aferente pădurii respective; f) inventarierii stocurilor de produse ale pădurii existente pe suprafaţa acesteia; g) stabilirii pagubelor şi/sau daunelor aduse pădurii, precum şi propuneri de recuperare a acestora. Controlul de fond devine titlu executoriu, după comunicare şi necontestarea acestuia în termen de 15 zile.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării 9. Prin Încheierea nr. 4.943 din 22 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 7.054/320/2022, Judecătoria Târgu Mureş – Secţia civilă a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestator, în contradictoriu cu intimata Regia Naţională a Pădurilor – ROMSILVA, prin unitatea sa teritorială. 10. În considerentele acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, din analiza coroborată a titlurilor executorii şi a anexelor la acestea, rezultă că actele de control în temeiul cărora a fost începută executarea silită au fost întocmite ca urmare a unor controale de fond, nu parţiale şi constituie titluri executorii. 11. Astfel, nu reiese că aceste controale ar fi fost efectuate ca urmare a unor sesizări, în cazul semnalării unor tăieri ilegale sau cu ocazia verificării unor lucrări în curs de executare, pentru a putea fi calificate drept controale parţiale, conform art. 17 din Regulamentul de pază a fondului forestier, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.076/2009. Totodată, delegaţiile de marcare au fost emise pentru controale de fond, pentru perioade care corespund celor consemnate în actele de control, iar contestatorul a semnat declaraţii date „la început de control de fond”. 12. Cum contestatorul nu a făcut dovada atacării în faţa instanţei de contencios administrativ a actelor de control în termen de 15 zile de la comunicarea lor, instanţa a reţinut că acestea sunt titluri executorii, pentru care legea prevede în legătură cu fondul dreptului altă cale procesuală decât contestaţia la executare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, susţinând că actul de control nu are caracterul unui titlu executoriu şi că nu se cunoaşte natura controlului efectuat, nefiind indicat dacă este un control de fond sau un control parţial, în sensul că nu s-a bifat poziţia concretă a controlului. În opinia apelantului contestator, controlul efectuat a avut caracter de control parţial, ceea ce înlătură caracterul de titlu executoriu al acestui act.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.

La termenul de judecată din data de 8 noiembrie 2023, Tribunalul Mureş – Secţia civilă a pus în discuţia părţilor, din oficiu, oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept nouă, de care depinde soluţionarea cauzei, asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Titularul sesizării a apreciat că, prin raportare la întrebarea formulată, este îndeplinită condiţia privind existenţa unei chestiuni de drept veritabile, în sensul că există posibilitatea unor interpretări diferite, iar chestiunea de drept prezintă o dificultate suficient de mare pentru a fi necesară lămurirea sa prin intervenţia instanţei supreme.

Pricina se judecă în ultimă instanţă de tribunal, fiind vorba despre un apel promovat împotriva unei hotărâri pronunţate cu privire la o contestaţie la executare.

Este îndeplinită şi cerinţa legăturii cu soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere că, în funcţie de dezlegarea ce va fi dată chestiunii de drept, se va soluţiona cauza pe fond, urmând a se stabili dacă excepţia inadmisibilităţii a fost soluţionată în mod corect de prima instanţă. Cu alte cuvinte, dacă se va reţine că actele puse în executare nu sunt titluri executorii şi deci nu ar fi fost necesară exercitarea unei acţiuni separate în vederea anulării lor, atunci acest aspect influenţează modul în care prima instanţă a abordat problema.

Condiţia noutăţii a fost apreciată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind diferită de aceea ca instanţa supremă să nu se fi pronunţat anterior asupra chestiunii respective sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În plus, în privinţa cerinţei noutăţii chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că această cerinţă este îndeplinită atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării.

De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Prin urmare, existenţa unei practici judiciare cristalizate în timp a instanţelor şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate, coroborate cu argumentele oferite de doctrină, fac ca acea chestiune de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Raportând aceste considerente la datele concrete ale cauzei, dar şi prin raportare la aspectele examinate de instanţa de sesizare cu ocazia exprimării punctului de vedere asupra dezlegării chestiunii de drept, s-a apreciat că şi această condiţie este îndeplinită. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-contestator a arătat că, aşa cum a susţinut şi prin contestaţia la executare formulată, în cazul pădurarilor încadraţi cu contract individual de muncă, controlul de fond necontestat nu constituie titlu executoriu, fiind necesară angajarea răspunderii civile patrimoniale conform Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii).

Intimata a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, deoarece prevederile pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic sunt explicite şi nu dau loc la interpretări, legiuitorul stabilind în mod expres caracterul executoriu al actului de control.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia completului de judecată care a formulat sesizarea, se impune intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea lămuririi acestei probleme de drept generate de modificarea Codului silvic ulterior pronunţării Deciziei nr. 3 din 12 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 18 iunie 2014, şi de interpretarea Curţii Constituţionale dată în cadrul Deciziei nr. 560 din 17 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 26 mai 2023, în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 12 teza finală din anexa nr. 1 la Codul silvic.

Astfel, în prezenta cauză, prin cererea de executare silită formulată la data de 24 mai 2022, intimata a solicitat punerea în executare a titlurilor executorii reprezentate de actele de control întocmite cu privire la apelantul-contestator. Prin contestaţia la executare formulată, apelantul-contestator a susţinut că actele de control puse în executare nu au caracter executoriu.

Prima instanţă a stabilit că actele de control puse în executare au caracter executoriu, deoarece prin acestea au fost efectuate controale de fond, şi nu controale parţiale. Din acest motiv, prima instanţă a reţinut că apelantul-contestator nu a făcut dovada contestării în faţa instanţei de contencios administrativ a actelor de control în termen de 15 zile de la comunicarea lor, pentru acestea legea prevăzând în legătură cu fondul dreptului altă cale procesuală decât contestaţia la executare.

Cu privire la problema răspunderii personalului cu atribuţii de pază a fondului forestier, iniţial, prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că, în „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2007, coroborate cu dispoziţiile art. 254 şi art. 266 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările ulterioare, acţiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, în condiţiile art. 1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, sunt de competenţa materială a instanţelor de conflicte de muncă”.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că, „în materia dreptului muncii, atunci când recuperarea contravalorii pagubei produse angajatorului nu se realizează prin acordul părţilor în condiţiile prevăzute de cap. III «Răspunderea patrimonială» al titlului XI «Răspunderea juridică» din Codul muncii, în situaţia în care, spre exemplu, persoana angajată nu recunoaşte producerea pagubei ori nu este de acord cu întinderea acesteia şi a contravalorii stabilite, angajatorul are la dispoziţie doar calea de a sesiza instanţa competentă, aflându-ne în prezenţa unui conflict de muncă, căruia îi sunt implicit aplicabile prevederile titlului XII «Jurisdicţia muncii» din Codul muncii, care, în art. 266, prevede că «jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod».”

S-a mai arătat că „voinţa legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 a fost aceea de a crea o situaţie mai favorabilă personalului cu atribuţii de pază a pădurilor, prin instituirea răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, comparativ cu răspunderea civilă reglementată de Legea nr. 188/1999, aplicabilă funcţionarului public. Astfel fiind, trimiterea pe care prevederile ordonanţei de urgenţă o fac la dispoziţiile din Codul muncii trebuie înţeleasă ca vizând, în mod logic, nu doar procedura recuperării contravalorii pagubei prin acordul părţilor, ci şi procedura ulterioară momentului în care se constată că a eşuat procedura prin acordul părţilor”.

Astfel, din aceste considerente reiese că, în cazul personalului cu atribuţii de pază încadraţi în baza unui contract individual de muncă, răspunderea patrimonială este angajată potrivit dispoziţiilor Codului muncii, în timp ce în cazul funcţionarilor publici cu atribuţii identice, răspunderea acestora are un alt regim juridic.

Ulterior acestei decizii, prin Legea nr. 133/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 10 iunie 2015, cu modificările ulterioare (Legea nr. 133/2015), s-a modificat pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic, stabilindu-se în teza finală următoarele: „Controlul de fond devine titlu executoriu, după comunicare şi necontestarea acestuia în termen de 15 zile”.

În cauză, actele de control puse în executare privesc o persoană încadrată cu contract individual de muncă şi care are atribuţii de pază a fondului forestier. În privinţa acesteia, s-a considerat că actele de control reprezintă titluri executorii, conform pct. 12 teza finală din anexa nr. 1 la Codul silvic. Această prevedere a fost supusă controlului de constituţionalitate printr-o serie de excepţii de neconstituţionalitate care au fost soluţionate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 560 din 17 noiembrie 2022, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 12 teza finală din anexa nr. 1 la Codul silvic.

În cuprinsul considerentelor, instanţa de contencios constituţional, după ce a făcut trimitere şi a analizat Decizia de recurs în interesul legii nr. 3 din 12 mai 2014, a arătat că actul de control de fond nu constituie însă titlu executoriu, potrivit textului de lege criticat, pentru anumite categorii de angajaţi, respectiv pădurarul şi pădurarul debutant, precum şi brigadierul silvic şi brigadierul silvic debutant, care nu au calitatea de funcţionari publici, ci de angajaţi în condiţiile Codului muncii.

În concluzie, Curtea Constituţională a reţinut că actele de control de fond vor fi folosite în angajarea răspunderii civile patrimoniale potrivit dreptului muncii şi că nu toate actele de control devin titluri executorii ca urmare a neatacării acestora în faţa instanţelor de contencios administrativ.

Cu toate că excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că problema de drept ridicată sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate este, în realitate, o problemă de identificare, interpretare şi aplicare a normelor pertinente în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, Curtea Constituţională a realizat totuşi o interpretare proprie a prevederilor legale invocate. În acest context şi având în vedere că anexa nr. 1 la Codul silvic a fost modificată prin Legea nr. 133/2015, ulterior pronunţării Deciziei nr. 3 din 12 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, se ridică problema în ce măsură considerentele Curţii Constituţionale sunt obligatorii, având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, dar şi în ce măsură s-a realizat o schimbare a opticii legiuitorului în această materie.

În legătură cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte atât considerentele, cât şi dispozitivul acestora, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, inclusiv efectului general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).

De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prin sintagma „considerente pe care dispozitivul deciziei Curţii se sprijină” se înţelege ansamblul unitar de argumente, care, prezentate într-o succesiune logică, realizează raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conţinutul unei decizii a Curţii Constituţionale ar putea exista considerente independente de raţionamentul juridic care converge la soluţia pronunţată şi, implicit, care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicţional. Mai arată Curtea Constituţională că, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrâng asupra tuturor considerentelor deciziei (a se vedea Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52).

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a considerentelor pronunţate în deciziile Curţii Constituţionale, prevederile art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, referitoare la efectul general obligatoriu şi pentru viitor al deciziilor Curţii Constituţionale, nu disting nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanţei de contencios constituţional, în întregul lor, sunt general obligatorii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, paragraful 53).

Dificultatea problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări este dată tocmai de faptul că, pe de o parte, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, după ce aceasta a interpretat legea şi, pe de altă parte, tot Curtea Constituţională a decis cu privire la forţa obligatorie a considerentelor indiferent de soluţia pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Interpretarea realizată de Curtea Constituţională în analiza excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 12 teza finală din anexa nr. 1 la Codul silvic se bazează pe o decizie de recurs în interesul legii dată anterior modificării Codului silvic. Astfel, în condiţiile în care pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic nu face nicio distincţie între funcţionarii publici şi personalul încadrat cu contract individual de muncă, văzând că modificarea legislativă a survenit ulterior Deciziei nr. 3 din 12 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii şi observând Decizia Curţii Constituţionale nr. 560 din 17 noiembrie 2022 cu privire la această problemă de drept, instanţa de trimitere a apreciat că este justificată sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Astfel, dată fiind modificarea legislativă intervenită, instanţa de sesizare a considerat că este posibilă o nouă interpretare a legii, în sensul că actele de control constituie titluri executorii şi pentru personalul încadrat cu contract individual de muncă, dat fiind că pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic nu face nicio distincţie, însă, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la obligativitatea considerentelor indiferent de tipul soluţiei, o asemenea interpretare ar părea că nu este posibilă.

S-a apreciat că, în ipoteza de faţă, decizia Curţii Constituţionale nu este obligatorie în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă, reţinându-se că problema supusă analizei reprezintă o chestiune ce ţine de interpretarea legii, aceasta fiind atributul instanţelor judecătoreşti. În această circumstanţă specifică, interpretarea legii realizată de instanţa de contencios constituţional are doar o valoare orientativă, mai ales în condiţiile în care, în partea finală a deciziei, la paragraful 32, s-a subliniat că, „având în vedere dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei», coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, în virtutea cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi faptul că instanţa de contencios constituţional nu se pronunţă asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei dedus din raportarea la norme şi principii constituţionale”, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, fiind respinsă, ca inadmisibilă.

De asemenea, instanţa de trimitere a arătat că nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că anterior modificării legislative, actele de control nu erau titluri executorii, fiind necesară angajarea răspunderii civile patrimoniale după distincţiile realizate prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii. Or, în condiţiile modificării legislative intervenite, se pare că legiuitorul a urmărit unificarea procedurii de atragere a răspunderii civile patrimoniale a personalului cu atribuţii în domeniul pazei fondului forestier, indiferent de calitatea acestuia. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au rezultat următoarele aspecte cu privire la chestiunea de drept sesizată:

Într-o opinie cvasiunanimă, punctele de vedere teoretice ale judecătorilor consultaţi au fost în sensul că dispoziţiile pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic, raportate la dispoziţiile interpretate prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 560 din 17 noiembrie 2022 se interpretează în sensul că, în cazul pădurarilor încadraţi cu contract individual de muncă, controlul de fond necontestat nu constituie titlu executoriu şi, în situaţia acestora, este necesară angajarea răspunderii civile patrimoniale, conform Codului muncii, în vederea obţinerii unui titlu executoriu.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că „acţiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, în condiţiile art. 1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, sunt de competenţa materială a instanţelor de conflicte de muncă”, este anterioară modificării pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic, adusă prin Legea nr. 133/2015.

Însă, prin Decizia nr. 560 din 17 noiembrie 2022, Curtea Constituţională a arătat că, din analiza cadrului legislativ şi a celor reţinute în Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, „prin actul de control de fond se stabilesc pagubele şi/sau daunele aduse pădurii atât de persoane juridice, cât şi de persoane fizice. Actul de control de fond nu constituie însă titlu executoriu, potrivit textului de lege criticat, pentru anumite categorii de angajaţi, respectiv pădurarul şi pădurarul debutant şi brigadierul silvic şi brigadierul silvic debutant care nu au calitatea de funcţionari publici, ci de angajaţi în condiţiile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii. Răspunderea patrimonială a acestor persoane este guvernată de regulile din dreptul muncii, fără a fi permisă angajarea unei duble răspunderi patrimoniale (atât administrativă, prin aplicarea textului de lege criticat, cât şi de dreptul muncii) în repararea aceluiaşi prejudiciu” (paragraful 27).

În concluzie, Curtea Constituţională a reţinut că actele de control de fond vor fi folosite în angajarea răspunderii patrimoniale potrivit dreptului muncii şi că nu toate actele de control devin titluri executorii ca urmare a neatacării acestora în faţa instanţelor de contencios administrativ.

În consecinţă, controlul de fond necontestat nu constituie titlu executoriu şi, în situaţia acestora, este necesară angajarea răspunderii civile patrimoniale conform Codului muncii în vederea obţinerii unui titlu executoriu.

Într-o opinie minoritară, potrivit punctelor de vedere teoretice ale judecătorilor consultaţi, s-a considerat, dimpotrivă, că, în situaţia pădurarilor încadraţi cu contract individual de muncă, controlul de fond necontestat constituie titlu executoriu, dat fiind că dispoziţiile pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic nu fac nicio distincţie după calitatea persoanei.

Nu a fost identificată practică judiciară referitoare la problema de drept a caracterului de titlu executoriu al actului de control prin raportare la prevederile pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 133/2015.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 560 din 17 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 26 mai 2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 12 teza finală din anexa nr. 1 la Legea nr. 46/2008 – Codul silvic.

În considerentele acestei decizii, la paragrafele 23-32, s-au reţinut următoarele: „ 23. Textul de lege criticat a fost introdus prin Legea nr. 133/2015, (…), ulterior pronunţării Deciziei nr. 3 din 12 mai 2014, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 18 iunie 2014. 24. Referitor la răspunderea pădurarilor (toţi autorii fiind pădurari), Curtea reţine că prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că « […] acţiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, în condiţiile art. 1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, sunt de competenţa materială a instanţelor de conflicte de muncă». În motivarea deciziei antereferite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că «personalul silvic cu atribuţii de pază a pădurilor, având gradul profesional de pădurar debutant şi pădurar, respectiv brigadier silvic debutant şi brigadier silvic, nu are calitatea de funcţionar public» şi că «personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă, având atribuţii de pază a vegetaţiei forestiere şi gradul profesional prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 (pădurar debutant şi pădurar, respectiv brigadier silvic debutant şi brigadier silvic), nu îndeplineşte o funcţie publică în sensul prevederilor Legii nr. 188/1999». 25. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, aşadar, că, prin voinţa legiuitorului, art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 a creat «o situaţie mai favorabilă personalului cu atribuţii de pază a pădurilor, prin instituirea răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, comparativ cu răspunderea civilă reglementată de Legea nr. 188/1999, aplicabilă funcţionarului public» şi că norma de trimitere la Legea nr. 53/2003 – Codul muncii din art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 are în vedere nu doar procedura recuperării contravalorii pagubei prin acordul părţilor, ci şi procedura ulterioară momentului în care se constată că procedura prin acordul părţilor a eşuat. 26. Curtea constată că, potrivit art. 254 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor după ce se solicită salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. 27. Din analiza cadrului legislativ anterior menţionat şi a celor reţinute în Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea reţine că prin actul de control de fond se stabilesc pagubele şi/sau daunele aduse pădurii atât de persoane juridice, cât şi de persoane fizice. Actul de control de fond nu constituie însă titlu executoriu, potrivit textului de lege criticat, pentru anumite categorii de angajaţi, respectiv pădurarul şi pădurarul debutant şi brigadierul silvic şi brigadierul silvic debutant care nu au calitatea de funcţionari publici, ci de angajaţi în condiţiile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii. Răspunderea patrimonială a acestor persoane este guvernată de regulile din dreptul muncii, fără a fi permisă angajarea unei duble răspunderi patrimoniale (atât administrativă, prin aplicarea textului de lege criticat, cât şi de dreptul muncii) în repararea aceluiaşi prejudiciu. 28. În concluzie, Curtea reţine că actele de control fond vor fi folosite în angajarea răspunderii patrimoniale potrivit dreptului muncii şi că nu toate actele de control devin titluri executorii ca urmare a neatacării acestora în faţa instanţelor de contencios administrativ. 29. Totodată, Curtea reţine că dezlegarea problemelor de drept prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie antereferită este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, atât pentru Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, cât şi pentru executorii judecătoreşti şi pentru instanţele de judecată care au încuviinţat executările actelor de control potrivit textului de lege criticat, deşi ar fi trebuit să respingă cererea de încuviinţare a executării silite pentru motivul prevăzut de art. 666 alin. (5) pct. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia «instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: […] hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu». 30. Curtea constată astfel că problema de drept ridicată sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate este, în realitate, o problemă de identificare, interpretare şi aplicare a normelor pertinente în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată. 31. Or, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei. Aşadar, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi al instanţelor de control judiciar, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Astfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona probleme care ţin de interpretarea şi/sau aplicarea legii, sens în care este, spre exemplu, Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14. 32. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei», coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, în virtutea cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi faptul că instanţa de contencios constituţional nu se pronunţă asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei dedus din raportarea la norme şi principii constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum este formulată în prezentele cauze, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 148 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 18 august 2020, paragrafele 15 şi 16).” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 18 iunie 2014, au fost admise recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2007, coroborate cu dispoziţiile art. 254 şi art. 266 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările ulterioare, acţiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, în condiţiile art. 1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, sunt de competenţa materială a instanţelor de conflicte de muncă.”

În considerentele acestei decizii de recurs în interesul legii s-a reţinut că: „ (…) personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă, având atribuţii de pază a vegetaţiei forestiere şi gradul profesional prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 (pădurar debutant şi pădurar, respectiv brigadier silvic debutant şi brigadier silvic), nu îndeplineşte o funcţie publică în sensul prevederilor Legii nr. 188/1999. Cu toate acestea, în virtutea normei de trimitere de la art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, personalului silvic, în integralitatea sa, deci inclusiv categoriei profesionale în discuţie, i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanţa de urgenţă nu dispune altfel. Chiar şi în această ipoteză, dezlegarea problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii este esenţialmente influenţată de teza a doua a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, conform căreia personalului silvic nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanţa de urgenţă dispune altfel. Relevanţa acestor dispoziţii este determinată în cauză de faptul că problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti vizează o categorie aparte de raporturi juridice care intră sub incidenţa unui act normativ cu caracter special. Astfel, raportul juridic dedus judecăţii în litigiile soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti se caracterizează prin următoarele elemente: existenţa unei pagube produse vegetaţiei forestiere prin tăieri ilegale de arbori; paguba este constatată şi evaluată de către personalul silvic cu atribuţii în acest sens; paza vegetaţiei forestiere în privinţa căreia s-a produs paguba reprezintă o atribuţie a personalului silvic având gradul profesional de pădurar, atribuţie prevăzută în contractul individual de muncă; paguba constatată şi evaluată s-a produs ca urmare a neîndeplinirii atribuţiei de pază a vegetaţiei forestiere; în vederea recuperării prejudiciului constatat şi evaluat entitatea prejudiciată se îndreaptă cu o acţiune în răspundere patrimonială împotriva persoanei vinovate (persoana cu atribuţii de pază), în temeiul art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006. În consecinţă, entitatea prejudiciată deduce judecăţii un raport juridic de răspundere patrimonială, în condiţiile cadrului legal reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006. Or, art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 dispune expres în sensul că, pentru pagubele produse vegetaţiei forestiere prin tăieri ilegale de arbori, «personalul cu atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii». Atât timp cât raportul juridic dedus judecăţii în litigiile soluţionate în mod diferit se încadrează în ipotezele strict reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, rezultă că litigiilor respective le sunt aplicabile prevederile acestui act normativ, în virtutea normei de trimitere de la art. 6 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, dispoziţiile menţionate din Codul muncii. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 reprezintă o reglementare cu caracter special, astfel că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, derogă de la prevederile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, care fac trimitere la prevederile Legii nr. 188/1999, şi reprezintă, în sensul tezei a II-a a aceluiaşi articol, o situaţie în care printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică se dispune altfel. A accepta o interpretare contrară echivalează cu lipsirea de efecte juridice a prevederilor cu caracter special ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006. Totodată, răspunderea civilă este una dintre formele specifice de răspundere a funcţionarului public, fiind reglementată expres în cuprinsul art. 84 din Legea nr. 188/1999. Este adevărat că, potrivit art. 48 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, «Personalul care încalcă legile şi regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi normele de comportare, aducând astfel daune intereselor silviculturii şi prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravenţional, civil sau penal, în funcţie de natura şi de gravitatea faptei săvârşite». Însă, temeiul de drept al acţiunilor soluţionate prin hotărârile judecătoreşti care au conturat orientările jurisprudenţiale diferite şi care au stat la baza promovării prezentului recurs în interesul legii îl reprezintă dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, care instituie răspunderea patrimonială a personalului cu atribuţii de pază a pădurilor, pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă. Or, răspunderea patrimonială este o instituţie juridică de dreptul muncii, fiind reglementată de cap. III «Răspunderea patrimonială» al titlului XI «Răspunderea juridică» din Codul muncii, fiind guvernată, în consecinţă, de principiile specifice acestei ramuri de drept, în principal, repararea prejudiciului prin acordul părţilor [art. 254 alin. (3) din Codul muncii] şi, subsecvent, prin introducerea unei acţiuni în justiţie. De asemenea, este adevărat că art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 face trimitere expresă numai la prevederile cap. III «Răspunderea patrimonială» al titlului XI «Răspunderea juridică» din Codul muncii, care reglementează doar procedura de recuperare, prin acordul părţilor, a contravalorii pagubei constatate. Totuşi, în materia dreptului muncii, atunci când recuperarea contravalorii pagubei produse angajatorului nu se realizează prin acordul părţilor în condiţiile prevăzute de cap. III «Răspunderea patrimonială» al titlului XI «Răspunderea juridică» din Codul muncii, în situaţia în care, spre exemplu, persoana angajată nu recunoaşte producerea pagubei ori nu este de acord cu întinderea acesteia şi a contravalorii stabilite, angajatorul are la dispoziţie doar calea de a sesiza instanţa competentă, aflându-ne în prezenţa unui conflict de muncă, căruia îi sunt implicit aplicabile prevederile titlului XII «Jurisdicţia muncii» din Codul muncii, care, în art. 266, prevede că «jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod». Prin urmare, voinţa legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 a fost aceea de a crea o situaţie mai favorabilă personalului cu atribuţii de pază a pădurilor, prin instituirea răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, comparativ cu răspunderea civilă reglementată de Legea nr. 188/1999, aplicabilă funcţionarului public. Astfel fiind, trimiterea pe care prevederile ordonanţei de urgenţă o fac la dispoziţiile din Codul muncii trebuie înţeleasă ca vizând, în mod logic, nu doar procedura recuperării contravalorii pagubei prin acordul părţilor, ci şi procedura ulterioară momentului în care se constată că a eşuat procedura prin acordul părţilor.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat, prin raportul întocmit asupra fondului sesizării, că dispoziţiile pct. 12 din anexa nr. 1 la Codul silvic, raportate la dispoziţiile legale interpretate prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, se interpretează în sensul că, în cazul pădurarilor încadraţi cu contract individual de muncă, este necesară angajarea răspunderii civile patrimoniale, conform Codului muncii, în vederea obţinerii unui titlu executoriu. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul acestor dispoziţii şi al jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă următoarele condiţii cumulative de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în