Decizia nr. 15 din 8 aprilie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 214/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: ” Interpretarea art. IV din Legea nr. 42/2020, respectiv dacă dispoziţiile acestuia privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază cu 30% se aplică şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională”.

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi punct de vedere din partea reclamanţilor.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, prin Încheierea din 13 noiembrie 2023, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 214/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 42/2020 pentru modificarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare Legea nr. 42/2020: Art. IV. – „Începând cu drepturile salariale aferente lunii august 2020, cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază personalul din cadrul bibliotecilor naţionale sau de importanţă naţională, Bibliotecii Academiei Române, precum şi din cadrul muzeelor de importanţă naţională se majorează cu 30%, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare”.

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017: Art. 2. – (…) (3) „Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică numite sau alese şi personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, magistraţii, precum şi personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special”. Art. 9. – „Salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare şi indemnizaţiile lunare, sporurile şi alte drepturi salariale specifice fiecărui domeniu de activitate corespunzător celor 7 familii ocupaţionale de funcţii bugetare, pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, precum şi pentru funcţiile de demnitate publică, sunt prevăzute în anexele nr. I-IX”. Anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”, capitolul II – Reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, secţiunea 1 – Soldele personalului militar şi salariile poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare: Art. 2. – „(1) Personalul încadrat în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională este format din personal militar, poliţişti, funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, personal civil. (2) Prin personal militar, în sensul prezentei legi, se înţelege cadrele militare în activitate, precum şi soldaţii şi gradaţii profesionişti în activitate. (…) (5) Prin personal civil, în sensul prezentei legi, se înţelege funcţionarii publici şi personalul contractual.” Art. 3. – „(1) Personalul militar are dreptul la soldă lunară. (2) Solda lunară se compune din solda de funcţie, solda de grad, gradaţii şi, după caz, solda de comandă, indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime, premii şi din alte drepturi salariale.” Art. 5. – „(1) Soldele de funcţie, respectiv salariile de funcţie sunt diferenţiate în raport cu nivelul studiilor, pregătirea profesională, atribuţiile ce revin fiecărei funcţii, solicitările la efort, complexitatea şi gradul de răspundere cerut de îndeplinirea acesteia, precum şi cu eşalonul la care se desfăşoară activitatea, prevăzute în prezenta anexă la cap. I.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea introductivă, reclamanţii A şi B au solicitat în contradictoriu cu pârâtul C acordarea şi plata majorării salariale prevăzute de art. IV din Legea nr. 42/2020, în cuantum de 30%, începând cu data de 1 august 2020 şi până la 15 mai 2021, data trecerii în rezervă a acestora, plata dobânzii legale şi actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor rezultate, datorate şi neachitate, calculate de la data la care se cuveneau şi până la data plăţii efective, precum şi refacerea fişei de pensie.

Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 3.772/2022 din 28 iunie 2022, a respins acţiunea, cu motivarea că temeiul de drept invocat vizează numai categoria salariilor de bază de care beneficiază personalul civil, şi nu cea a soldelor/salariilor de funcţie ale reclamanţilor, în calitatea lor de cadre militare, fiind în prezenţa a două noţiuni distincte, anume salariul de bază şi solda de funcţie/salariul de funcţie, aşa cum sunt acestea definite la art. 7 lit. a) şi b) din Legea-cadru nr. 153/2017, încadrarea personalului civil din cadrul pârâtului C fiind stabilită conform anexei nr. III cap. III pct. I lit. a) şi b) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar cea a personalului militar potrivit anexei VI cap. II secţiunea a 2-a, art. 3 şi 5 din acelaşi act normativ.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, susţinând, în esenţă, aplicabilitatea art. IV din Legea nr. 42/2020 privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază cu 30% şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincţie, menţionând expressis verbis „personalul (…) din cadrul muzeelor de importanţă naţională”, iar o interpretare contrară ar constitui o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, astfel că întregul personal din cadrul pârâtului C este destinatarul acestei norme juridice.

În cadrul soluţionării apelului, la termenul din 13 noiembrie 2023, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentului dosar şi suspendarea judecării cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a art. IV din Legea nr. 42/2020 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât acestea sunt dispoziţiile legale aplicabile în perioada 1.08.2020-15.05.2021, împrejurare în care reclamanţii au solicitat acordarea şi plata majorării salariale prevăzute de actul normativ anterior menţionat.

Curtea de apel a expus opinia reclamanţilor, în sensul că se impune acordarea majorării salariale de 30% şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională. Totodată, a relevat punctul de vedere al pârâtului, potrivit căruia aceste dispoziţii nu sunt incidente personalului militar, ci doar personalului civil, beneficiar al salariilor de bază, aplicarea soluţiei legislative din textul în discuţie putându-se realiza doar în sfera situaţiilor pentru care s-a creat excepţia. În acelaşi timp, a reţinut că prima instanţă, într-o interpretare a dispoziţiilor în discuţie, respingând acţiunea, a considerat că nu există nicio prevedere legală care să impună o echivalare a soldei lunare cu salariul de bază.

S-a apreciat că aceste diferenţe de interpretare conduc la soluţii diferite, adoptarea uneia sau alteia dintre opinii depinzând de dezlegarea ce se impune a fi dată de către instanţa supremă. În funcţie de maniera de interpretare a acestor dispoziţii se va stabili dacă ele se aplică întregului personal plătit din fonduri publice ce activează în cadrul muzeelor de importanţă naţională, indiferent de familia ocupaţională căreia îi aparţine şi de modalitatea de definire a drepturilor salariale de bază, cu consecinţa considerării ca fondate a acţiunilor (întemeiate pe dispoziţiile supuse analizei) prin care personalul militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională solicită majorarea cuantumului brut al soldei de funcţie cu 30%. Dacă aceste dispoziţii vor fi interpretate în sensul că doar personalul civil din cadrul muzeelor de importanţă naţională beneficiază de majorarea prevăzută la art. IV din Legea nr. 42/2020, atunci acţiunile personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională apar ca fiind nefondate.

Problema de drept enunţată este nouă, în opinia instanţei de trimitere, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, astfel cum rezultă din verificarea site-ului www-scj.ro. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

Prin încheierea de sesizare s-a arătat că art. 9 din Legeacadru nr. 153/2017 prevede ce anume cuprinde sistemul de salarizare, fiind enumerate următoarele: „salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare şi indemnizaţiile lunare, sporurile şi alte drepturi salariale specifice fiecărui domeniu de activitate corespunzător celor 7 familii ocupaţionale de funcţii bugetare”.

În continuare, la art. 12, Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere la toate aceste elemente ale sistemului de salarizare ori de câte ori legiuitorul a înţeles să se refere la toate categoriile de personal, iar nu la o anumită categorie; aceeaşi modalitate de reglementare este preluată şi în anexele Legii-cadru nr. 153/2017. Astfel, dacă în privinţa personalului din învăţământ, a cărui salarizare este reglementată în anexa nr. I – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”, este utilizat termenul de „salariu de bază”, în anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”, capitolul II – Reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, secţiunea 1 – Soldele personalului militar şi salariile poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, art. 3, pentru personalul militar legiuitorul foloseşte termenul de „soldă lunară”, care se compune din solda de funcţie, solda de grad, gradaţii şi, după caz, solda de comandă, indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime, premii şi din alte drepturi salariale.

Se constată, de asemenea, că legiuitorul a consacrat termeni diferiţi pentru a defini salariul lunar al diferitelor categorii de personal bugetar din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”; astfel, în cazul personalului militar salarizat potrivit anexei nr. VI, termenul este acela de „soldă lunară”, în cazul poliţiştilor şi poliţiştilor de penitenciare – „salariu lunar” (art. 4 şi următoarele din secţiunea a 2-a), termen care are drept corespondent „salariul de bază” folosit în cazul personalului civil salarizat potrivit anexei nr. VI, precum şi în cazul personalului salarizat conform anexelor nr. I-IV, VII, VIII.

Legea nr. 42/2020 foloseşte aceeaşi terminologie utilizată de Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv „salariu de bază”, pentru personalul salarizat potrivit anexei nr. I.

O astfel de modalitate de reglementare este în acord cu dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. IV din Legea nr. 42/2020, pentru modificarea Legii-cadru nr. 153/2017, termenul folosit este acela de „salariu de bază”.

Aşadar, se constată că legiuitorul a asigurat unitatea terminologică a celor două legi, utilizând aceiaşi termeni pentru a exprima aceeaşi noţiune, anume „salariu de bază”, pentru personalul civil salarizat potrivit anexei nr. VI şi pentru personalul salarizat potrivit anexelor nr. I-IV, VII, VIII, respectiv familii ocupaţionale prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017. O astfel de constatare este de natură a sprijini apărările pârâtului privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 42/2020, pentru modificarea Legii-cadru nr. 153/2017, categoriei profesionale a personalului militar. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanţii-reclamanţi au apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât Legea nr. 42/2020 nu stabileşte excluderea de la aplicare a unei anumite categorii de personal. Pârâtul C are un indicativ de unitate militară (U.M. xxxxx) şi are un caracter dual, fiind şi o instituţie publică de apărare din cadrul ministerului de resort. Astfel, în condiţiile în care Legea nr. 42/2020 aduce modificări Legii-cadru nr. 153/2017, acestea trebuie corelate cu prevederile celei din urmă, potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000. Altfel spus, dacă legiuitorul a instituit prin art. IV din Legea nr. 42/2020 majorarea cuantumului brut al salariului de bază cu 30% pentru personalul din cadrul muzeelor de importanţă naţională, a avut în vedere şi prevederile alin. (1) ale art. 2 din cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora „Personalul încadrat în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională este format din personal militar, poliţişti, funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, personal civil”, astfel că, din această perspectivă, legiuitorul nu a înţeles să excepteze vreo categorie de personal, respectiv pe cea a personalului militar. Nici noţiunea de „salariu de bază” nu instituie excepţii în aplicarea acestei majorări stabilite de Legea nr. 42/2020. Totodată, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 51/2019, care face trimitere şi la Decizia nr. 23/2016 a aceleiaşi instanţe, stabileşte că termenul de „salariu de bază” folosit de art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează extensiv, în sensul că se referă şi la „salariul funcţiei de bază” al poliţiştilor.

Intimatul-pârât a apreciat faptul că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept. Art. IV din Legea nr. 42/2020 nu este susceptibil de interpretări diferite, făcându-se o distincţie clară între salariul de bază şi solda lunară, prin prisma naturii drepturilor salariale care se majorează. Având în vedere că, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000, dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, şi intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază. Or, la art. 7 lit. a) din secţiunea a 3-a a capitolului I din Legea-cadru nr. 153/2017 este definit salariul de bază, iar la lit. b) se defineşte solda de funcţie/salariul de funcţie; rezultă, aşadar, că acestea vizează categorii socioprofesionale diferite, respectiv salariul de bază – personalul civil, iar solda de funcţie – personalul militar. Astfel, cum Legea nr. 42/2020 face referire la salariul de bază, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La nivelul Tribunalului Covasna, instanţă arondată Curţii de Apel Braşov, s-a opinat în sensul că prevederile art. IV din Legea nr. 42/2020 se aplică şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională.

Curtea de Apel Bucureşti a arătat că punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti este în sensul că dispoziţiile art. IV din Legea nr. 42/2020 privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază cu 30% se aplică şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională, în acelaşi sens opinând şi Tribunalul Ialomiţa. Astfel, s-a arătat că noţiunea de „salariu de bază” este definită de art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, acesta reprezentând „suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX”. „Solda de funcţie/Salariu de funcţie” este definit(ă) de art. 7 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 astfel: „suma de bani la care are dreptul lunar personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, corespunzător funcţiei îndeplinite, stabilită/stabilit conform anexelor nr. I-IX, care nu poate fi mai mică/mic decât nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată”. Din analiza celor două definiţii s-a observat că noţiunile „salariu de bază” şi „soldă de funcţie/salariu de funcţie” sunt noţiuni echivalente, diferenţa de denumire fiind justificată exclusiv de apartenenţa sau neapartenenţa personalului plătit din fonduri publice la sistemul militar/funcţionar public cu statut special. Că aşa stau lucrurile rezultă şi din teza finală a art. 7 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, conform căreia solda de funcţie/salariul de funcţie nu poate fi mai mică/mic decât salariul de bază minim brut pe economie, regulă care este valabilă şi în cazul salariului de bază. Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă a apreciat în sensul că dispoziţiile art. IV din Legea nr. 42/2020 sunt inaplicabile categoriei profesionale a personalului militar, în acelaşi sens fiind şi opiniile teoretice înaintate de Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal. Astfel, termenul folosit de art. IV din Legea nr. 42/2020 este acela de „salariu de bază”, legiuitorul consacrând termeni diferiţi pentru a defini salariul lunar pentru diferitele categorii de personal bugetar din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”; în cazul personalului militar salarizat potrivit anexei nr. VI, termenul consacrat este acela de „soldă lunară”, în cazul poliţiştilor şi poliţiştilor de penitenciare, termenul este de „salariu lunar” (art. 4 şi următoarele din secţiunea a 2-a), având drept corespondent „salariul de bază” folosit în cazul personalului civil salarizat potrivit anexei nr. VI, precum şi pentru personalul salarizat conform anexelor I-IV, VII şi VIII.

Opinia teoretică exprimată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost în sensul că dispoziţiile art. IV din Legea nr. 42/2020 nu fac distincţie între categoriile de personal ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor astfel de instituţii, astfel încât ceea ce este determinant pentru a reţine incidenţa dispoziţiei legale analizate este locul de muncă, anume muzeu de importanţă naţională. Motivarea în susţinerea amendamentului adus propunerii iniţiale de modificare legislativă, ce a devenit art. IV din Legea nr. 42/2020, a fost aceea că „nivelul de salarizare din cadrul acestor instituţii este un factor care contribuie la lipsa de personal, fapt ce trebuie remediat prin stabilirea unor salarii corespunzătoare specifice de muncă”. Diferenţa de terminologie „salariu de bază”/”soldă” nu este de natură a înlătura aplicarea dispoziţiei legale, întrucât textul de lege se referă la personalul ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul muzeelor de importanţă naţională, fără a face distincţie în funcţie de familia ocupaţională în care se încadrează. În acelaşi sens a fost şi punctul de vedere majoritar exprimat de Tribunalul Vaslui. Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a arătat că art. IV din Legea nr. 42/2020 privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază cu 30% nu se aplică şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională, Legea-cadru nr. 153/2017 făcând o diferenţiere între noţiunea de „salariu de bază” şi cea de „soldă lunară”.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Cluj, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara nu au înaintat nicio hotărâre judecătorească şi nu au formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii pe chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, astfel încât se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza împrejurarea dacă în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprinde concluzia că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, astfel cum au fost acestea decelate şi în jurisprudenţa instanţei supreme, dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite în cauză, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este unul în materia drepturilor salariale şi se află în curs de judecată la curtea de apel, iar instanţa legal învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanţă, potrivit art. 269 alin. (1), art. 271 alin. (2 2 ) şi art. 274 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin pronunţarea unei decizii care, în conformitate cu prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare, iar, prin jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra acesteia.

Se verifică, de asemenea, şi condiţia noutăţii, sesizarea instanţei de trimitere fiind în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art. IV din Legea nr. 42/2020 pentru modificarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază. Practica judiciară circumscrisă acestui text de lege se află într-o fază incipientă, instanţele naţionale furnizând exclusiv opinii teoretice şi neidentificând, până în acest moment, fără excepţie, jurisprudenţă relevantă în materia supusă atenţiei.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin jurisprudenţa dezvoltată constant de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru declanşarea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Într-o altă formulare s-a apreciat că problema de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare a acesteia poate fi reţinută numai în împrejurarea în care norma legală supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Este de reamintit, totodată, faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept disputate, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există, într-adevăr, o problemă de interpretare a textului legal în discuţie, ce ar putea genera riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Sub acest aspect, pentru a demonstra necesitatea intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare în problema supusă dezbaterii, autorul sesizării trebuie să semnaleze şi să justifice complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege în discuţie, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor analize şi puncte de vedere temeinic argumentate, de natură să reflecte dificultatea interpretării.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei veritabile chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, statuându-se în sensul că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021).

Prin urmare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi/sau complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar fi deturnat, devenind unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi neutralizând atribuţiile instanţei legal învestite, circumscrise judecării efective a procesului, consacrate constituţional.

Deopotrivă, definitoriu pentru această procedură este faptul că urmăreşte interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca fiind incidentă în cauză de către instanţa de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea litigiului, iar nu determinarea, în concret, de către instanţa supremă, a normei legale incidente în proces, pentru ca, ulterior, instanţa de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acesteia la raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu aceasta este finalitatea mecanismului instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. După cum s-a arătat, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluţionarea procesului în ultimă instanţă.

În acest moment al analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reiterează faptul că instanţa de trimitere a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. IV din Legea nr. 42/2020, în sensul de a se stabili dacă prevederile acestuia se aplică şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că instanţa de trimitere nu a arătat în ce constă caracterul controversat al normei de drept disputate, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme pe calea mecanismului instituit prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea preîntâmpinării generalizării practicii neunitare.

Astfel, deşi curtea de apel a înţeles să iniţieze demersul de faţă, aceasta nu a justificat, în concret, în ce constă dificultatea de aplicare a dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 42/2020, neargumentând caracterul îndoielnic, neclar ori susceptibil de mai multe interpretări al acestora.

De altfel, distinct de împrejurarea că din încheierea instanţei de trimitere lipseşte orice argument referitor la ambiguitatea, neclaritatea sau plurivalenţa textului legal a cărui lămurire se solicită, se remarcă, deopotrivă, faptul că titularul sesizării nu a întâmpinat dificultăţi în interpretarea acestuia, aspect care rezultă în afara oricăror ambivalenţe din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Aşadar, fără a valida pe această cale raţionamentul titularului sesizării, se observă cu evidenţă din conţinutul încheierii aprecierea instanţei de trimitere, exprimată succint şi neechivoc, în sensul că, în contextul în care legiuitorul a consacrat termeni diferiţi pentru a defini salariul lunar pentru diferitele categorii de personal bugetar din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”, Legea nr. 42/2020 foloseşte (potrivit art. IV) aceeaşi terminologie utilizată de Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv „salariu de bază” – propriu personalului civil salarizat potrivit anexei nr. I, modalitate de reglementare care este în acord cu dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Din această perspectivă, se poate concluziona că aceeaşi instanţă a constatat cu claritate că legiuitorul a asigurat unitatea terminologică a celor două acte normative, utilizând aceiaşi termeni pentru a exprima aceeaşi noţiune juridică, anume „salariu de bază” pentru personalul civil salarizat potrivit anexei nr. VI şi pentru personalul salarizat potrivit anexelor nr. I-IV, VII şi VIII, respectiv familii ocupaţionale prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017, şi că prevederile art. IV din Legea nr. 42/2020 sunt inaplicabile categoriei profesionale a personalului militar.

Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele concrete ale litigiului, de întrebarea formulată şi de punctul de vedere expus de instanţa de trimitere, conduce la concluzia că aceasta din urmă nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală, de principiu, a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăreşte mai degrabă o validare a propriei opinii exprimate. Această împrejurare ar echivala în contextul particular al cauzei chiar cu stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de titularul sesizării.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, instanţa învestită cu soluţionarea fondului litigiului este cea care are de statuat dacă norma de drept invocată este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme. Imposibilitatea derobării de această prerogativă, prin apelarea la mecanismul hotărârii preliminare, este fundamentată şi susţinută de raţiunea reglementării şi natura juridică a mecanismului de unificare jurisprudenţială, care nu poate fi deturnat de la finalitatea în vederea căreia a fost instituit, respectiv aceea de a oferi dezlegări de drept de principiu, iar nu subrogarea în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată învestite cu soluţionarea fondului litigiului (Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 109; Decizia nr. 8 din 21 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022, paragraful 79; Decizia nr. 25 din 9 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022, paragraful 65; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 27 iulie 2023, paragraful 95).

Concluzionând, în absenţa identificării în conţinutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, susceptibile de interpretare contradictorie, de natură a genera jurisprudenţă neunitară, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, soluţionarea cauzei deduse judecăţii, subsecventă interpretării şi aplicării normei legale în discuţie la raportul juridic litigios, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, se constată că mecanismul reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat, nefiind îndeplinită cerinţa legală potrivit căreia chestiunea de drept vizată de întrebare să fie una reală, veritabilă, susceptibilă să genereze interpretări diferite, pentru care să fie necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o rezolvare de principiu. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,