Decizia nr. 62/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1695/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.695/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarele nr. 13.194/3/2024 şi nr. 6.498/3/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 25 iulie 2024 în Dosarul nr. 13.194/3/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), coroborat cu pct. 1 lit. c) din anexa nr. 5 la Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018), sporul acordat pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii în condiţii periculoase se poate cumula cu sporul pentru condiţii deosebit de periculoase prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 şi pct. B din anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, pentru situaţiile excepţionale în care salariatul, al cărui loc de muncă este în laboratorul de radiologie, prestează ocazional activităţi de investigaţie radiologică în afara laboratorului de radiologie al spitalului, în alte secţii ale spitalului, iar în caz afirmativ care este modalitatea de determinare/de calcul a/al sporului prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu articolul unic pct. B din anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 august 2024 cu nr. 1.695/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 28 octombrie 2024.

La data de 30 septembrie 2024, la acest dosar a fost conexat Dosarul nr. 2.068/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de aceeaşi instanţă de trimitere, în Dosarul nr. 6.498/3/2024, cu privire la următoarea problemă de drept: Dacă sporurile pentru condiţii deosebit de periculoase prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 şi articolul unic lit. A, B şi C din anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 se pot acorda şi personalului (brancardieri) care, deşi este încadrat şi normat conform fişei postului în cadrul unei secţii a spitalului (unde nu se plătesc aceste sporuri), realizează în fapt, conform sarcinilor impuse de conducerea spitalului, activităţi specifice celorlalte secţii ale spitalului care, potrivit legii, atrag plata sporurilor respective. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Anexa nr. II – „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate şi asistenţă socială»” Capitolul II „Reglementări specifice personalului din sănătate, din unităţile de asistenţă medico-socială şi din unităţile de asistenţă socială/servicii sociale” Art. 7. – ” (1) În raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, pot fi acordate, pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare şi unităţile medico-sociale, cu respectarea prevederilor legale, următoarele categorii de sporuri: (…) b) pentru condiţii deosebit de periculoase: leprozerii, anatomie patologică, TBC, SIDA, dializă, recuperare neuromotorie, neuropsihomotorie, neuromusculară şi neurologică, psihiatrie, medicină legală, asistenţă medicală de urgenţă şi transport sanitar, acordată prin serviciile de ambulanţă şi structurile de primire a urgenţelor (UPU – SMURD, UPU, CPU), secţii şi compartimente de ATI, de terapie intensivă şi de terapie acută, unităţi de supraveghere şi tratament avansat al pacienţilor cardiaci critici (USTACC), secţii şi compartimente de îngrijiri paliative, secţii şi compartimente de oncologie medicală, oncologie pediatrică, radioterapie, hematologie oncologică, neurologie, neurochirurgie, transplant de organe, secţii/compartimente pentru arşi, laboratoare de radioterapie, centru pentru arşi, serviciul/compartimentul de prevenire a infecţiilor asociate asistenţei medicale, Institutul Naţional de Hematologie Transfuzională «Prof. Dr. C.T. Nicolau» Bucureşti, centrele de transfuzie sanguină regionale/judeţene şi al municipiului Bucureşti, personalul încadrat în blocul operator, în punctele de transfuzii din spital, în laboratoarele de cardiologie şi radiologie intervenţională, în laboratoarele de endoscopie intervenţională, unităţi de accidente vasculare cerebrale acute (UAVCA)/unitate de urgenţe neurovasculare, genetică medicală, precum şi medicii de specialitate chirurgicală, epidemii deosebit de grave şi altele asemenea, stabilite de Ministerul Sănătăţii, cuantumul sporului este de până la 85% din salariul de bază. Nivelul sporului se stabileşte de conducerea fiecărei unităţi sanitare cu personalitate juridică, de comun acord cu sindicatele reprezentative semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de sistem sanitar şi cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri şi cheltuieli; (…) e) pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii, un spor pentru condiţii periculoase de până la 30% din salariul de bază, diferenţiat pe categorii de risc radiologic astfel: 10% la categoria I, 15% la categoria a II-a, 20% la categoria a III-a şi 30% la categoria a IV-a; (…) (4) Sporurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-f) şi h) nu pot fi acordate cumulat aceleiaşi persoane. (…)”

Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările şi completările ulterioare Anexa nr. 2 – „Mărimea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase acordat în baza prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare” Articol unic. – ” Personalul care îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase beneficiază de sporul prevăzut la art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează: A. Spor de la 55% până la 85% din salariul de bază: (…) B. Spor de la 50% până la 75% din salariul de bază: (…) C. Spor de la 35% până la 50% din salariul de bază: (…)” Anexa nr. 5 – „Mărimea sporului pentru condiţii periculoase acordat personalului care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii, acordat în baza prevederilor art. 7 alin. (1) lit. e) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare” Articol unic. – ” Personalul care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii în condiţii periculoase beneficiază de sporul prevăzut la art. 7 alin. (1) lit. e) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează: Spor de până la 30% din salariul de bază: 1. personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii ionizante sau generator de radiaţii, diferenţiate pe categorii de risc, astfel: (…) c) 20% la categoria a III-a; (…)” III. Expunerea succintă a procesului A. Dosarul nr. 13.194/3/2024

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic C, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata retroactivă a unui spor în cuantum de 50-75% din salariul de bază, conform Legii-cadru nr. 153/2017, pentru toată perioada în care reclamanta a desfăşurat activitate la unitatea medicală indicată.

În motivarea cererii reclamanta a învederat că a prestat activitatea specifică de radiologie şi în afara laboratorului de radiologie din cadrul spitalului, pentru situaţiile în care pacienţii nu erau transferabili, aşa încât apreciază că i se aplică dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, motivat de faptul că reclamantei i s-a plătit sporul prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. e) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu pct. 1 lit. c) din anexa nr. 5 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 şi că reclamanta nu era îndreptăţită la plata sporului de 50% până la 75%, cum solicită prin cererea de chemare în judecată.

În şedinţa publică din 25 iulie 2024, instanţa de trimitere, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei şi a suspendat judecata. B. Dosarul nr. 6.498/3/2024

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A, B, C şi D, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Y, au solicitat instanţei: – în principal, obligarea pârâtului să plătească fiecărui reclamant diferenţele dintre drepturile salariale stabilite conform art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu prevederile articolului unic lit. A din anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 şi cele efectiv plătite, începând cu perioada de 3 ani anterior introducerii acţiunii, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii respective; – în subsidiar, obligarea pârâtului să plătească fiecărui reclamant diferenţele dintre drepturile salariale stabilite conform art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu prevederile articolului unic lit. B din anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 şi cele efectiv plătite, începând cu perioada de 3 ani anterior introducerii acţiunii, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii respective; – în terţiar, obligarea pârâtului să plătească fiecărui reclamant diferenţele dintre drepturile salariale stabilite conform art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu prevederile articolului unic lit. C din anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 şi cele efectiv plătite, începând cu perioada de 3 ani anterior introducerii acţiunii, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.

În motivarea acţiunii au arătat că au calitatea de salariaţi ai pârâtului în funcţia de brancardier în cadrul camerei de gardă, că, deşi în mod formal reclamanţii (împreună cu toţi ceilalţi brancardieri de la nivelul spitalului) sunt încadraţi conform fişei postului în secţia „Camera de gardă”, în fapt atribuţiile acestora şi sarcinile de serviciu impuse de conducerea spitalului şi în cadrul tuturor celorlalte secţii presupun activităţi specifice care, conform legii, atrag plata unor sporuri salariale suplimentare, pe care angajatorul refuză să le plătească.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat o serie de excepţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că reclamanţii beneficiază de un spor pentru condiţii deosebite de muncă în cuantum de 15%, conform contractului individual de muncă semnat de fiecare dintre reclamanţi.

În şedinţa publică din 20 septembrie 2024, instanţa de trimitere, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei şi a suspendat judecata. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării A. Dosarul nr. 13.194/3/2024

Instanţa de trimitere a constatat incidenţa art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cu privire la domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa a reţinut că reclamanta face parte din personalul plătit din fonduri publice, iar cauza vizează modul de stabilire şi plata unor drepturi de natură salarială prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017.

În aceste condiţii sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Totodată, această ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Instanţa de trimitere a reţinut că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, chestiunea litigioasă dedusă judecăţii este aceea a aplicării cumulului de sporuri, respectiv a sporului prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. e) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu pct. 1 lit. c) din anexa nr. 5 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 şi a sporului prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 şi anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, în situaţia în care reclamanta are locul de muncă la laboratorul de radiologie al spitalului, i s-a plătit sporul pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii în condiţii periculoase, prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. e) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu pct. 1 lit. c) din anexa nr. 5 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, dar prestează în fapt, ocazional, excepţional, activităţi specifice laboratorului de radiologie şi în afara acestui spaţiu special destinat activităţilor de radiologie, atunci când situaţia medicală a unor pacienţi nu permite deplasarea acestora în cadrul laboratorului de radiologie.

Din cercetarea efectuată de tribunal a rezultat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat într-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre în dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la problemele de drept expuse. B. Dosarul nr. 6.498/3/2024

Instanţa de trimitere a constatat incidenţa art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, faţă de calitatea reclamanţilor de personal contractual şi de funcţiile deţinute şi faţă de obiectul litigiului – drepturi salariale.

Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Ulterior, în cadrul unei adrese transmise la dosar la 12 august 2024, instanţa de trimitere a prezentat anumite elemente completatoare ale încheierii de sesizare, inclusiv în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a sesizării, reţinând că, faţă de scopul declarat al legiuitorului, precum şi de modalitatea de reglementare, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 derogă de la prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. De asemenea, a menţionat că în cauză sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, având în vedere că litigiul vizează stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, precum şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra problemei de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în dosarele nr. 13.194/3/2024 şi nr. 6.498/3/2024 nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra problemei de drept, pentru a nu se antepronunţa. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr relativ mic de hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice exprimate de magistraţi.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că sporul acordat personalului care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii în condiţii periculoase poate fi cumulat cu sporul pentru condiţii deosebit de periculoase prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 (Tribunalul Hunedoara).

S-a arătat şi că acest spor se va aplica la salariul de bază, proporţional cu munca prestată în afara laboratorului, respectiv în secţiile care îndreptăţesc salariatul la un asemenea beneficiu. De asemenea, s-a apreciat că fiecare spor se calculează prin raportare la salariul de bază şi se adaugă ulterior, neputând să se impute unul asupra celuilalt ca modalitate de calcul (Tribunalul Alba).

Într-o altă opinie s-a apreciat că nu se poate realiza cumulul de sporuri în discuţie, deoarece sporul pentru condiţii deosebit de periculoase presupune ca premisă de fapt ca desfăşurarea atribuţiilor de serviciu să se realizeze în una din specializările sau serviciile prevăzute limitativ de art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017. În această enumerare nu se regăseşte situaţia activităţilor cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii.

Faptul că activitatea prestată de salariat cu dispozitive emiţătoare de radiaţii în alte condiţii decât controlat în cadrul laboratorului de radiologie este o activitate potenţial periculoasă pentru acesta nu este suficient pentru aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. b) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 într-o interpretare care să aibă în vedere scopul reglementării, atât timp cât există o dispoziţie specială care reglementează în materia activităţilor cu surse de radiaţii, legiuitorul înţelegând să dea o reglementare diferită unor ipoteze de fapt diferite (Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman şi Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă – deciziile civile nr. 754 din 15 iunie 2020, nr. 26 din 11 ianuarie 2021 şi nr. 1.089 din 11 mai 2021).

Într-o altă situaţie s-a reţinut că reclamanţii ar fi trebuit să beneficieze de sporul pentru condiţii periculoase acordat personalului care îşi desfăşoară activitatea cu surse de radiaţii sau generatoare de radiaţii, cumulul rezolvându-se prin acordarea unui singur spor, respectiv cel mai mare, acest cuantum mai mare fiind apt a îndeplini scopul pentru care a fost reglementat, raportat la natura lui juridică (Decizia nr. 620 din 27 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale).

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară şi nici nu au înaintat opinii teoretice asupra problemei de drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 63 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 18 iulie 2023, instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, reţinând următoarele: ” 32. (…) în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea reţine că acestea reglementează sporurile ce pot fi acordate personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare şi unităţile medico-sociale în funcţie de condiţiile în care se desfăşoară activitatea acestora. Dispoziţiile alin. (3) din acelaşi articol de lege prevăd că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc de către ordonatorul de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens. 33. Curtea constată că aceste dispoziţii păstrează concepţia legislativă care se regăseşte şi în prevederile art. 23-25 din Legea-cadru nr. 153/2017 cu privire la libertatea pe care legiuitorul o dă autorităţilor administrative de a stabili, în funcţie de situaţiile concrete pe care le prezintă activitatea în domeniu, locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare a acestuia. Astfel, considerentele reţinute mai sus cu privire la dispoziţiile art. 23 şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile şi în privinţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (3) din capitolul II al anexei nr. 2 la Legea-cadru nr. 153/2017. 34. Cât priveşte pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. 7 alin. (3) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 şi cele ale art. 25 alin. (2) din aceeaşi lege, Curtea constată că reglementările amintite se referă la aspecte diferite. Astfel, aşa cum s-a reţinut mai sus, dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la limitarea sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite, în timp ce dispoziţiile art. 7 alin. (3) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la stabilirea în mod concret a sporului pentru condiţii de muncă de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor regulamentului menţionat la art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017. Cele două dispoziţii nu sunt contradictorii, ci se completează pentru a se stabili limitele în care ordonatorul de credite poate acorda sporurile prevăzute de lege.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nefiind întrunită cerinţa dificultăţii chestiunii de drept ce face obiectul acestora. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil examinării condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor cu care a fost învestită instanţa supremă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că se impune o reformulare a obiectului acestora.

Se observă sub acest aspect că ambele instanţe de sesizare evidenţiază problema posibilităţii acordării cumulate a unor sporuri distincte reglementate de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, prin raportare la prevederile Regulamentului-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018. Concret, instanţele de sesizare, fiind învestite cu solicitările diverselor categorii de salariaţi din familia ocupaţională „Sănătate şi asistenţă socială” cu privire la acordarea unor alte sporuri, astfel cum acestea sunt evidenţiate în anexele la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, decât cel de care beneficiau deja, au ridicat problema posibilităţii cumulului acestora.

Având în vedere diversitatea sporurilor cu privire la care se solicită intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este necesară abstractizarea problemei de drept cu care instanţa supremă a fost învestită, aceasta urmând a avea următorul enunţ: „posibilitatea acordării cumulate a sporurilor reglementate de art. 7 alin. (1) lit. a)-f) şi h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum sunt evidenţiate în cuprinsul anexelor nr. 1-6 şi 8 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018”.

Plecând de la premisa arătată anterior, se reţine că temeiul sesizărilor conexate îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se prevăd următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont, la adoptarea acestui nou act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; – cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la primele două condiţii legale se reţine că acestea sunt îndeplinite, întrucât cauzele se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care judecă în primă instanţă, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi ale art. 269 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererilor formulate de salariaţi încadraţi în diverse locuri de muncă în contradictoriu cu intimatele-spitale clinice, unităţi sanitare publice, obiectul cauzei vizând stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale angajaţilor, brancardieri, o categorie de salariaţi cuprinsă în sfera personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie remarcat că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii „chestiune de drept” din cadrul cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, anterior s-a arătat în doctrină că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, etc.).

Nu poate fi omis în acest sens că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (deciziile nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, etc.).

Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanţei supreme, este una reală, având vocaţie de a convinge, şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, exemplificativ, deciziile nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; nr. 41 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 13 octombrie 2021; nr. 5 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 6 martie 2023; nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023; nr. 14 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 aprilie 2023; nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023 etc.).

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că instanţele de trimitere, deşi au apreciat că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 în raport cu cele ale anexelor la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, nu au prezentat niciun motiv care ar justifica o atare sesizare a instanţei supreme, în cuprinsul încheierilor menţionându-se exclusiv, la modul general, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fără a identifica în concret problema de drept ce trebuie dezlegată din perspectiva posibilităţii ivirii unei jurisprudenţe divergente.

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Trebuie remarcat că în lipsa oricăror argumente din care să reiasă existenţa unei strânse legături între maniera de dezlegare a chestiunii de drept identificate şi soluţionarea pricinilor, prin raportare la eventualele interpretări ale textelor legale incidente, nu se poate determina în ce măsură lămurirea solicitată pe această cale depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi de a aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu.

În acest context este de menţionat că, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o singură instanţă (Curtea de Apel Ploieşti) a identificat jurisprudenţă care să tranşeze problema de drept sesizată, concluzia desprinsă din hotărârile judecătoreşti comunicate fiind în sensul interdicţiei cumulului de sporuri; jurisprudenţa înaintată de Curtea de Apel Iaşi nu este relevantă pentru problema de drept sesizată, instanţa de apel concluzionând în hotărârea înaintată că nu se ridică problema cumulului de sporuri, ci aceea a acordării sporului corespunzător încadrării locului de muncă al reclamanţilor din respectiva speţă. La nivel de opinie, doar Curtea de Apel Bucureşti a comunicat rezultatul consultării judecătorilor specializaţi în materia litigiilor de muncă, concluzia fiind în sensul imposibilităţii cumulării sporurilor. Celelalte curţi de apel nu au comunicat jurisprudenţă şi nici nu au exprimat opinii teoretice cu privire la această problemă de drept.

În consecinţă, se constată că nu se identifică indiciile unei jurisprudenţe neunitare, prin raportare la soluţiile pronunţate în litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată, dar şi prin raportare la opiniile exprimate la judecătorii specializaţi în materia litigiilor de muncă.

În continuarea raţionamentului expus este necesar a fi reamintit că, deşi lămurirea modalităţii de interpretare şi aplicare a normelor legale în cadrul mecanismului hotărârii prealabile are scopul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, în lipsa unor asemenea ipoteze care să reflecte caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, împrejurări ce nu au fost prezentate nici de către instanţa de trimitere, rămâne atributul exclusiv al acesteia din urmă să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, metodele de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern.

Prin chiar textul actelor normative care stau la baza sesizărilor se oferă soluţia în ceea ce priveşte posibilitatea cumulării diverselor sporuri recunoscute pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, instanţele de trimitere neargumentând în cuprinsul sesizărilor care este dificultatea sau ambiguitatea textelor legale care ar impune intervenţia mecanismului de unificare a jurisprudenţei.

Examinând în continuare admisibilitatea declanşării mecanismului de unificare a practicii judiciare, se reţine că în cuprinsul primei sesizări se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi lămurirea modalităţii de determinare/calcul a/al sporului, în situaţia stabilirii posibilităţii de cumulare cu un alt spor recunoscut şi acordat deja.

Se observă că această sesizare nu se circumscrie sferei unei chestiuni de drept, astfel cum este aceasta conturată atât prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură civilă, cât şi prin raportare la normele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Problema modalităţii concrete de calcul al sporului, astfel cum este solicitat în cadrul acţiunii judiciare cu care a fost învestită instanţa de trimitere, este atributul exclusiv al acesteia.

Aşa cum s-a arătat deja, definitoriu pentru această procedură este faptul că urmăreşte interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă în cauză de către instanţa de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea litigiului, iar nu determinarea, în concret, de către instanţa supremă a elementelor care conturează raţionamentul juridic, pentru ca, ulterior, instanţa de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acestuia la raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu aceasta este finalitatea mecanismului de unificare a practicii judiciare. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluţionarea procesului.

Aşadar, verificarea premiselor sesizărilor, determinate de circumstanţele concrete ale litigiilor şi de întrebările formulate, conduce la concluzia că acestea nu pun în discuţie o dificultate de interpretare punctuală, de principiu, a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăresc mai degrabă, în contextul particular al cauzelor, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de titularul sesizării.

Având în vedere cele expuse anterior, vor fi respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.