Decizia nr. 13 din 13 martie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.254/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.542/120/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse două rapoarte întocmite de judecătorii-raportori, precum şi puncte de vedere de către doi membri ai completului, ce au fost comunicate părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelantele-reclamante au depus note scrise; intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice asupra problemei de drept, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 27 septembrie 2022, în Dosarul nr. 3.542/120/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă diurna de detaşare în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), de care au beneficiat procurorii din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în temeiul art. 882 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), se include în indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui magistrat şi cade sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016) sau reprezintă un drept salarial distinct de aceasta.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 octombrie 2022 cu nr. 2.254/1/2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 88 2 . – ” (1) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic. (2) Este interzisă delegarea sau detaşarea de procurori în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. (3) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr de 15 posturi de procuror. (4) Numărul de posturi al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie poate fi modificat, în funcţie de volumul de activitate, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea procurorului-şef secţie, cu avizul conform al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. (5) Pe durata desfăşurării activităţii în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procurorii cu funcţii de conducere şi execuţie beneficiază de drepturile procurorilor detaşaţi, în condiţiile legii.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare Art. 13. – ” (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă, la data de 7 octombrie 2021, cu nr. 3.542/120/2021, reclamantele A, B şi C, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Vrancea şi Ministerul Justiţiei, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: – recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor aferente, în funcţie de salarizarea procurorilor din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (denumită în continuare S.I.I.J.), în sensul includerii în indemnizaţia de încadrare a drepturilor salariale specifice personalului detaşat, începând cu data de 16 octombrie 2018, care este data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 239/2019, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018), şi pentru viitor; – obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 16 octombrie 2018 şi în continuare, pe viitor, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare; – obligarea pârâţilor la plata pe viitor a noii indemnizaţii de încadrare, prin includerea în indemnizaţia de încadrare a drepturilor specifice personalului detaşat; – actualizarea sumelor de plată restante cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală penalizatoare, de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar restant şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor la alocarea de fonduri necesare plăţii drepturilor salariale solicitate.

Prin Sentinţa civilă nr. 692 din 22 martie 2022, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiţiei cu privire la obligaţia de plată a diferenţelor salariale şi a respins cererea sub acest aspect, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Curtea de Apel Galaţi şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, în rest, acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, pe fondul cauzei, a reţinut că reclamanţii, judecători şi foşti judecători (actuali pensionari), nu sunt îndreptăţiţi a fi salarizaţi la nivelul procurorilor S.I.I.J., deoarece deţin funcţia de judecători/foşti judecători în cadrul Tribunalului Vrancea.

Obiectul acţiunii din prezentul dosar îl constituie deci, în esenţă, recunoaşterea (şi subsecvent plata) dreptului la acordarea unei diurne de detaşare în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Reclamanţii au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 88 2 din Legea nr. 304/2004, susţinând că acordarea şi plata sumelor în discuţie exclusiv procurorilor numiţi în cadrul S.I.I.J. reprezintă o situaţie profund inechitabilă faţă de alţi magistraţi numiţi, care nu beneficiază de drepturile magistraţilor detaşaţi, ca această categorie de procurori, în favoarea căreia legiuitorul a prevăzut beneficiul drepturilor procurorilor detaşaţi, deşi potrivit art. 88 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 este interzisă delegarea sau detaşarea de procurori în cadrul S.I.I.J.

Tribunalul a reţinut că acest beneficiu al drepturilor de detaşare în cazul unor procurori numiţi, nu detaşaţi, a fost reglementat expres doar în favoarea procurorilor numiţi în cadrul S.I.I.J., aspect care reiese din împrejurarea că dispoziţiile art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 se regăsesc distinct în secţiunea a 2 1 -a din capitolul II al acestui act normativ. Reţinând modalitatea distinctă de reglementare, tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 nu le sunt direct aplicabile reclamanţilor ca judecători.

Din perspectiva invocării discriminării, tribunalul a apreciat că nu este vorba despre o aplicare diferită a drepturilor aferente detaşării, nici reclamanţii şi nici procurorii numiţi în cadrul S.I.I.J. nefiind personal detaşat, ci este vorba de opţiunea legiuitorului în sensul de a recunoaşte expres doar procurorilor numiţi în cadrul acestei secţii beneficiul drepturilor procurorilor detaşaţi.

De asemenea, nu poate fi reţinută discriminarea nici din perspectiva Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, deoarece ambele decizii au avut în vedere ipoteza egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar. Această ipoteză nu se regăseşte în prezenta speţă, nefiind invocată nicio hotărâre judecătorească definitivă care să fi recunoscut beneficiul drepturilor de detaşare în favoarea unor judecători. Instanţa de judecată nu are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se consideră discriminată.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, acordarea de despăgubiri în temeiul discriminării nu poate fi susţinută nici prin invocarea dispoziţiilor constituţionale, comunitare sau ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pe fondul pretenţiilor, au arătat că, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), corelate cu cele ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, personalul salariat care lucrează în aceleaşi condiţii trebuie să beneficieze de acelaşi salariu, la nivel maxim.

Atât S.I.I.J., cât şi instanţele de judecată sunt subordonate financiar aceluiaşi ordonator de credite – Ministerul Justiţiei.

Au arătat că, în baza dispoziţiilor art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, tuturor procurorilor din cadrul S.I.I.J. le-au fost acordate drepturi băneşti ce se cuveneau procurorilor detaşaţi, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 88 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, „Este interzisă delegarea sau detaşarea de procurori în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie”.

În cazul procurorilor din cadrul S.I.I.J., spre deosebire de magistraţii detaşaţi în condiţiile legii, aceste drepturi sunt incluse în indemnizaţia de încadrare, astfel cum este aceasta definită de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), drepturile băneşti de care beneficiază doar această categorie profesională din familia ocupaţională „Justiţie” nefiind acordate cu titlu de diurnă, precum în cazul magistraţilor detaşaţi.

Au apreciat că acordarea şi plata, începând cu data de 16 octombrie 2018, a sumelor în litigiu, exclusiv procurorilor numiţi în cadrul S.I.I.J., creează o situaţie profund inechitabilă faţă de restul corpului de magistraţi numiţi în funcţii, care nu beneficiază de drepturile magistraţilor detaşaţi, cum beneficiază doar această categorie de procurori, rezultând astfel o diferenţiere prin aplicarea nelegală a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 71/2015), indemnizaţia de bază fiind stabilită diferit, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socioprofesională şi de locul de muncă.

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca legală şi temeinică.

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus, la data de 9 august 2022, cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate, iar prin Încheierea de şedinţă pronunţată la 27 septembrie 2022 sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă este legal învestită cu soluţionarea unei cereri de apel, într-un litigiu având natura juridică a unui conflict de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului, conform art. 214 din aceeaşi lege, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie realizându-se de un complet din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte este îndeplinită, întrucât soluţionarea pe fond a prezentului dosar depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, respectiv să se stabilească dacă această diurnă este inclusă în indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui magistrat, astfel cum este reglementată de Legea-cadru nr. 153/2017, şi cade sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2017 sau reprezintă un drept salarial distinct.

Curtea a apreciat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, întrucât asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

Ca urmare a verificărilor efectuate din oficiu asupra acestui aspect rezultă că la nivelul Curţii de Apel Ploieşti nu există practică neunitară, până la acest moment acţiunile având un astfel de obiect fiind respinse, cu motivarea că astfel de drepturi băneşti nu sunt incluse în indemnizaţia de încadrare, definită de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nefiind deci acordate cu titlu de diurnă, precum în cazul magistraţilor detaşaţi (Dosarul Tribunalului Dâmboviţa nr. 1.482/120/2021).

Aceeaşi soluţie a fost identificată şi la nivelul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care a apreciat că drepturile băneşti ce se achită în situaţia detaşării nu sunt incluse în salariul de bază/indemnizaţia de încadrare, ci reprezintă drepturi suplimentare, astfel cum reiese din art. 34 din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind incluse în salariul lunar (Decizia civilă nr. 495 din 31 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.163/3/2021).

S-a precizat că au fost identificate şi hotărâri de admitere a pretenţiilor formulate de reclamanţi, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă apreciind că în cazul procurorilor S.I.I.J., spre deosebire de magistraţii delegaţi sau detaşaţi, în condiţiile legii, aceste drepturi băneşti sunt incluse în indemnizaţia de încadrare, astfel cum este definită de art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017. Drepturile băneşti de care beneficiază doar această categorie profesională nu sunt acordate cu titlu de diurnă propriu-zisă, precum în cazul magistraţilor delegaţi sau detaşaţi, legiuitorul făcând trimitere la art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 exclusiv pentru a stabili cuantumul drepturilor. Adăugarea alin. (5) la art. 88 2 din Legea nr. 304/2004, cu privire la care nu există niciun argument inserat în nota de fundamentare a actului normativ intrat în vigoare la 16 octombrie 2018, constituie o încălcare gravă a art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi (Sentinţa civilă nr. 23 din 20 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.708/111/2021).

Având în vedere că asupra interpretării art. 88 2 din Legea nr. 304/2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat, precum şi împrejurarea că nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor consultate la data sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită condiţia noutăţii.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia ca problema în discuţie să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator, având în vedere dispoziţiile contradictorii din Legea nr. 304/2004 şi din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, din dispoziţiile Legii nr. 304/2004 rezultă că nu sunt permise delegarea şi detaşarea procurorilor în cadrul S.I.I.J., iar pe de altă parte li se acordă acestora drepturi salariale de care beneficiază personalul delegat, conform art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează principiile pe baza cărora se stabilesc salariile personalului bugetar, inclusiv magistraţilor, acestea fiind: ” a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…)”

În ceea ce priveşte drepturile băneşti cuvenite personalului detaşat, la art. 34 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că „Drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care îndeplineşte unele activităţi cu caracter temporar, în ţară şi în străinătate, inclusiv cu ocazia delegării sau detaşării, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, dacă prin prezenta lege sau alte acte normative în vigoare nu se reglementează altfel”.

Conform dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, aceste drepturi sunt reglementate distinct de indemnizaţia de încadrare ce reprezintă suma de bani corespunzătoare funcţiei, gradului, gradaţiei şi vechimii în funcţie, prevăzută în anexele nr. I-IX la legea-cadru, şi nu fac parte din aceasta. Însă, atât timp cât în cadrul S.I.I.J. nu se permit delegarea şi detaşarea, drepturile salariale prevăzute la art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 par a fi incluse în indemnizaţia de încadrare a procurorilor acestei secţii.

Faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin deciziile nr. 36 din 4 iunie 2018 şi nr. 56 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 21 noiembrie 2018 (Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018), dacă drepturile salariale ce fac obiectul prezentei cauze sunt incluse în indemnizaţia de încadrare, salariile celorlalţi magistraţi ar trebui calculate prin raportare la această indemnizaţie de încadrare.

Dacă se apreciază că drepturile salariale prevăzute de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 sunt drepturi salariale distincte de indemnizaţia de încadrare brută lunară, atunci nu se impune egalizarea drepturilor salariale ale celorlalţi magistraţi. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea instanţei supreme în raport cu întrebarea formulată, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pe fondul chestiunii de drept, a apreciat că dispoziţiile legale supuse interpretării sunt aplicabile exclusiv procurorilor din cadrul S.I.I.J., fără a putea fi extinse la alte categorii de magistraţi. Întrucât în cauză se contestă o dispoziţie ce era cuprinsă într-o lege organică, respectiv art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, admiterea acţiunii ar echivala cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Referitor la aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 36 din 4 iunie 2018 şi nr. 56 din 17 septembrie 2018 şi pretinsa discriminare care ar exista în cauză, a arătat că este relevantă decizia pronunţată în Cauza C-310/10, Agafiţei contra României, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. 5.569.1/110/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistraţi, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), stabilind că nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, şi nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, criteriul categoriei socioprofesionale.

Aceleaşi argumente sunt valabile, în mod corespunzător, pentru a se constata că nu există discriminare pe criteriul categoriei socioprofesionale, deoarece judecătorii care funcţionează în cadrul instanţelor judecătoreşti nu au aceleaşi atribuţii şi competenţe cu cele pe care le îndeplineau procurorii S.I.I.J.

Fiind vorba despre profesii distincte, reglementate prin norme diferite, situaţia reclamantului, judecător de judecătorie, nu este analoagă sau comparabilă cu cea a procurorilor S.I.I.J., pentru a se putea reţine o încălcare a art. 14 din Convenţie.

Tocmai ţinând cont că reclamantul nu desfăşoară aceeaşi activitate cu cea a procurorilor care funcţionau în cadrul S.I.I.J., nu ar putea fi reţinută nici încălcarea principiului unei salarizări egale pentru muncă egală, consfinţit de art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta socială europeană revizuită, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, respectiv art. 5 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii).

În acest context sunt amintite şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, prin care s-a constatat că înţelesul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor.

Ca atare, reglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, acest act normativ trasând competenţele CNCD şi instanţei de judecată exclusiv în ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale care instituie drepturile în discuţie.

Totodată, Curtea Constituţională a stabilit că modul de salarizare a procurorilor DNA şi DIICOT (situaţie similară cu cea a salarizării procurorilor S.I.I.J.) nu instituie un tratament juridic diferit în raport cu judecătorii sau procurorii care au aceeaşi vechime în magistratură/grad profesional ca acelea ale procurorilor numiţi în cadrul acestor structuri specializate (Decizia nr. 861 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 28 iulie 2009, Decizia nr. 561 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Decizia nr. 51 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 13 martie 2020).

Faţă de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia discriminării, se poate constata că este exclusă discriminarea în prezenta cauză şi deci nu se poate vorbi de prejudiciu sau de repararea acestuia prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege. Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis deoarece, în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a unei alte salarizări determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare.

S-a arătat că Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 nu este aplicabilă în cazul de faţă, dat fiind faptul că nu există hotărâri judecătoreşti definitive sau acte administrative care să stabilească un nivel de salarizare corespunzător procurorilor S.I.I.J. pentru alţi judecători cu grad profesional de judecătorie.

Mai mult, se impunea ca procurorii din cadrul S.I.I.J. să primească diurna specifică celorlalţi judecători sau procurori detaşaţi în altă localitate, deoarece în caz contrar ar însemna că toţi procurorii din provincie ar fi fost discriminaţi în raport cu cei din Bucureşti şi că paleta de selecţie a acestora se limita excesiv doar la procurorii din Bucureşti. Aceasta deoarece în cazul S.I.I.J. nu era posibilă detaşarea, dar sediul acesteia era exclusiv în municipiul Bucureşti, nu ca în cazul celorlalte structuri ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (DNA şi DIICOT), care au structuri teritoriale şi în alte municipii.

Or, a admite că toţi magistraţii români (procurori sau judecători) se pot detaşa la alte instanţe sau parchete (inclusiv DNA şi DIICOT) şi primesc diurnă dacă sunt din altă localitate, cu excepţia celor de la S.I.I.J., ar fi însemnat ca legiuitorul să fi instituit o discriminare pentru procurorii S.I.I.J., fără a avea la bază elemente obiective de diferenţiere.

Aşadar, legea nu instituie o discriminare pentru ceilalţi judecători sau procurori, deoarece toţi vor avea drepturi identice dacă se vor detaşa la o instanţă sau un parchet din altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, dar şi dacă ar fi fost selectaţi de Consiliul Superior al Magistraturii să desfăşoare activitate în cadrul S.I.I.J.

În consecinţă, faţă de cele expuse, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că această chestiune de drept este nouă şi constituie o problemă de drept reală, cu un anumit grad de dificultate, motiv pentru care solicită sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Apelantele-reclamante au formulat note scrise prin care au susţinut că, faţă de modalitatea de edictare a dispoziţiilor art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, pe perioada cât au fost în vigoare, şi faţă de obiectul acţiunii pendinte, ultima alegaţie, respectiv dacă aceştia nu sunt delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, se impune a fi înlăturată, întrucât textul legal în vederea aplicării căruia se solicită pronunţarea hotărârii prealabile nu prevede pentru categoria magistraţilor-procurori cu funcţii de conducere şi procurorilor cu funcţii de execuţie acordarea acestor drepturi, cu condiţia delegării sau detaşării în altă localitate decât cea de domiciliu, aşa cum se solicită în cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, adăugarea acestei menţiuni tinde la deturnarea procedurii de sesizare de la scopul pentru care a fost edictată.

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept de a cărei soluţionare depinde soluţionarea pe fond a cauzei de faţă.

Astfel, prin acţiunea formulată, reclamantele au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor aferente, în funcţie de salarizarea procurorilor din cadrul S.I.I.J., în sensul includerii în indemnizaţia de încadrare a drepturilor salariale specifice personalului detaşat, începând cu data de 16 octombrie 2018, care este data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, şi pentru viitor, respectiv pe perioada menţinerii în vigoare a dispoziţiilor art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, drepturi recunoscute doar procurorilor cu funcţii de conducere şi procurorilor cu funcţii de execuţie din cadrul S.I.I.J.

În vederea recunoaşterii acestui drept au fost invocate dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, corelate cu cele ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, potrivit cărora personalul salariat care lucrează în aceleaşi condiţii trebuie să beneficieze de acelaşi salariu, la nivel maxim.

În ceea ce priveşte acest nivel maxim, dacă iniţial reclamantele au invocat autoritatea de lucru judecat provizoriu, la acest moment invocă autoritatea de lucru judecat, întrucât în Dosarul nr. 4.543/111/2021 al Tribunalului Bihor s-a stabilit în mod definitiv acest nivel maxim, prin includerea diurnei de 2% în indemnizaţia de bază a altor magistraţi, care de asemenea nu funcţionează în cadrul S.I.I.J.

Chestiunea de drept reală vizează, astfel, nu aplicarea în concret a dispoziţiilor art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, ci recunoaşterea în beneficiul reclamantelor a dreptului la o salarizare unitară prin aplicarea nivelului maxim (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 corelată cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016), nivel maxim stabilit deja prin Sentinţa civilă nr. 317 din 22 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.543/111/2021.

Faţă de caracterul definitiv al acestei hotărâri, faţă de împrejurarea că deja salarizarea la nivelul procurorilor din cadrul S.I.I.J. s-a stabilit în beneficiul judecătorilor din cadrul Tribunalului Timiş prin hotărâre definitivă, apelantele-reclamante au apreciat că problema de drept a fost lămurită, astfel că nu suntem în prezenţa unei chestiuni de drept reale şi esenţiale în cauză.

În aceste condiţii, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar avea decât efect dilatoriu, întârziind soluţionarea cauzei de faţă.

În plus, sesizarea instanţei supreme este cerută de Ministerul Justiţiei, pârât faţă de care prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 3.542/120/2021 a apreciat că drepturile salariale prevăzute de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, în forma anterioară modificărilor şi completărilor operate prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (Legea nr. 49/2022), prin raportare la art. 88 2 alin. (2) din aceeaşi lege şi la art. 7 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, sunt incluse în indemnizaţia de încadrare a unui magistrat, care poate fi majorată cu 2%, procent prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Atât timp cât procurorii din cadrul S.I.I.J. sunt numiţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii şi nu se permite delegarea şi detaşarea în cadrul acestei structuri, drepturile salariale prevăzute la art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 sunt incluse în indemnizaţia de încadrare reglementată de Legea-cadru nr. 153/2017 la art. 7 lit. c), nefiind un drept salarial distinct de aceasta.

În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 s-a reţinut că principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar de acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil – salariul de bază/indemnizaţia de încadrare – trebuie să fie acelaşi, nefiind permis, spre exemplu, ca magistraţi de acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii să aibă indemnizaţii de încadrare diferite.

Faţă de principiul salarizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei/fiecărui funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 71/2015, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscalbugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), astfel cum a fost amendată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, principiu ulterior preluat şi de Legea-cadru nr. 153/2017, indemnizaţia de încadrare a apelantelorreclamante ar trebui majorată la nivelul maxim stabilit deja prin Sentinţa civilă nr. 317/LM din 22 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 4.543/111/2021.

Chiar dacă legiuitorul are dreptul de a adopta, modifica, completa sau revizui prevederi legale, în funcţie de personalul căruia i se aplică, aceasta trebuie să se realizeze doar cu respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, în speţă al plăţii egale pentru muncă egală. Însăşi Curtea Constituţională a României a arătat, într-o decizie a sa, că un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii ale magistraţilor, care conturează existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că diurna de detaşare în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, de care au beneficiat procurorii din cadrul S.I.I.J., nu se include în indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui magistrat, ci reprezintă un drept salarial distinct de aceasta.

S-a menţionat că, pentru procurorii numiţi în cadrul S.I.I.J., legiuitorul a prevăzut că urmează să beneficieze de drepturile procurorilor detaşaţi, în condiţiile legii, adică ale art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, iar acest beneficiu al drepturilor de detaşare în cazul unor procurori numiţi, nu detaşaţi, a fost reglementat expres doar în favoarea acestei categorii profesionale, aspect care reiese din împrejurarea că dispoziţiile art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 se regăsesc distinct în secţiunea a 2 1 -a din capitolul II din acest act normativ.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. g) definind „funcţia similară” ca fiind o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă. Or, drepturile băneşti ce se achită în situaţia detaşării nu sunt incluse în salariul de bază/indemnizaţia de încadrare, în raport cu care se verifică respectarea principiului amintit, pentru funcţii similare, ci reprezintă drepturi suplimentare, incluse în salariul lunar, astfel cum reiese din art. 34 din Legea-cadru nr. 153/2017, cele două noţiuni fiind diferite, potrivit art. 7 din aceeaşi lege.

Aşadar, rezultă că nivelul maxim în plată este dat de cuantumul indemnizaţiei de încadrare de care se bucură persoane cu funcţii similare, iar nu de cuantumul venitului salarial lunar.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 nu este incidentă în cazul pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât acordarea drepturilor salariale specifice personalului detaşat nu constituie drepturi reglementate de norme cu aplicabilitate generală, aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5% şi 11% de la care a plecat analiza Curţii Constituţionale – care au fost aplicate la valoarea de referinţă sectorială pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, conducând la majorarea indemnizaţiilor de încadrare pentru toţi judecătorii.

În acest sens s-au depus hotărâri judecătoreşti şi au fost exprimate opinii teoretice de către Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa (în opinie majoritară), Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Sălaj – Secţia civilă, Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă.

De asemenea, a fost exprimată şi opinia potrivit căreia drepturile salariale prevăzute de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, în forma anterioară modificărilor şi completărilor operate prin Legea nr. 49/2022, prin raportare la art. 88 2 alin. (2) din aceeaşi lege şi la art. 7 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, sunt incluse în indemnizaţia de încadrare a unui magistrat, astfel încât pot conduce la majorarea acesteia cu 2%, procent prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

S-a avut în vedere faptul că procurorii din cadrul S.I.I.J. sunt numiţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii şi nu se permit delegarea şi detaşarea în cadrul acestei structuri, drepturile salariale prevăzute la art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 sunt incluse în indemnizaţia de încadrare reglementată de Legea-cadru nr. 153/2017 la art. 7 lit. c), nefiind un drept salarial distinct de aceasta.

În acest sens a fost indicată Sentinţa civilă nr. 2.261 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, şi a fost formulată o opinie teoretică de către judecătorii Tribunalului Ilfov.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: ” 21. (…) prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. (…) 22. (…) prin dispoziţiile de lege criticate, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, legiuitorul a stabilit că, la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. 25. (…) norma criticată stabileşte, în mod indirect, că nu sunt recunoscute hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Astfel, chiar dacă o parte dintre magistraţii care beneficiază de aceste hotărâri judecătoreşti au deja în plată majorarea indemnizaţiei de încadrare, faptul că textul criticat prevede că, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti conduce la concluzia că, deşi o parte dintre magistraţi şi din personalul asimilat au obţinut majorarea indemnizaţiei de încadrare, aceasta nu este recunoscută la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. (…) 28. (…) dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, afectează principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească. 29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil – salariul de bază/indemnizaţia de încadrare – trebuie să fie acelaşi, nefiind permis, spre exemplu, ca magistraţi de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii, să aibă indemnizaţii de încadrare diferite. 30. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. (…) 31. (…) Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să