Decizia nr. 62/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1770/1/2023 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: ” Dispoziţiile art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că începerea executării silite într-un alt dosar execuţional după ce în primul dosar execuţional…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.770/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dispoziţiile art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că începerea executării silite într-un alt dosar execuţional după ce în primul dosar execuţional a intervenit încetarea executării silite conform art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă se poate face înlăuntrul termenului de prescripţie a executării silite, actele de executare silită efectuate în dosarul execuţional anterior au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior, instanţa de executare neputând verifica împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită în cadrul dosarului execuţional anterior, ci doar de la reluarea executării silite.”

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi punct de vedere din partea apelantei.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 15 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 7.830/202/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 1.770/1/2023. II. Normele de drept intern incidente

Codul de procedură civilă Cazuri de încetare a executării Art. 703. – (1) Executarea silită încetează dacă: […] 2. nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri; Reluarea executării Art. 705. – (1) În cazurile prevăzute la art. 703 alin. (1) pct. 2 se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. Întreruperea prescripţiei Art. 709. – (1) Cursul prescripţiei se întrerupe: […] 2. pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent; […] 4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; 5. pe data depunerii cererii de reluare a executării; […] (2) După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie. (3) Prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea. III. Expunerea succintă a procesului

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la 2 decembrie 2021, contestatoarea A a solicitat, în contradictoriu cu creditoarea B, anularea executării silite pornite de executorul judecătoresc în Dosarul nr. 3.610/2021 şi desfiinţarea tuturor formelor de executare silită emise în dosarul execuţional, respectiv: somaţia, încheierea prin care s-au stabilit cheltuielile de executare, încheierea de încuviinţare a executării silite din 21 octombrie 2021, precum şi actele de executare subsecvente.

În motivarea contestaţiei, debitoarea a arătat că, la cererea creditoarei B, a fost pornită executarea silită împotriva sa în Dosarul nr. 3.610/2021, în baza Contractului de credit nr. 2.874PF din 26 aprilie 2006, pentru debit principal în sumă de 12.630,55 lei şi cheltuieli de executare în sumă de 2.237,97 lei. Având în vedere data la care creditoarea a solicitat încuviinţarea executării silite – 8 octombrie 2021 şi data titlului executoriu invocat – contractul de credit încheiat la 26 aprilie 2006, debitoarea a invocat excepţia prescripţiei dreptului creditoarei de a solicita executarea silită.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-creditoare a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, arătând că titlul executoriu – contractul de credit a fost încheiat la 26 aprilie 2006, pe o perioadă de 120 de luni, cu ultima dată scadentă la 2 aprilie 2016, iar acest termen a fost întrerupt succesiv prin demararea unei proceduri de executare silită anterioare şi îndeplinirea unor acte de executare. Astfel, anterior împlinirii termenului de prescripţie, s-a formulat cerere de încuviinţare a executării silite, fiind începută executarea în anul 2015, în cadrul Dosarului de executare nr. 837/2015, dosar în care executarea silită a încetat la 9 octombrie 2019, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea din 9 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 7.830/202/2021, Judecătoria Călăraşi: – a admis excepţia prescripţiei dreptului intimatei-creditoare de a solicita executarea silită a contestatoarei-debitoare, în temeiul Contractului de credit nr. 2.874PF din 26 aprilie 2006; – a admis contestaţia la executare formulată de debitoare împotriva Încheierii nr. 2.500 din 21 octombrie 2021, pronunţată de Judecătoria Călăraşi în Dosarul nr. 6.508/202/2021, şi a tuturor formelor de executare întocmite în baza ei, la cererea intimatei-creditoare, pe care le-a anulat; – a constatat prescris dreptul intimatei-creditoare de a solicita executarea silită a creanţei rezultate din Contractul de credit nr. 2.874PF din 26 aprilie 2006; – a obligat intimata-creditoare la plata către contestatoare a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, instanţa de executare a reţinut că, la 26 aprilie 2006, a fost încheiat Contractul de credit nr. 2.874PF, între B.C.R. – S.A. şi A, prin care banca i-a acordat acesteia din urmă un împrumut în valoare de 12.036 lei, pe o durată de 120 de luni. Întrucât debitoarea a încetat să mai achite ratele, banca a declarat creditul scadent anticipat şi, la 4 octombrie 2010, a cesionat creanţa către C. Ulterior, la 7 decembrie 2017, întreaga creanţă a fost cesionată către actuala creditoare, fiind efectuate formalităţile de înscriere a contractului de cesiune creanţe în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

În anul 2015, la cererea creditorului C, a fost demarată executarea silită împotriva debitoarei, în cadrul Dosarului execuţional nr. 837/2015, iar la 9 octombrie 2019 s-a procedat la închiderea dosarului execuţional în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Ulterior, creditoarea a formulat o nouă cerere de executare silită împotriva debitoarei, constituindu-se în acest sens Dosarul execuţional nr. 3.610/2021, instrumentat de alt executor judecătoresc.

Analizând motivul de contestaţie privind prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, instanţa de executare a stabilit că legea aplicabilă este Decretul nr. 167/1958 (art. 6 şi 7). Prin raportare la data scadenţei declarate anticipat anterior primei cesiuni de creanţă din 4 octombrie 2010, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită s-a împlinit la 4 octombrie 2013, cu mult înainte de formularea cererii de executare silită, înregistrată în anul 2015. Dat fiind faptul că intimata nu a făcut, conform art. 249 din Codul de procedură civilă, dovada intervenirii vreunui caz de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a obligaţiilor născute în temeiul contractului de credit, a apreciat că dreptul acesteia era prescris la momentul declanşării procedurii de executare silită. Faptul că anterior începerii executării silite în cauză a mai avut loc o executare silită nu e de natură să întrerupă termenul de prescripţie, câtă vreme nici prima executare silită nu a fost declanşată în interiorul termenului de trei ani în care putea fi executată silit creanţa.

Împotriva acestei încheieri, a formulat apel intimata-creditoare, considerând că în mod netemeinic şi nelegal s-a constatat că dreptul său de a cere executarea silită este prescris.

În dezvoltarea acestui motiv de apel a arătat că, anterior executării silite în Dosarul nr. 3.610/2021, a fost derulată o altă executare silită, în Dosarul nr. 837/2015, care a încetat la 9 octombrie 2019, în baza art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, ca urmare a lipsei bunurilor urmăribile.

La 21 septembrie 2021, înainte de împlinirea unui nou termen de prescripţie de trei ani care a început să curgă la 9 octombrie 2019, a fost începută o nouă executare silită, fapt ce a întrerupt termenul de prescripţie.

Cum debitoarea nu a contestat executarea silită din Dosarul nr. 837/2015 şi nici încheierea prin care s-a constatat lipsa bunurilor urmăribile pentru a valorifica astfel dreptul de a invoca prescripţia cu respectarea termenelor procedurale, în raport cu prevederile art. 705 alin. (1) şi art. 709 din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate invoca direct în contestaţia la executare împotriva executării silite desfăşurate în Dosarul nr. 3.610/2021 faptul că dreptul său era prescris anterior deschiderii primului dosar de executare.

Totodată, a arătat că, potrivit art. 709 alin. (3) din Codul de procedură civilă, prescripţia nu este întreruptă decât dacă executarea silită a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat sau dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea, or, niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă în raport cu dosarul de executare iniţial, deoarece prevederile anterior menţionate nu pot fi extinse şi la ipoteza încetării pentru lipsa bunurilor urmăribile, având în vedere că nu există nicio justificare legală pentru o astfel de interpretare extensivă.

În cursul judecăţii în apel, la 15 mai 2023, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, şi a suspendat judecarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente: – cauza în care se ridică chestiunea de drept ce se propune a fi dezlegată este pe rolul Tribunalului Călăraşi în ultimă instanţă (contestaţie la executare); – propunerea de sesizare priveşte o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern care pot genera practică neunitară; – de lămurirea modului de interpretare a art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă în sensul că hotărârea pe care o pronunţă instanţa supremă va produce un efect concret asupra soluţiei din prezenta cauză. Astfel, în cauză s-a invocat că executarea silită anterioară nu are efect întreruptiv al termenului de prescripţie, deoarece prescripţia era împlinită la demararea executării silite anterioare; – problema de drept enunţată este nouă şi, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra sa printr-o hotărâre prealabilă; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la 15 mai 2023. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

Tribunalul Călăraşi a apreciat că textul de lege incident, anume art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este susceptibil de interpretări diferite.

Astfel, într-o opinie, se consideră că, în cazul reluării executării silite, se poate verifica împlinirea termenului de prescripţie, respectiv dacă acesta era împlinit la debutul executării silite anterioare, situaţie în care actele de executare silită efectuate în dosarul execuţional anterior nu mai au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită; de asemenea, se consideră că se poate verifica împlinirea termenului de prescripţie şi pe parcursul executării silite anterioare.

Într-o altă opinie, se consideră că, la reluarea executării silite, nu se mai poate verifica decât împlinirea termenului de prescripţie după încetarea executării silite anterioare (din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri), nu şi la începutul sau pe parcursul executării silite anterioare. În această din urmă opinie, actele de executare silită efectuate în dosarul execuţional anterior au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior numai până la încetarea executării silite în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare neputând verifica împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită în cadrul dosarului execuţional anterior (cu care nici nu a fost învestită), ci doar de la reluarea executării silite. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta-creditoare a făcut referire la minuta Institutului Naţional al Magistraturii întocmită în urma întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 2020, potrivit căreia, conform art. 703 alin. (1), art. 705 alin. (1) şi art. 709 alin. (1) din Codul de procedură civilă, actele de executare silită, efectuate într-un dosar execuţional în cadrul căruia s-a dispus încetarea executării silite potrivit art. 703 alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod, au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior dacă creditorul se adresează altui executor pentru realizarea pe cale silită a creanţei sale.

Apreciind că dispoziţiile legale incidente sunt suficient de clare, iar potrivit minutei anterior menţionate problema de drept a fost deja tranşată, apelanta-creditoare a solicitat respingerea sesizării.

Intimata-debitoare a arătat că, potrivit art. 703 alin. (2), art. 705 alin. (1) şi art. 707 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, lipsa bunurilor urmăribile, caz de suspendare a prescripţiei executării silite, permite creditorului să formuleze o cerere de reluare a executării silite, în interiorul termenului de prescripţie. Or, prevederile legale arată clar faptul că reluarea executării silite este o continuare a celei anterioare, însă termenul de prescripţie trebuie verificat de la demararea executării silite iniţiale şi nu de la data încetării ei.

Intimata-debitoare a apreciat că prevederile legale invocate sunt clare şi nu necesită dezlegare din partea instanţei supreme. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel nu au o jurisprudenţă în materie, neavând competenţa materială în soluţionarea contestaţiilor la executare propriu-zise.

Curtea de Apel Ploieşti (Secţia a II-a civilă) a comunicat Decizia nr. 287 din 20 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.326/105/2020, în apelul declarat împotriva sentinţei de respingere a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei. Această hotărâre nu este însă relevantă pentru problema de drept sesizată, întrucât reţine că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită s-a împlinit ulterior declanşării primei executări silite, iar nu anterior, cum este situaţia în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare.

La nivel teoretic, Curtea de Apel Cluj a opinat în sensul că întreruperea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere executarea silită din primul dosar execuţional îşi produce efectele şi după încetarea primului dosar execuţional în condiţiile art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, în condiţiile lipsei bunurilor urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a acestora.

Conform jurisprudenţei dezvoltate la nivelul tribunalelor, faţă de dispoziţiile art. 520 alin. (11) coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care fac referire la soluţiile diferite date problemei de drept, a rezultat că, în practică, nu există o abordare unitară asupra acestei chestiuni.

Astfel, într-o primă orientare, s-a considerat că actele de executare silită, efectuate într-un dosar execuţional în cadrul căruia s-a dispus încetarea executării silite potrivit art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior, dacă creditorul se adresează altui executor judecătoresc pentru realizarea pe cale silită a creanţei sale. Astfel, s-a apreciat că, în situaţia în care nu s-a formulat, în termenul legal, contestaţie împotriva executării silite efectuate în primul dosar de executare, prin care să se invoce prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, în cadrul contestaţiei la executare formulate în cadrul celui de-al doilea dosar execuţional nu mai poate fi invocată prescripţia care s-ar fi împlinit anterior primei cereri de executare.

Într-o a doua orientare, s-a considerat că debitorul are posibilitatea de a invoca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, prin contestaţia privind executarea silită însăşi ce face obiectul unui al doilea dosar de executare, în condiţiile în care, în temeiul aceluiaşi titlu executoriu, se demarase anterior o altă procedură de executare silită, în cadrul căreia nu s-a invocat prescripţia dreptului de a obţine executarea silită.

Instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti au pronunţat, în perioada anilor 2020-2023, numeroase hotărâri judecătoreşti definitive, în sensul ambelor opinii jurisprudenţiale, spre exemplu: – în sensul primei opinii (Decizia civilă nr. 709/A din 22 martie 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Decizia civilă nr. 2.500/A din 15 octombrie 2021 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Decizia civilă nr. 3.252/A din 3 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Decizia civilă nr. 788/A din 16 februarie 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Decizia civilă nr. 6.005/A din 7 decembrie 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Decizia civilă nr. 349 din 2 martie 2023 a Tribunalului Călăraşi – Secţia civilă); – în sensul celei de-a doua opinii (Decizia civilă nr. 408/A din 23 februarie 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă).

Instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Cluj au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive în sensul primei orientări (spre exemplu, Decizia civilă nr. 1.211/A din 25 noiembrie 2021 a Tribunalului Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia civilă nr. 222 din 30 martie 2023 a Tribunalului Sălaj – Secţia civilă).

Tribunalele din circumscripţia Curţii de Apel Constanţa au comunicat următoarele: – la nivelul Tribunalului Constanţa – Secţia a II-a civilă, practica este în sensul celei de-a doua opinii; – Tribunalul Tulcea – Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Decizia civilă nr. 334 din 4 martie 2023, considerentele fiind în sensul primei opinii.

Instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Suceava au opinii diferite asupra interpretării problemei de drept sesizate. În sensul primei orientări, au fost comunicate Decizia civilă nr. 350 din 10 aprilie 2019 a Tribunalului Suceava – Secţia a II-a civilă şi Decizia civilă nr. 165A din 12 aprilie 2023 a Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă.

Practica judiciară identificată la nivelul tribunalelor din circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia este în sensul celei de-a doua opinii (Decizia civilă nr. 167/A din 28 martie 2023 a Tribunalului Hunedoara – Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 74/A din 23 februarie 2023 a Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 114/A din 7 martie 2023 a Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 813/A din 17 noiembrie 2022 a Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă).

Opiniile teoretice exprimate de instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Bacău sunt în sensul primei orientări jurisprudenţiale. A fost comunicată în acest sens, cu titlu de exemplu, Decizia civilă nr. 274/AC din 16 mai 2019 a Tribunalului Neamţ.

În practica instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Craiova nu s-a cristalizat un punct de vedere unanim privind problema de drept în discuţie. În sensul celei de-a doua opinii, au fost comunicate, cu titlu de exemplu, Decizia civilă nr. 2.357/2021 din 8 octombrie 2021 a Tribunalului Dolj şi Decizia civilă nr. 230/2023 din 27 februarie 2023 a Tribunalului Gorj.

Curtea de Apel Galaţi a comunicat că practica judiciară a instanţelor din circumscripţia tribunalelor Galaţi şi Brăila este în sensul primei opinii, fiind anexată Decizia civilă nr. 16/2023 a Tribunalului Brăila.

Curtea de Apel Iaşi a comunicat că, la nivelul secţiilor civile ale Tribunalului Iaşi, s-au conturat ambele opinii asupra problemei de drept sesizate, fiind ataşate hotărâri anonimizate pronunţate în dosarele nr. 24.950/245/2021 şi nr. 18.691/245/2021. De asemenea, la nivelul Tribunalului Vaslui au fost pronunţate hotărâri definitive în sensul ambelor orientări, fiind indicate Decizia civilă nr. 1.415/A/2022 şi Decizia civilă nr. 100/A/1 februarie 2023.

Tribunalele din circumscripţia Curţii de Apel Oradea au opinii diferite asupra interpretării problemei de drept sesizate. În sensul primei orientări, s-au pronunţat judecătorii din cadrul Tribunalului Satu Mare – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind indicată, exemplificativ, Decizia civilă nr. 127/AP/LP/2023 pronunţată în Dosarul nr. 1.923/296/2022. În sensul celei de-a doua orientări, s-au pronunţat judecătorii din cadrul Tribunalului Bihor – Secţia I civilă, fiind indicate, exemplificativ, Decizia civilă nr. 573/A din 20 iunie 2023 şi Decizia civilă nr. 561/A din 9 iunie 2023.

Curtea de Apel Piteşti a comunicat existenţa practicii judiciare relevante la nivelul instanţelor din circumscripţia sa. A fost indicată Decizia civilă nr. 1.553 din 7 iunie 2023 a Tribunalului Argeş – Secţia civilă, în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale.

Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Tribunalului Buzău – Secţia I civilă este în sensul primei orientări jurisprudenţiale, confirmând existenţa practicii judiciare relevante la nivelul judecătoriilor Buzău şi Pucioasa.

Curtea de Apel Timişoara a comunicat că, la nivelul Tribunalului Arad, există practică relevantă în sensul primei opinii, fiind indicate, spre exemplu, Decizia civilă nr. 5 din 10 ianuarie 2022 şi nr. 253 din 13 aprilie 2022. De asemenea, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Tribunalul Timiş – Secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 886/A din 20 iunie 2023.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 20/2013, a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Trebuie precizat că decizia de unificare anterior menţionată a fost invocată în motivarea unor hotărâri judecătoreşti care au adoptat cea de-a doua opinie (Decizia civilă nr. 1.553 din 7 iunie 2023 a Tribunalului Argeş – Secţia civilă). IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, astfel încât se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: a) chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; b) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept; c) existenţa unei chestiuni de drept care să prezinte o dificultate suficient de mare; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; d) chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; e) chestiunea de drept să fie nouă.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel într-o contestaţie la executare, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 718 alin. (1) teza I coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanţe.

Referitor la chestiunea de drept, pentru a examina caracterul esenţial al acesteia pentru soluţionarea pe fond a cauzei, trebuie avute în vedere circumstanţele concrete ale procesului în care s-a formulat întrebarea. Astfel, conform situaţiei de fapt prezentate în încheierea instanţei de trimitere, în concordanţă cu actele dosarului, rezultă că instanţa de executare a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită era deja împlinit anterior depunerii primei cereri de executare şi că, după încetarea primei executări silite în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, creditorul nu a apelat la instituţia reluării executării prevăzute de art. 705 din Codul de procedură civilă, ci a formulat o nouă cerere de executare silită împotriva debitoarei, în alt dosar execuţional instrumentat de alt executor judecătoresc.

Plecând de la aceste premise faptice, faţă de formularea întrebării din cuprinsul încheierii de sesizare, se impun următoarele precizări: – problema de drept nu se circumscrie în mod limitativ interpretării art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind clar dacă aceste dispoziţii sunt aplicabile în situaţia declanşării unei noi proceduri execuţionale; – potrivit argumentelor utilizate în jurisprudenţa examinată, problema de drept este mai complexă, fiind necesară examinarea coroborată a regimului prescripţiei potrivit vechii legislaţii şi noului Cod de procedură civilă, a efectelor neintroducerii în termenul legal a contestaţiei la executare prin care să fie invocată prescripţia împlinită la data începerii primei executări silite, precum şi a regimului cazurilor de întrerupere a prescripţiei.

Prin urmare, pentru ca dezlegarea problemei de drept să poată avea un efect util instanţei de trimitere în soluţionarea cauzei, este necesară reformularea întrebării în următorii termeni: „are debitorul posibilitatea de a invoca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, prin contestaţia privind executarea silită însăşi ce face obiectul unui al doilea dosar de executare, în condiţiile în care, în temeiul aceluiaşi titlu executoriu, se demarase anterior o altă procedură de executare silită, în cadrul căreia nu s-a invocat prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, deşi termenul de prescripţie era împlinit la data depunerii primei cereri de executare?”.

Într-o asemenea formulare, chestiunea de drept este determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere critica formulată în apel de creditor privind inadmisibilitatea invocării de către debitor, direct în contestaţia la executare împotriva executării silite desfăşurate în al doilea dosar execuţional, a faptului că prescripţia se împlinise anterior deschiderii primului dosar de executare.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa dificultăţii chestiunii de drept, din examinarea jurisprudenţei instanţelor naţionale rezultând că nu există un punct de vedere unitar.

Noutatea chestiunii de drept, cerinţă de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, astfel că nu apare ca posibilă declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.

În ce priveşte prezenta sesizare, punctele de vedere exprimate de curţile de apel, precum şi hotărârile judecătoreşti ataşate acestora evidenţiază existenţa unor orientări jurisprudenţiale divergente, în sensul celor două opinii anterior menţionate.

În acest context, mai trebuie menţionat faptul că problema de drept ce face obiectul sesizării a fost inclusă pe ordinea de zi a întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel ce a avut loc la Timişoara, în perioada 5-6 martie 2020, fiind analizată în cuprinsul minutei întocmite cu acea ocazie (disponibilă la adresa http://inm-lex.ro/poca/files/intalnire18-drcivil_Timisoara-min.pdf).

De asemenea, aceeaşi problemă de practică neunitară a fost reluată în discuţie şi cu ocazia întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel ce a avut loc la Bucureşti, în perioada 26-27 iunie 2023.

În aceste condiţii, întrucât problema de drept sesizată şi-a găsit dezlegare, chiar dacă nu întotdeauna unitar, în jurisprudenţa instanţelor, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătoreşti, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,