ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 62/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.770/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Călărași - Secția civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: " Dispozițiile art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că începerea executării silite într-un alt dosar execuțional după ce în primul dosar execuțional a intervenit încetarea executării silite conform art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă se poate face înlăuntrul termenului de prescripție a executării silite, actele de executare silită efectuate în dosarul execuțional anterior au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior, instanța de executare neputând verifica împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită în cadrul dosarului execuțional anterior, ci doar de la reluarea executării silite."

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și punct de vedere din partea apelantei.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Călărași - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 15 mai 2023, pronunțată în Dosarul nr. 7.830/202/2021, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 1.770/1/2023. II. Normele de drept intern incidente

Codul de procedură civilă Cazuri de încetare a executării Art. 703. - (1) Executarea silită încetează dacă: [...] 2. nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilității de valorificare a unor astfel de bunuri; Reluarea executării Art. 705. - (1) În cazurile prevăzute la art. 703 alin. (1) pct. 2 se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. Întreruperea prescripției Art. 709. - (1) Cursul prescripției se întrerupe: [...] 2. pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent; [...] 4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; 5. pe data depunerii cererii de reluare a executării; [...] (2) După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripție. (3) Prescripția nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea. III. Expunerea succintă a procesului

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la 2 decembrie 2021, contestatoarea A a solicitat, în contradictoriu cu creditoarea B, anularea executării silite pornite de executorul judecătoresc în Dosarul nr. 3.610/2021 și desființarea tuturor formelor de executare silită emise în dosarul execuțional, respectiv: somația, încheierea prin care s-au stabilit cheltuielile de executare, încheierea de încuviințare a executării silite din 21 octombrie 2021, precum și actele de executare subsecvente.

În motivarea contestației, debitoarea a arătat că, la cererea creditoarei B, a fost pornită executarea silită împotriva sa în Dosarul nr. 3.610/2021, în baza Contractului de credit nr. 2.874PF din 26 aprilie 2006, pentru debit principal în sumă de 12.630,55 lei și cheltuieli de executare în sumă de 2.237,97 lei. Având în vedere data la care creditoarea a solicitat încuviințarea executării silite - 8 octombrie 2021 și data titlului executoriu invocat - contractul de credit încheiat la 26 aprilie 2006, debitoarea a invocat excepția prescripției dreptului creditoarei de a solicita executarea silită.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-creditoare a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului de a obține executarea silită, arătând că titlul executoriu - contractul de credit a fost încheiat la 26 aprilie 2006, pe o perioadă de 120 de luni, cu ultima dată scadentă la 2 aprilie 2016, iar acest termen a fost întrerupt succesiv prin demararea unei proceduri de executare silită anterioare și îndeplinirea unor acte de executare. Astfel, anterior împlinirii termenului de prescripție, s-a formulat cerere de încuviințare a executării silite, fiind începută executarea în anul 2015, în cadrul Dosarului de executare nr. 837/2015, dosar în care executarea silită a încetat la 9 octombrie 2019, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea din 9 iunie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 7.830/202/2021, Judecătoria Călărași: - a admis excepția prescripției dreptului intimatei-creditoare de a solicita executarea silită a contestatoarei-debitoare, în temeiul Contractului de credit nr. 2.874PF din 26 aprilie 2006; - a admis contestația la executare formulată de debitoare împotriva Încheierii nr. 2.500 din 21 octombrie 2021, pronunțată de Judecătoria Călărași în Dosarul nr. 6.508/202/2021, și a tuturor formelor de executare întocmite în baza ei, la cererea intimatei-creditoare, pe care le-a anulat; - a constatat prescris dreptul intimatei-creditoare de a solicita executarea silită a creanței rezultate din Contractul de credit nr. 2.874PF din 26 aprilie 2006; - a obligat intimata-creditoare la plata către contestatoare a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, instanța de executare a reținut că, la 26 aprilie 2006, a fost încheiat Contractul de credit nr. 2.874PF, între B.C.R. - S.A. și A, prin care banca i-a acordat acesteia din urmă un împrumut în valoare de 12.036 lei, pe o durată de 120 de luni. Întrucât debitoarea a încetat să mai achite ratele, banca a declarat creditul scadent anticipat și, la 4 octombrie 2010, a cesionat creanța către C. Ulterior, la 7 decembrie 2017, întreaga creanță a fost cesionată către actuala creditoare, fiind efectuate formalitățile de înscriere a contractului de cesiune creanțe în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

În anul 2015, la cererea creditorului C, a fost demarată executarea silită împotriva debitoarei, în cadrul Dosarului execuțional nr. 837/2015, iar la 9 octombrie 2019 s-a procedat la închiderea dosarului execuțional în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Ulterior, creditoarea a formulat o nouă cerere de executare silită împotriva debitoarei, constituindu-se în acest sens Dosarul execuțional nr. 3.610/2021, instrumentat de alt executor judecătoresc.

Analizând motivul de contestație privind prescripția dreptului de a obține executarea silită, instanța de executare a stabilit că legea aplicabilă este Decretul nr. 167/1958 (art. 6 și 7). Prin raportare la data scadenței declarate anticipat anterior primei cesiuni de creanță din 4 octombrie 2010, termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită s-a împlinit la 4 octombrie 2013, cu mult înainte de formularea cererii de executare silită, înregistrată în anul 2015. Dat fiind faptul că intimata nu a făcut, conform art. 249 din Codul de procedură civilă, dovada intervenirii vreunui caz de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a obligațiilor născute în temeiul contractului de credit, a apreciat că dreptul acesteia era prescris la momentul declanșării procedurii de executare silită. Faptul că anterior începerii executării silite în cauză a mai avut loc o executare silită nu e de natură să întrerupă termenul de prescripție, câtă vreme nici prima executare silită nu a fost declanșată în interiorul termenului de trei ani în care putea fi executată silit creanța.

Împotriva acestei încheieri, a formulat apel intimata-creditoare, considerând că în mod netemeinic și nelegal s-a constatat că dreptul său de a cere executarea silită este prescris.

În dezvoltarea acestui motiv de apel a arătat că, anterior executării silite în Dosarul nr. 3.610/2021, a fost derulată o altă executare silită, în Dosarul nr. 837/2015, care a încetat la 9 octombrie 2019, în baza art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, ca urmare a lipsei bunurilor urmăribile.

La 21 septembrie 2021, înainte de împlinirea unui nou termen de prescripție de trei ani care a început să curgă la 9 octombrie 2019, a fost începută o nouă executare silită, fapt ce a întrerupt termenul de prescripție.

Cum debitoarea nu a contestat executarea silită din Dosarul nr. 837/2015 și nici încheierea prin care s-a constatat lipsa bunurilor urmăribile pentru a valorifica astfel dreptul de a invoca prescripția cu respectarea termenelor procedurale, în raport cu prevederile art. 705 alin. (1) și art. 709 din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate invoca direct în contestația la executare împotriva executării silite desfășurate în Dosarul nr. 3.610/2021 faptul că dreptul său era prescris anterior deschiderii primului dosar de executare.

Totodată, a arătat că, potrivit art. 709 alin. (3) din Codul de procedură civilă, prescripția nu este întreruptă decât dacă executarea silită a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat sau dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea, or, niciuna dintre aceste situații nu este incidentă în raport cu dosarul de executare inițial, deoarece prevederile anterior menționate nu pot fi extinse și la ipoteza încetării pentru lipsa bunurilor urmăribile, având în vedere că nu există nicio justificare legală pentru o astfel de interpretare extensivă.

În cursul judecății în apel, la 15 mai 2023, Tribunalul Călărași - Secția civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, și a suspendat judecarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente: - cauza în care se ridică chestiunea de drept ce se propune a fi dezlegată este pe rolul Tribunalului Călărași în ultimă instanță (contestație la executare); - propunerea de sesizare privește o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern care pot genera practică neunitară; - de lămurirea modului de interpretare a art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei există un raport de dependență în sensul că hotărârea pe care o pronunță instanța supremă va produce un efect concret asupra soluției din prezenta cauză. Astfel, în cauză s-a invocat că executarea silită anterioară nu are efect întreruptiv al termenului de prescripție, deoarece prescripția era împlinită la demararea executării silite anterioare; - problema de drept enunțată este nouă și, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra sa printr-o hotărâre prealabilă; - problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la 15 mai 2023. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere

Tribunalul Călărași a apreciat că textul de lege incident, anume art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este susceptibil de interpretări diferite.

Astfel, într-o opinie, se consideră că, în cazul reluării executării silite, se poate verifica împlinirea termenului de prescripție, respectiv dacă acesta era împlinit la debutul executării silite anterioare, situație în care actele de executare silită efectuate în dosarul execuțional anterior nu mai au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită; de asemenea, se consideră că se poate verifica împlinirea termenului de prescripție și pe parcursul executării silite anterioare.

Într-o altă opinie, se consideră că, la reluarea executării silite, nu se mai poate verifica decât împlinirea termenului de prescripție după încetarea executării silite anterioare (din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilității de valorificare a unor astfel de bunuri), nu și la începutul sau pe parcursul executării silite anterioare. În această din urmă opinie, actele de executare silită efectuate în dosarul execuțional anterior au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior numai până la încetarea executării silite în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, instanța de executare neputând verifica împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită în cadrul dosarului execuțional anterior (cu care nici nu a fost învestită), ci doar de la reluarea executării silite. VI. Punctul de vedere al părților

Apelanta-creditoare a făcut referire la minuta Institutului Național al Magistraturii întocmită în urma întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din 2020, potrivit căreia, conform art. 703 alin. (1), art. 705 alin. (1) și art. 709 alin. (1) din Codul de procedură civilă, actele de executare silită, efectuate într-un dosar execuțional în cadrul căruia s-a dispus încetarea executării silite potrivit art. 703 alin. (1) pct. 2 din același cod, au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului prescripției dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior dacă creditorul se adresează altui executor pentru realizarea pe cale silită a creanței sale.

Apreciind că dispozițiile legale incidente sunt suficient de clare, iar potrivit minutei anterior menționate problema de drept a fost deja tranșată, apelanta-creditoare a solicitat respingerea sesizării.

Intimata-debitoare a arătat că, potrivit art. 703 alin. (2), art. 705 alin. (1) și art. 707 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, lipsa bunurilor urmăribile, caz de suspendare a prescripției executării silite, permite creditorului să formuleze o cerere de reluare a executării silite, în interiorul termenului de prescripție. Or, prevederile legale arată clar faptul că reluarea executării silite este o continuare a celei anterioare, însă termenul de prescripție trebuie verificat de la demararea executării silite inițiale și nu de la data încetării ei.

Intimata-debitoare a apreciat că prevederile legale invocate sunt clare și nu necesită dezlegare din partea instanței supreme. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel nu au o jurisprudență în materie, neavând competența materială în soluționarea contestațiilor la executare propriu-zise.

Curtea de Apel Ploiești (Secția a II-a civilă) a comunicat Decizia nr. 287 din 20 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.326/105/2020, în apelul declarat împotriva sentinței de respingere a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței. Această hotărâre nu este însă relevantă pentru problema de drept sesizată, întrucât reține că prescripția dreptului de a obține executarea silită s-a împlinit ulterior declanșării primei executări silite, iar nu anterior, cum este situația în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare.

La nivel teoretic, Curtea de Apel Cluj a opinat în sensul că întreruperea termenului de prescripție extinctivă a dreptului de a cere executarea silită din primul dosar execuțional își produce efectele și după încetarea primului dosar execuțional în condițiile art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, în condițiile lipsei bunurilor urmăribile sau a imposibilității de valorificare a acestora.

Conform jurisprudenței dezvoltate la nivelul tribunalelor, față de dispozițiile art. 520 alin. (11) coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care fac referire la soluțiile diferite date problemei de drept, a rezultat că, în practică, nu există o abordare unitară asupra acestei chestiuni.

Astfel, într-o primă orientare, s-a considerat că actele de executare silită, efectuate într-un dosar execuțional în cadrul căruia s-a dispus încetarea executării silite potrivit art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului prescripției dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior, dacă creditorul se adresează altui executor judecătoresc pentru realizarea pe cale silită a creanței sale. Astfel, s-a apreciat că, în situația în care nu s-a formulat, în termenul legal, contestație împotriva executării silite efectuate în primul dosar de executare, prin care să se invoce prescripția dreptului de a obține executarea silită, în cadrul contestației la executare formulate în cadrul celui de-al doilea dosar execuțional nu mai poate fi invocată prescripția care s-ar fi împlinit anterior primei cereri de executare.

Într-o a doua orientare, s-a considerat că debitorul are posibilitatea de a invoca prescripția dreptului de a obține executarea silită, prin contestația privind executarea silită însăși ce face obiectul unui al doilea dosar de executare, în condițiile în care, în temeiul aceluiași titlu executoriu, se demarase anterior o altă procedură de executare silită, în cadrul căreia nu s-a invocat prescripția dreptului de a obține executarea silită.

Instanțele din circumscripția Curții de Apel București au pronunțat, în perioada anilor 2020-2023, numeroase hotărâri judecătorești definitive, în sensul ambelor opinii jurisprudențiale, spre exemplu: - în sensul primei opinii (Decizia civilă nr. 709/A din 22 martie 2022 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, Decizia civilă nr. 2.500/A din 15 octombrie 2021 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, Decizia civilă nr. 3.252/A din 3 decembrie 2021 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, Decizia civilă nr. 788/A din 16 februarie 2022 a Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, Decizia civilă nr. 6.005/A din 7 decembrie 2022 a Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, Decizia civilă nr. 349 din 2 martie 2023 a Tribunalului Călărași - Secția civilă); - în sensul celei de-a doua opinii (Decizia civilă nr. 408/A din 23 februarie 2022 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă).

Instanțele din circumscripția Curții de Apel Cluj au pronunțat hotărâri judecătorești definitive în sensul primei orientări (spre exemplu, Decizia civilă nr. 1.211/A din 25 noiembrie 2021 a Tribunalului Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 222 din 30 martie 2023 a Tribunalului Sălaj - Secția civilă).

Tribunalele din circumscripția Curții de Apel Constanța au comunicat următoarele: - la nivelul Tribunalului Constanța - Secția a II-a civilă, practica este în sensul celei de-a doua opinii; - Tribunalul Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a pronunțat Decizia civilă nr. 334 din 4 martie 2023, considerentele fiind în sensul primei opinii.

Instanțele din circumscripția Curții de Apel Suceava au opinii diferite asupra interpretării problemei de drept sesizate. În sensul primei orientări, au fost comunicate Decizia civilă nr. 350 din 10 aprilie 2019 a Tribunalului Suceava - Secția a II-a civilă și Decizia civilă nr. 165A din 12 aprilie 2023 a Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă.

Practica judiciară identificată la nivelul tribunalelor din circumscripția Curții de Apel Alba Iulia este în sensul celei de-a doua opinii (Decizia civilă nr. 167/A din 28 martie 2023 a Tribunalului Hunedoara - Secția I Civilă, Decizia civilă nr. 74/A din 23 februarie 2023 a Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă, Decizia civilă nr. 114/A din 7 martie 2023 a Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă, Decizia civilă nr. 813/A din 17 noiembrie 2022 a Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă).

Opiniile teoretice exprimate de instanțele din circumscripția Curții de Apel Bacău sunt în sensul primei orientări jurisprudențiale. A fost comunicată în acest sens, cu titlu de exemplu, Decizia civilă nr. 274/AC din 16 mai 2019 a Tribunalului Neamț.

În practica instanțelor din circumscripția Curții de Apel Craiova nu s-a cristalizat un punct de vedere unanim privind problema de drept în discuție. În sensul celei de-a doua opinii, au fost comunicate, cu titlu de exemplu, Decizia civilă nr. 2.357/2021 din 8 octombrie 2021 a Tribunalului Dolj și Decizia civilă nr. 230/2023 din 27 februarie 2023 a Tribunalului Gorj.

Curtea de Apel Galați a comunicat că practica judiciară a instanțelor din circumscripția tribunalelor Galați și Brăila este în sensul primei opinii, fiind anexată Decizia civilă nr. 16/2023 a Tribunalului Brăila.

Curtea de Apel Iași a comunicat că, la nivelul secțiilor civile ale Tribunalului Iași, s-au conturat ambele opinii asupra problemei de drept sesizate, fiind atașate hotărâri anonimizate pronunțate în dosarele nr. 24.950/245/2021 și nr. 18.691/245/2021. De asemenea, la nivelul Tribunalului Vaslui au fost pronunțate hotărâri definitive în sensul ambelor orientări, fiind indicate Decizia civilă nr. 1.415/A/2022 și Decizia civilă nr. 100/A/1 februarie 2023.

Tribunalele din circumscripția Curții de Apel Oradea au opinii diferite asupra interpretării problemei de drept sesizate. În sensul primei orientări, s-au pronunțat judecătorii din cadrul Tribunalului Satu Mare - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind indicată, exemplificativ, Decizia civilă nr. 127/AP/LP/2023 pronunțată în Dosarul nr. 1.923/296/2022. În sensul celei de-a doua orientări, s-au pronunțat judecătorii din cadrul Tribunalului Bihor - Secția I civilă, fiind indicate, exemplificativ, Decizia civilă nr. 573/A din 20 iunie 2023 și Decizia civilă nr. 561/A din 9 iunie 2023.

Curtea de Apel Pitești a comunicat existența practicii judiciare relevante la nivelul instanțelor din circumscripția sa. A fost indicată Decizia civilă nr. 1.553 din 7 iunie 2023 a Tribunalului Argeș - Secția civilă, în sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale.

Curtea de Apel Ploiești a comunicat că opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Tribunalului Buzău - Secția I civilă este în sensul primei orientări jurisprudențiale, confirmând existența practicii judiciare relevante la nivelul judecătoriilor Buzău și Pucioasa.

Curtea de Apel Timișoara a comunicat că, la nivelul Tribunalului Arad, există practică relevantă în sensul primei opinii, fiind indicate, spre exemplu, Decizia civilă nr. 5 din 10 ianuarie 2022 și nr. 253 din 13 aprilie 2022. De asemenea, în același sens s-a pronunțat și Tribunalul Timiș - Secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 886/A din 20 iunie 2023.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 20/2013, a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Trebuie precizat că decizia de unificare anterior menționată a fost invocată în motivarea unor hotărâri judecătorești care au adoptat cea de-a doua opinie (Decizia civilă nr. 1.553 din 7 iunie 2023 a Tribunalului Argeș - Secția civilă). IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, astfel încât se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: a) chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; b) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept; c) existența unei chestiuni de drept care să prezinte o dificultate suficient de mare; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; d) chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei; e) chestiunea de drept să fie nouă.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluționarea unui apel într-o contestație la executare, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 718 alin. (1) teza I coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu s-a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanțe.

Referitor la chestiunea de drept, pentru a examina caracterul esențial al acesteia pentru soluționarea pe fond a cauzei, trebuie avute în vedere circumstanțele concrete ale procesului în care s-a formulat întrebarea. Astfel, conform situației de fapt prezentate în încheierea instanței de trimitere, în concordanță cu actele dosarului, rezultă că instanța de executare a reținut că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită era deja împlinit anterior depunerii primei cereri de executare și că, după încetarea primei executări silite în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, creditorul nu a apelat la instituția reluării executării prevăzute de art. 705 din Codul de procedură civilă, ci a formulat o nouă cerere de executare silită împotriva debitoarei, în alt dosar execuțional instrumentat de alt executor judecătoresc.

Plecând de la aceste premise faptice, față de formularea întrebării din cuprinsul încheierii de sesizare, se impun următoarele precizări: - problema de drept nu se circumscrie în mod limitativ interpretării art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind clar dacă aceste dispoziții sunt aplicabile în situația declanșării unei noi proceduri execuționale; - potrivit argumentelor utilizate în jurisprudența examinată, problema de drept este mai complexă, fiind necesară examinarea coroborată a regimului prescripției potrivit vechii legislații și noului Cod de procedură civilă, a efectelor neintroducerii în termenul legal a contestației la executare prin care să fie invocată prescripția împlinită la data începerii primei executări silite, precum și a regimului cazurilor de întrerupere a prescripției.

Prin urmare, pentru ca dezlegarea problemei de drept să poată avea un efect util instanței de trimitere în soluționarea cauzei, este necesară reformularea întrebării în următorii termeni: "are debitorul posibilitatea de a invoca prescripția dreptului de a obține executarea silită, prin contestația privind executarea silită însăși ce face obiectul unui al doilea dosar de executare, în condițiile în care, în temeiul aceluiași titlu executoriu, se demarase anterior o altă procedură de executare silită, în cadrul căreia nu s-a invocat prescripția dreptului de a obține executarea silită, deși termenul de prescripție era împlinit la data depunerii primei cereri de executare?".

Într-o asemenea formulare, chestiunea de drept este determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei, având în vedere critica formulată în apel de creditor privind inadmisibilitatea invocării de către debitor, direct în contestația la executare împotriva executării silite desfășurate în al doilea dosar execuțional, a faptului că prescripția se împlinise anterior deschiderii primului dosar de executare.

De asemenea, este îndeplinită și cerința dificultății chestiunii de drept, din examinarea jurisprudenței instanțelor naționale rezultând că nu există un punct de vedere unitar.

Noutatea chestiunii de drept, cerință de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, astfel că nu apare ca posibilă declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial.

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

Această concluzie se impune și atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării.

În ce privește prezenta sesizare, punctele de vedere exprimate de curțile de apel, precum și hotărârile judecătorești atașate acestora evidențiază existența unor orientări jurisprudențiale divergente, în sensul celor două opinii anterior menționate.

În acest context, mai trebuie menționat faptul că problema de drept ce face obiectul sesizării a fost inclusă pe ordinea de zi a întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel ce a avut loc la Timișoara, în perioada 5-6 martie 2020, fiind analizată în cuprinsul minutei întocmite cu acea ocazie (disponibilă la adresa http://inm-lex.ro/poca/files/intalnire18-drcivil_Timisoara-min.pdf).

De asemenea, aceeași problemă de practică neunitară a fost reluată în discuție și cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel ce a avut loc la București, în perioada 26-27 iunie 2023.

În aceste condiții, întrucât problema de drept sesizată și-a găsit dezlegare, chiar dacă nu întotdeauna unitar, în jurisprudența instanțelor, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătorești, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerința privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,