ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 2/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.627/1/2023 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secția I civilă privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: " Modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 652 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 781 din Codul de procedură civilă, cu privire la natura obligației debitorului Ministerul Finanțelor Publice, cuprinsă în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din justiție, respectiv dacă obligația de a aloca fondurile necesare plății reprezintă o obligație de a da sau o obligație de a face."

Magistratul-asistent învederează că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și punctul de vedere al Ministerului Finanțelor.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Alba - Secția I civilă, prin încheierea din 26 septembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 752/176/2022, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: " Modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 652 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 781 din Codul de procedură civilă, cu privire la natura obligației debitorului Ministerul Finanțelor Publice, cuprinsă în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din justiție, respectiv dacă obligația de a aloca fondurile necesare plății reprezintă o obligație de a da sau o obligație de a face." II. Normele de drept ce formează obiectul sesizării

Dispozițiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. 652 alin. (1) și ale art. 781 din Codul de procedură civilă, având următorul conținut: " Art. 652. - Executorul judecătoresc (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel, după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini și al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul; b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile și al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află domiciliul ori, după caz, sediul debitorului, sau din circumscripția curții de apel unde se află bunurile; în cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului se află în străinătate, este competent oricare executor judecătoresc; c) în cazul executării silite a obligațiilor de a face și a obligațiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea."(...) " Art. 781. - Obiectul popririi (1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condițiile art. 733 alin. (1), pot fi poprite și bunurile mobile corporale ale debitorului deținute de un terț în numele său. (2) În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât și încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute la art. 729, dacă este cazul. (3) Poprirea se poate înființa și asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului, dacă ambele creanțe sunt certe și lichide. (4) Se va putea popri și creanța cu termen ori sub condiție. În acest caz, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiției. (5) Nu sunt supuse executării silite prin poprire: a) sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție; b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanțări primite de la instituții sau organizații naționale și internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele aferente plății drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înființării popririi. Atunci când asupra aceluiași cont sunt înființate mai multe popriri, termenul de 3 luni în care se pot efectua plăți aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de la momentul înființării primei popriri."

Instanța de trimitere a indicat și următoarele dispoziții ale Codului civil, ca fiind relevante pentru dezlegarea chestiunii de drept: " Art. 1.488. - Obligația de a da o sumă de bani (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. (2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obișnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. (3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă, în condițiile alin. (2), un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiția ca acesta să fie onorat." " Art. 1.528. - Executarea obligației de a face (1) În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația. (2) Cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înștiințează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul executorului judecătoresc la 17 februarie 2021, mai mulți creditori persoane fizice au solicitat declanșarea formelor de executare silită împotriva debitorilor Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj, pentru recuperarea creanțelor deținute în temeiul unor titluri executorii reprezentate de hotărâri judecătorești.

Cererea a fost admisă prin încheierea din 17 februarie 2021, prin care executorul judecătoresc a dispus deschiderea Dosarului execuțional nr. 174/2021.

Prin Încheierea nr. 2.209/CC din 25 februarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.323/211/2021, astfel cum a fost completată prin încheierea din 8 martie 2021, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de încuviințare a executării silite.

La 17 noiembrie 2021, creditorii au formulat o cerere de completare a executării silite, solicitând punerea în executare a unor titluri executorii noi. Totodată, au solicitat emiterea unei adrese de înființare a popririi către Ministerul Finanțelor Publice - Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumelor menționate pentru fiecare creditor în raportul de expertiză.

Cererea de completare a executării silite a fost admisă de către executorul judecătoresc, prin încheierea din 17 noiembrie 2021.

Prin Încheierea nr. 4.390/CC din 15 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 21.699/211/2021, Judecătoria Alba Iulia a admis cererea de încuviințare a executării silite împotriva debitorilor Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj, în temeiul noilor titluri executorii, prin toate modalitățile de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, emisă în Dosarul execuțional nr. 174/2021, executorul judecătoresc a refuzat solicitarea creditorilor de înființare a măsurii popririi asupra conturilor deținute la Trezoreria Municipiului București de debitorul Ministerul Finanțelor Publice, motivând, pe de o parte, că nu are competența de înființare a popririi asupra conturilor debitorului Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la art. 782 din Codul de procedură civilă și la sediul debitorului, iar, pe de altă parte, că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 782 din Codul de procedură civilă, deoarece obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice este de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale.

Împotriva acestui refuz al executorului judecătoresc, creditorii au formulat plângere, care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 3 februarie 2022 și prin care au solicitat anularea încheierii din 27 ianuarie 2022 și deschiderea procedurii de executare silită, prin poprire, și împotriva debitorului Ministerul Finanțelor Publice - Trezoreria Municipiului București.

Prin Încheierea nr. 2.487 din 3 noiembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 752/176/2022, Judecătoria Alba Iulia a respins ca neîntemeiată plângerea.

În motivare, instanța a reținut, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 781 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că singurele obligații ce pot fi executate silit prin poprire sunt obligațiile de a da, iar obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice, rezultată din titlurile executorii, constând în alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, reprezintă o obligație de a face, ce poate fi executată silit numai în condițiile art. 888 și următoarele din Codul de procedură civilă.

În acest sens, instanța a reținut că, prin titlurile executorii, debitorul Ministerul Finanțelor Publice nu a fost obligat să transfere sau să constituie, în folosul creditorilor, un drept real asupra unui bun, ci să efectueze demersuri în vederea elaborării bugetului de stat și rectificării bugetare, astfel încât ceilalți debitori să poată proceda la executarea propriilor sale obligații de a da (a transfera creditorilor sumele reprezentând drepturile salariale restante). Or, obligația de a aloca fonduri nu reprezintă o obligație de a transfera sume de bani (și, în orice caz, nu în favoarea creditorilor), ci de a întocmi bugetul de stat în așa fel încât să permită și să faciliteze îndeplinirea de către ceilalți debitori a propriilor obligații.

În opinia instanței, a permite executarea silită prin poprire a obligației stabilite în sarcina debitorului Ministerul Finanțelor Publice ar conduce la eludarea dispozițiilor titlurilor executorii, care prevăd obligațiile solidare de plată a debitorilor Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj în mod distinct de obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fonduri.

Împotriva acestei încheieri, creditorii au declarat apel, solicitând schimbarea în totalitate a încheierii apelate, în sensul admiterii plângerii, anulării încheierii executorului judecătoresc din 27 ianuarie 2022 și deschiderii procedurii de executare, prin poprire, și împotriva debitorului Ministerul Finanțelor Publice.

În cadrul cererii de apel, sub aspectul naturii obligației debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plății drepturilor salariale restante, apelanții au susținut că aceasta este o obligație de a da, iar nu de a face, alocarea fondurilor reprezentând, în sensul legii civile, o plată.

În acest sens, apelanții au învederat că solicitarea fondurilor pentru plata salariilor restante stabilite prin hotărâri judecătorești de la Ministerul Finanțelor Publice de către ordonatorul principal de credite (Ministerul Justiției) și realocarea acestor fonduri către ordonatorul secundar și terțiar de credite reprezintă o activitate administrativă, financiară, circumscrisă dreptului public, care presupune intenția de executare benevolă a obligațiilor stabilite prin hotărârile judecătorești, ceea ce nu este în cazul de față. Chiar și într-o atare situație, are loc o transmitere succesivă a dreptului de proprietate asupra sumelor de bani ce alcătuiesc fondul bănesc necesar plății salariilor restante, astfel că obligația Ministerului Finanțelor Publice de a pune la dispoziție sumele necesare plății este o obligație de a da, iar nu de a face.

Apelanții au susținut că obligația de alocare a fondurilor necesare plății este o obligație de a da, termenii de "alocare", "punere la dispoziție" sau "plată" fiind doar în mod literal diferiți, în realitate proprietatea asupra fondurilor fiind transferată; diferențierea, din punct de vedere terminologic, între o obligație de plată și o obligație de alocare a fondurilor nu poate avea consecințe juridice, în sensul că obligația de alocare a fondurilor ar fi o obligație de a face, iar nu o obligație de a da. În consecință, apelanții au arătat că sumele din titlurile executorii care nu au fost achitate de bunăvoie pot fi executate silit prin poprire.

Apelanții au învederat că, potrivit art. 161 din Codul muncii, salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că, dacă statul omite, refuză sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești, își pierd orice rațiune (Cauza Sandor contra României), că omisiunea autorităților de a pune în executare în termen rezonabil o hotărâre definitivă poate constitui o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales când obligația executării aparține unei autorități administrative (Cauza Brătulescu împotriva României) și că executarea hotărârilor judecătorești definitive nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (Cauza Sabin Popescu împotriva României).

Apelanții au solicitat, în ipoteza în care instanța de apel nu va împărtăși interpretarea lor, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă obligația Ministerului Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale restante reprezintă o obligație de a da sau, dimpotrivă, o obligație de a face.

Prin întâmpinare, intimatul-debitor Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a învederat că titlurile executorii de care se prevalează creditorii stabilesc în sarcina sa obligația de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale restante, care nu reprezintă o obligație de a da, ci de a face, în baza căreia doar ordonatorul de credite are dreptul de a pretinde Ministerului Finanțelor să execute prestația de a suplimenta fondurile bugetare, în condițiile etapelor succesive ale procedurii bugetare (elaborarea, aprobarea și executarea proiectului de buget, încheierea, controlul și aprobarea execuției bugetare). Ca atare, ordonatorii principali de credite își elaborează propriile bugete, pe care le transmit Ministerului Finanțelor, în vederea centralizării și constituirii bugetului general consolidat, conform art. 34 și art. 35 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 500/2002).

Intimatul-debitor a mai arătat că este necesar a se face distincție între raporturile juridice existente, pe de o parte, între creditori și ordonatorul principal de credite (guvernate de dreptul muncii), iar, pe de altă parte, între ordonatorul principal de credite și Ministerul Finanțelor (guvernate de Legea nr. 500/2002), învederând că între creditori și Ministerul Finanțelor nu există un raport juridic direct și că solicitarea de sume de la bugetul de stat (deschiderea de credite, potrivit art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002), pentru plata drepturilor salariale restante, trebuie făcută doar de către ordonatorul principal de credite. A învederat că, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite pot demara acțiuni de suplimentare a propriilor bugete, însă doar prin propuneri de modificare sau de suplimentare a sumelor deja obținute cu prilejul legii bugetare anuale, iar nu prin alocarea directă de fonduri din bugetul Ministerului Finanțelor către creditori.

Prin încheierea din 26 septembrie 2023, Tribunalul Alba - Secția I civilă, în baza dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, și, în consecință, a suspendat judecata apelului declarat împotriva Încheierii nr. 2.487 din 3 noiembrie 2022. IV. Punctul de vedere al părților cu privire la sesizare

În ceea ce privește admisibilitatea sesizării, apelanții au apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, învederând că sesizarea este făcută într-o cauză ce se judecă în ultimă instanță, că lămurirea chestiunii de drept este determinantă, vizând interpretarea unor dispoziții legale de care depinde soluționarea plângerii formulate împotriva refuzului executorului judecătoresc, că asupra chestiunii de drept nu s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție și că aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Referitor la chestiunea de drept, apelanții au susținut că dispozițiile art. 652 alin. (1) și ale art. 781 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale personalului din justiție este o obligație de a da.

Intimatul-debitor Ministerul Finanțelor nu a depus punct de vedere. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere asupra sesizării

Relativ la admisibilitatea sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, învederând că de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 652 alin. (1) și ale art. 781 din Codul de procedură civilă, cu privire la natura obligației debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare plății, cuprinsă în hotărârile judecătorești definitive având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din justiție, depinde soluționarea cauzei, întrucât obiectul litigiului îl reprezintă plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc de deschidere a procedurii de executare silită, prin poprire, cu privire la debitorul Ministerul Finanțelor Publice, iar poprirea se poate dispune doar pentru executarea silită a unei obligații de a da, nu însă și a unei obligații de a face.

În ceea ce privește dezlegarea chestiunii de drept, instanța de trimitere a apreciat că obligația Ministerului Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale restante este o obligație de a da, nu de a face.

În motivarea punctului său de vedere, instanța de trimitere a arătat că prin obligația de "a da" se înțelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real, ce include și obligația de a transfera proprietatea asupra unor sume de bani, în timp ce prin obligația de "a face" se înțelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci orice prestație pozitivă în afara celor care se încadrează în noțiunea de "a da".

Plecând de la aceste considerații teoretice, instanța de trimitere a constatat că, prin titlurile executorii în baza cărora s-a demarat executarea silită, Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea fondurilor necesare în vederea plății diferențelor de drepturi salariale către creditori, context în care a apreciat că operațiunea respectivă presupune transferul sumelor din conturile gestionate de Ministerul Finanțelor în contul debitorului care efectuează în concret plata drepturilor (instituția angajatoare), iar acest transfer reprezintă o obligație de a da, implicând transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curtea de Apel Bacău a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a precizat că, potrivit opiniei majoritare exprimate de către judecătorii Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Neamț, obligația debitorului Ministerul Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești este o obligație de a face.

Curtea de Apel Brașov a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menționat că, potrivit opiniei exprimate de către judecătorii din cadrul Secției civile a Tribunalului Covasna, obligația debitorului Ministerul Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești personalului din justiție este o obligație de a face, întrucât constă în îndatorirea de a săvârși anumite fapte/acțiuni de restituire/plată a unui drept salarial.

Curtea de Apel București a identificat și a înaintat mai multe hotărâri judecătorești cu privire la problema de drept supusă dezlegării, acestea fiind pronunțate de Secția a IV-a civilă și de Secția a V-a civilă din cadrul Tribunalului București, precum și de Judecătoria Sectorului 5 București. Totodată, a transmis un centralizator al opiniilor exprimate de judecătorii instanțelor din raza sa teritorială. Astfel, la nivelul Secțiilor III-V civile ale Tribunalului București, al judecătoriilor din circumscripție și al Tribunalului Ialomița, opinia majoritară a judecătorilor este aceea că obligația debitorului Ministerul Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale restante personalului din justiție este o obligație de a face, astfel că debitorul nu poate fi executat silit pentru obligația de plată a sumelor de bani rezultate în cadrul executării silite. În această opinie, chiar și în ipoteza pasivității debitorilor ce au fost obligați direct la plată (în sensul că nu ar fi calculat drepturile salariale datorate și nu ar fi solicitat fondurile necesare), creditorul nu este îndreptățit să încerce modificarea înțelesului titlului executoriu și să transforme obligația de a face, stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, într-o obligație de a da și, pe cale de consecință, să recurgă la executarea silită asupra conturilor acestuia, în vederea recuperării sumelor de bani. Prin urmare, împotriva Ministerului Finanțelor Publice ar putea fi declanșată exclusiv executarea silită a obligației de a face, în modalitatea de constrângere specifică naturii prestației datorate a aplicării unor penalități, conform art. 906 din Codul de procedură civilă. La nivelul acestor instanțe, s-a exprimat și opinia minoritară că obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice nu reprezintă o obligație de a face, ci de a da, constând în punerea la dispoziție a sumelor necesare în vederea efectuării plăților, în considerarea atribuțiilor referitoare la planificarea bugetară, stabilite în sarcina sa prin dispozițiile Legii nr. 500/2002, ceea ce, din punct de vedere practic, înseamnă alocarea în concret a sumelor, în vederea plății drepturilor salariale. Punctul de vedere al judecătorilor Secției civile din cadrul Tribunalului Giurgiu și al Tribunalului Ilfov este în sensul că obligația Ministerului Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale restante este o obligație de a da, întrucât operațiunea respectivă presupune transferul sumelor din contul Ministerului Finanțelor în contul debitorului care efectuează plata, iar acest transfer implică transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani.

Curtea de Apel Craiova a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menționat că opinia exprimată de judecătorii din cadrul Tribunalului Dolj, Judecătoriei Craiova, Judecătoriei Băilești, Judecătoriei Calafat, Judecătoriei Filiași, Judecătoriei Segarcea și Judecătoriei Baia de Aramă este aceea că obligația debitorului Ministerul Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești personalului din justiție este o obligație de a da, întrucât operațiunea respectivă presupune transferul sumelor din conturile gestionate de către Ministerul Finanțelor în contul debitorului care efectuează plata (instituția angajatoare), transfer ce implică transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor respective.

Curtea de Apel Galați a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menționat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Galați este aceea că obligația Ministerului Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale reprezintă o obligație de a face.

Curtea de Apel Iași a identificat și a înaintat două hotărâri judecătorești definitive cu privire la problema de drept supusă dezlegării, acestea fiind pronunțate de Judecătoria Iași - Secția civilă. Totodată, a transmis un centralizator al opiniilor exprimate de judecătorii instanțelor din raza sa teritorială de competență. Opinia majoritară exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Iași, Judecătoriei Iași, Judecătoriei Răducăneni, Judecătoriei Hârlău, Tribunalului Vaslui, Judecătoriei Vaslui și Judecătoriei Huși este aceea că obligația debitorului Ministerul Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății reprezintă o obligație de a face, deoarece presupune obligația de a întocmi bugetul de stat de o așa manieră încât să permită și să faciliteze îndeplinirea de către ceilalți debitori a propriilor obligații de plată a drepturilor salariale restante, ce se circumscrie atribuțiilor legale de elaborare a bugetului de stat și de rectificare a acestuia cu sumele necesare reparării prejudiciului stabilit prin titlurile executorii. În opinie minoritară, judecătorii din cadrul Judecătoriei Bârlad și Judecătoriei Pașcani au apreciat că obligația debitorului Ministerul Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale este o obligație de a da, pentru că implică transmiterea dreptului de proprietate asupra unor sume de bani.

Curtea de Apel Pitești a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menționat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Vâlcea este aceea că obligația Ministerului Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale reprezintă o obligație de a face, deoarece constă în efectuarea demersurilor necesare în vederea alocării de fonduri.

Curtea de Apel Ploiești a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menționat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Buzău - Secția I civilă este aceea că obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale personalului din justiție este o obligație de a face.

Curtea de Apel Târgu Mureș a arătat faptul că, în raza sa teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a precizat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Secției I civile a Curții de Apel Târgu Mureș și al instanțelor din circumscripția sa este aceea că obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale restante reprezintă o obligație de a face.

Curtea de Apel Suceava a identificat și a înaintat trei hotărâri judecătorești definitive cu privire la problema de drept supusă dezlegării și a menționat, totodată, că opinia majoritară exprimată de către judecătorii de la Judecătoria Suceava și de la Judecătoria Botoșani este aceea că obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare plății reprezintă o obligație de a da, întrucât operațiunea respectivă presupune transferul sumelor din conturile gestionate de Ministerul Finanțelor Publice în contul debitorului care efectuează efectiv plata drepturilor, iar un asemenea transfer implică transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani respective. Or, obligația de a aloca fondurile necesare plății ar fi golită de conținut dacă nu ar implica și remiterea efectivă a sumelor de bani în contul debitorului responsabil cu plata în concret, conform titlului executoriu.

Curțile de apel Alba Iulia, Cluj, Constanța, Oradea și Timișoara au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale a României

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Curții Constituționale a României nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același Cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din această reglementare legală rezultă că, pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții de admisibilitate: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iii) existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că sunt întrunite doar patru dintre cele șase cerințe anterior enunțate.

Astfel, cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Alba - Secția I civilă, care judecă în ultimă instanță, dat fiind că, potrivit art. 657 alin. (3) și art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierile executorului judecătoresc pot fi atacate numai cu contestație la executare, dacă legea nu dispune altfel, iar, conform art. 718 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, nefiind incidente în cauză excepțiile prevăzute de teza a II-a a acestui text de lege. Prin urmare, decizia prin care Tribunalul Alba - Secția I civilă va soluționa apelul declarat de către creditori nu este supusă recursului, fiind definitivă, în conformitate cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Referitor la condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se constată că este îndeplinită, întrucât, în cadrul cererii de apel, sub aspectul naturii obligației debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plății către personalul din justiție a drepturilor salariale restante, apelanții au criticat raționamentul primei instanțe și au susținut că aceasta este o obligație de a da, iar nu o obligație de a face. În acest context, instanța de apel trebuie să răspundă acestei critici și să stabilească dacă obligația stabilită prin titlul executoriu în sarcina debitorului Ministerului Finanțelor Publice este o obligație de a face sau, dimpotrivă, o obligație de a da, astfel că există dependență între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția ce va fi pronunțată de către instanța de trimitere.

De asemenea, în urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme a rezultat că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, astfel că și această cerință legală este îndeplinită.

Referitor la condițiile ca problema de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, precum și să fie nouă, se apreciază că acestea nu sunt îndeplinite în cauză, ceea ce conduce la respingerea sesizării ca inadmisibilă.

În ceea ce privește caracterul veritabil al chestiunii de drept, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că problema de drept care se solicită a fi lămurită trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018; Decizia nr. 39 din 23 septembrie 2019; Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021; Decizia nr. 8 din 21 februarie 2022; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023).

Potrivit jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, problema de drept supusă dezlegării trebuie să ridice serioase dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, astfel încât să necesite rezolvarea de principiu în procedura hotărârii prealabile, iar nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege, în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu, ori existența unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflecție mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016; Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020; Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2021; Decizia nr. 59 din 17 octombrie 2022; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023).

Ca atare, chestiunea de drept trebuie să fie calificată, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale. Cu alte cuvinte, problema de drept trebuie să fie susceptibilă de interpretări diferite și controversate, din cauza lipsei de claritate a normei juridice, a caracterului incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni justificate, față de imprecizia textului legal, care, pe baza interpretării, printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări divergente în situații cvasiidentice și poate determina o jurisprudență neunitară.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce la interpretări diferite, precum și dificultatea instanței de trimitere în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021).

Ca atare, susținerea instanței de trimitere că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmată de exprimarea succintă a punctului său de vedere, care nu indică în concret nicio dificultate de interpretare a normelor de drept, nu este suficientă, fiind necesară prezentarea argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept reale, esențiale și controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziții legale îndoielnice, lacunare, necorelate.

Atât timp cât instanța de trimitere expune o interpretare clară a chestiunii de drept în discuție, fără a prezenta și fără a argumenta diferite interpretări posibile ale dispozițiilor art. 652 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 781 din Codul de procedură civilă ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex sau lacunar ori contradictoriu, nu se poate reține că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile.

După cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai una care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul instanței legal învestite, acela de a judeca în mod direct și efectiv procesul. Or, instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competență exclusivă a instanței de judecată legal învestite cu soluționarea procesului.

În aceeași ordine de idei, analizând hotărârile judecătorești ce au fost înaintate de către curțile de apel, se constată că instanțele de judecată au avut de stabilit natura juridică a obligației impuse în sarcina Ministerului Finanțelor Publice prin titlul executoriu, respectiv alocarea fondurilor necesare pentru plata de către ordonatorii de credite a drepturilor salariale restante personalului din justiție, fiind vorba despre o operațiune de interpretare a unor dispoziții legale.

În considerarea celor expuse, se reține că rezultă din chiar actul de sesizare faptul că problema de drept ce face obiectul sesizării nu este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere la dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare, contradictorii sau necorelate, astfel încât să reclame intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe calea mecanismului de unificare jurisprudențială reglementat la art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește caracterul de noutate al problemei de drept, în absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării.

Potrivit jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerința "noutății" este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, precum și în ipoteza în care fie s-ar impune anumite clarificări în privința unei norme legale mai vechi, dar într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei), fie este vizată o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016; Decizia nr. 29 din 17 mai 2021; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021; Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023; Decizia nr. 22 din 27 martie 2023; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023).

Caracterul de noutate al chestiunii de drept se pierde pe măsură ce aceasta a primit o dezlegare din partea instanțelor de judecată, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudență consacrată, când s-a depășit, așadar, stadiul unei practici incipiente, în curs de formare. Opiniile jurisprudențiale diferite nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, întrucât în situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare, și anume recursul în interesul legii, astfel cum s-a statuat constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 37 din 7 mai 2020; Decizia nr. 47 din 22 iunie 2020; Decizia nr. 5 din 8 februarie 2021; Decizia nr. 13 din 15 martie 2021; Decizia nr. 30 din 17 mai 2021; Decizia nr. 32 din 17 mai 2021; Decizia nr. 71 din 11 octombrie 2021; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021; Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022; Decizia nr. 25 din 9 mai 2022; Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022; Decizia nr. 40 din 27 iunie 2022; Decizia nr. 72 din 7 noiembrie 2022; Decizia nr. 26 din 27 martie 2023; Decizia nr. 48 din 26 iunie 2023; Decizia nr. 53 din 18 septembrie 2023).

Dacă este depășit stadiul unei practici incipiente și este conturată deja o practică - unitară sau neunitară - în legătură cu chestiunea de drept, nu se poate recurge la mecanismul hotărârii prealabile, întrucât nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare. Având în vedere și necesitatea de a evita paralelismul și suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii, procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente existente.

Analizând hotărârile judecătorești ce au fost înaintate de către curțile de apel, se constată că s-a depășit stadiul unei practici incipiente și că problema de drept a primit dezlegare din partea instanțelor de judecată, fiind conturată chiar o practică judiciară neunitară cu privire la natura juridică a obligației debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plății drepturilor salariale personalului din justiție.

Astfel, dintre hotărârile judecătorești relevante transmise de către Curtea de Apel București, în 12 hotărâri s-a stabilit că obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plății drepturilor salariale reprezintă o obligație de a face, iar în 9 hotărâri s-a decis că obligația respectivă este o obligație de a da. De asemenea, în cele două hotărâri judecătorești transmise de către Curtea de Apel Iași, instanțele au stabilit că obligația debitorului Ministerul Finanțelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plății drepturilor salariale reprezintă o obligație de a face, iar în singura hotărâre relevantă înaintată de către Curtea de Apel Suceava s-a decis că obligația în discuție este o obligație de a da.

Deși este real că scopul pronunțării unei hotărâri prealabile este acela de a asigura coeziunea în plan jurisprudențial, ceea ce implică existența unor tendințe jurisprudențiale concrete orientate către soluții diferite, se mai reține totuși că nici opiniile exprimate, la nivel teoretic, de către judecătorii din cadrul instanțelor care au înaintat puncte de vedere nu au un caracter uniform, creându-se, astfel, premisele pronunțării unor hotărâri judecătorești în sensul ambelor orientări jurisprudențiale.

Existența unei practici judiciare în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării determină concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept nemaiprezentând, așadar, caracter de noutate.

A aprecia altfel înseamnă a accepta ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, ci de a confirma sau, după caz, a infirma interpretările jurisprudențiale existente. Or, prin aceasta s-ar nesocoti dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la rațiunea și condițiile pronunțării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcție specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței, respectiv recursul în interesul legii.

Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenței sunt distincte, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiții de admisibilitate și un rol procesual propriu, iar hotărârile judecătorești relevante ce au fost înaintate de către curțile de apel evidențiază existența unei practici neunitare, concluzia care se impune este aceea că nici cerința privind noutatea problemei de drept nu este îndeplinită.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă.