ÎCCJ, Decizia nr. 139/2018

Asupra recursului de față, a constatat următoarele:

Prin decizia civilă nr. 51 din 19 martie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de contestatoarea A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 și art. 508 din C. proc. civ., art. 71 din Legea nr. 303/2004 și art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care contestatoarea A. a solicitat sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere, primului-ministru și președintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Agenția Națională de Integritate, pe de altă parte și a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017.

În motivare, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 și art. 508 din C. proc. civ., s-a arătat că rațiunea dispozițiilor art. 29 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 rezidă în faptul că una dintre cerințele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate constă în expunerea motivelor de neconstituționalitate care fundamentează excepția, prin raportare la normele cuprinse în Constituția României.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că excepția de neconstituționalitate este invocată prin raportare la o eventuală interpretare dată dispozițiilor contestate în sensul că alcătuirea nelegală a instanței ar putea fi invocată doar în fața instanței de recurs, interpretare ce ar contraveni dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) și art. 1 alin. (5) din Constituția României.

Cu alte cuvinte, autoarea excepției a invocat neconstituționalitatea unei eventuale interpretări a dispozițiilor contestate, iar nu o veritabilă critică de neconstituționalitate, rezumându-se totodată să indice texte din Constituție, fără a dezvolta viciile de constituționalitate pe care le are în vedere.

Or, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu realizează un control de constituționalitate al interpretării date de instanță dispozițiilor legale, ci analizează conformitatea acestora cu normele constituționale în funcție de criticile formulate de autorul excepției.

Pentru argumentele anterior expuse, s-a reținut că nu este îndeplinită cerința decelată din interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la faptul că este necesar ca excepția să vizeze dispoziții dintr-o lege sau ordonanță, iar nu interpretarea acestora, precum și faptul că autoarea excepției nu a expus motivele de neconstituționalitate, excepția fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiași articol.

Referitor la art. 71 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prevederile contestate, referitoare la redactarea de către magistrații-asistenți a hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au legătură cu soluționarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât redactarea hotărârii judecătorești reprezintă o chestiune care nu se circumscrie competenței ori alcătuirii instanței și nici omisiunii instanței de a se pronunța asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

În consecință, s-a constatat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la legătura dintre dispozițiile contestate și soluționarea cauzei, excepția fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiași articol.

Împotriva deciziei civile nr. 51 din 19 martie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a declarat recurs petenta A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte de hotărârii recurate, respectiv în ceea ce privește soluția de respingere, ca inamisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. I, art. 504 și art. 508 din C. proc. civ. și art. 71 din Legea nr. 303/2004 și, în urma rejudecării, sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor legale anterior menționate, invocându-se, în drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Sub un prim aspect, recurenta a învederat, în esență, faptul că decizia recurată este nulă, deoarece s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, și 5 din C. proc. civ.

Astfel, în cauză, judecătorii care au pronunțat decizia recurată nu sunt cei care au redactat hotărârea, de vreme ce hotărârea a fost motivată de către o altă persoana care nu a luat parte la judecată în calitate de judecător. Pe cale de consecință, s-au nesocotit valențele principiului nemijlocirii, încălcare care se analizează potrivit garanțiilor convenționale si neconstituționale prin prisma accesului la o instanță independentă si imparțială, Curtea Constituțională constatând că prin motivarea unei hotărâri de către o persoană care nu a participat la deliberare se încalcă garanțiile dreptului la un proces echitabil, dar și art. 124 si art. 126 din Constituția României, care consacră independența și imparțialitatea justiției.

Cu alte cuvinte, redactarea și motivarea hotărârii judecătorești nu pot aparține decât judecătorului care a judecat cauza, după cum rezultă din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 33/2018.

Totodată, s-a arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ("C.E.D.O.") referitoare la art. 6 din Convenție include multiple soluții prin care s-a statuat că hotărârea trebuie să fie motivată de judecătorii în fața cărora s-a derulat procedura și care au asistat în mod nemijlocit la procesul de administrare a probelor, în acest sens menționându-se cauzele Mellors c. Regatului Unit (hotărârea din 17 iulie 2003), P.K. c. Finlandei (decizia din 9 iulie 2002), Beraru c. României (hotărârea din 18 martie 2014) și Cutean c. României (hotărârea din 2 decembrie 2014) și Cerovăek și Bozicnik c. Sloveniei (hotărârea din 7 martie 2017).

Sub un al doilea aspect, s-a susținut că decizia recurată nu este motivată, fiind incident, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a constatat că instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin lipsa motivării, nu a prezentat motivele care au condus la soluția adoptată, încălcând, astfel, exigentele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, nerespectarea principiului motivării hotărârilor și, implicit, lipsa unei soluții la o cerere constituie motiv de recurs, rolul acestei exigențe fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției.

Motivarea instanței, menită să facă dovada raționamentului juridic care a stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată, în realitate, nu aparține instanței care a luat această decizie, astfel că este pe deplin incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate și rejudecarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. I, art. 504 și art. 508 din C. proc. civ. și a art. 71 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește al treilea aspect, s-a apreciat că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu neconstituționalitatea prevederilor art. 503 alin. (2) pct. I, art. 504 și art. 508 din C. proc. civ. îndeplinește condițiile de admisibilitate, criticile formulate circumscriindu-se sferei de interpretare a dispozițiilor legale, astfel cum reiese din deciziile Curții Constituționale, fiind îndeplinită și cerința formulării și argumentării în scris a acestora, invocarea având loc chiar prin contestația în anulare, aspect neinterzis de legiuitor.

Totodată, în jurisprudența instanței de contencios constituțional s-a arătat că sunt admisibile excepțiile de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile normative în interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă, Curtea Constituțională având competența de a se pronunța pe fondul acesteia, rezultând că dezlegarea dată de prima instanță este nelegală, refuzându-i-se accesul la controlul de constituționalitate.

De asemenea, s-a susținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu neconstituționalitatea prevederilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 îndeplinește condițiile de admisibilitate, redactarea hotărârii judecătorești fiind strâns legată de alcătuirea instanței și compunerea completului de judecată, întrucât numai judecătorii care intră în compunerea completului pot motiva hotărârea pronunțată de ei.

În aceste condiții, este evident că invocarea neconstituționalității art. 71 din Legea nr. 303/2004 are legătură cu soluționarea cauzei, de vreme ce contestația în anulare a fost argumentată din perspectiva faptului că alcătuirea completului se verifică de la momentul primei ședințe și până la finalizarea motivării hotărârii judecătorești.

Or, față de acest aspect, magistrații învestiți cu soluționarea contestației în anulare ar fi putut observa că argumentele invocate de către recurentă se circumscriu motivelor de contestație în anulare referitoare la alcătuirea nelegală a completului de judecată și neanalizarea recursului de către un judecător care a făcut parte din compunerea completului de judecată, relevantă în acest sens fiind cauza Luka contra României, hotărârea din 21 iulie 2009.

Compunerea și constituirea instanței de judecată sunt două instituții juridice distincte, ce nu pot fi confundate; completul de judecată va fi alcătuit întotdeauna din judecători, în timp ce în constituirea instanței va intra grefierul și, în unele cazuri, procurorul, atunci când acesta participă la ședința de judecată.

Sintagma "compunerea completului de judecată de 5 judecători al instanței supreme" este definită de legiuitor și reglementată în art. 32 din Legea nr. 304/2004 care precizează în termeni clari că, în compunerea completului de judecată de 5 judecători al instanței supreme, intră doar judecătorii, nu și magistrații-asistenți.

În sistemul nostru de drept, magistratul-asistent nu face parte din compunerea completului de judecată al instanței supreme, neputând fi asimilat magistratului de scaun, înfăptuirea justiției prin magistrați-asistenți fiind contrară dezideratului unei justiții independente și imparțiale.

Având în vedere obligativitatea redactării hotărârii de către un judecător care a intrat în compunerea completului, nerespectarea acestei obligații poate fi invocată prin cazul de contestație în anulare referitor la alcătuirea nelegală a instanței, astfel încât invocarea art. 71 din Legea nr. 303/2004 are legătură cu fondul cauzei.

Nicio intimată nu a formulat întâmpinare la recursul declarat.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 21 mai 2018, au fost admise cererile de abținere formulate de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele completului, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și de domnul Bogdan Georgescu, magistrat-asistent de a participa la soluționarea dosarului nr. x/2018

La termenul de judecată din 25 iunie 2018, prin procesul verbal întocmit la data de 18 iunie 2018 ca urmare a imposibilității de participare a doamnei judecător Paula C. Pantea la ședința din 25 iunie 2018, compunerea completului de 5 Judecători s-a realizat prin participarea doamnei judecător Alina Sorinela Macavei, membru supleant din cadrul Secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar conducerea completului a fost asigurată de doamna judecător Viorica Cosma în baza Hotărârii nr. 24 din 25 noiembrie 2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Activitatea judecătorului constă în rezolvarea litigiilor care apar în circuitul civil și cuprinde două funcții procesuale: cercetarea cauzei și soluționarea acesteia. Îndeplinirea primei funcții duce la stabilirea situației de fapt pe bază de probe, iar a doua funcție constă în pronunțarea hotărârii, prin aplicarea textului de lege corespunzător, hotărârea trebuind să fie expresia concretă a legii.

Potrivit art. 71 din Legea nr. 303/2004, magistrații-asistenți care participă la ședințele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. are în vedere situațiile în care instanța a cărei hotărâre se atacă nu a respectat dispozițiile legale privind compunerea completului de judecată sau constituirea instanței, în sensul că, cu titlu exemplificativ: la judecată nu a participat numărul de judecători prevăzut de lege, din completul de judecată a făcut parte un judecător incompatibil sau instanța nu a fost constituită prin participarea procurorului, deși legea prevedea obligativitatea concluziilor acestora. Or, în speța dedusă judecății, au fost respectate toate prevederile legale incidente privind alcătuirea instanței, iar după pronunțarea hotărârii s-a dat eficiență art. 71 din Legea nr. 303/2004 anterior menționat, astfel încât acest motiv de casare nu poate fi primit.

Nici cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece acesta privește situația schimbării nelegale a alcătuirii completului, de natură să creeze suspiciuni cu privire la imparțialitatea instanței și să afecteze credibilitatea actului de justiție. În speță, s-a respectat principiul continuității completului de judecată, interesul legitim al recurentei nefiind afectat de redactarea hotărârii de către un magistrat asistent în condițiile existenței unui temei legal în baza căruia acesta redactează o hotărâre judecătorească.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este invocat formal de către recurentă, fiind dezvoltat și argumentat prin raportate la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 anterior analizate.

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt si în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, acestea trebuind sa se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de alta parte, la dispozitiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate si temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României si art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanța, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al argumentelor pentru a le aprecia pertinenta.

Așadar, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie cuprindă motivarea soluției date fiecărui capăt de cerere și nu să răspundă fiecărui argument invocat de parte în susținerea capetelor de cerere, astfel încât nici acest motiv de casare nu este incident. Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a arătat, în cuprinsul hotărârii recurate, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile recurentei, făcând posibilă, în cadrul prezentului recurs, analiza legalității acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la cererile de sesizare formulate de recurentă (al treilea motiv de casare) constată că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, Legea nr. 47/1992 stabilind un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Instanța de judecată nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, verificându-se numai admisibilitatea acesteia.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale sunt prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv: "1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Rezultă din textul de lege mai sus citat că, pentru a putea fi admisă sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) existența unui proces, ridicarea excepției de neconstituționalitate aparând ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) excepția de neconstituționalitate trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate, concretizat în existența unei legături cu speța a excepției invocate.

Așadar, acest text de lege instituie obligația în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 și 508 din C. proc. civ. nu este motivată, petenta invocând o serie de decizii ale Curții Constituționale, din analiza cărora nu rezultă legătura cu speța dedusă judecății, instanța de contencios constituțional statuând că ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

Așadar, interpretarea si aplicarea textelor de lege este atributul exclusiv al instanțelor de judecată și nu al Curții Constituționale, aceasta din urmă analizând conformitatea normelor legale cu prevederile constituționale în funcție de susținerile autorului excepției.

Prevederile criticate pentru vicii de neconstituționalitate vizează o simplă chestiune de interpretare a legii ce ține de competența instanțelor judecătorești și nu o încălcare a literei și spiritului Constituției, neimpunându-se realizarea unui control efectiv de constituționalitate.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că în mod judicios Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu speța pendinte.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități cu privire la organizarea și desfășurarea procesului civil.

Partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul civil, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză, așa cum rezultă și din decizia instanței de contencios constituțional nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 535 din 15 iulie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004.

Atributul Curții Constituționale constă în determinarea compatibilității normei în discuție cu dispozițiile constituționale, iar nu în punerea de acord a prevederilor legale privind alcătuirea instanței sau stabilirea prevalenței unui text al legii față de un altul.

Or, având în vedere stadiul concret în care se află cauza, soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din legea nr. 303/2004 invocată de către recurenta A. nu poate avea o înrâurire cu privire la soluția ce se pronunță în cauză, neputându-se afirma că atribuția magistratului-asistent de a redacta hotărâri judecătorești încalcă norme imperative ale unei legi organice superioare și, implicit, ale Constituției.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 51 din 19 martie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 51 din 19 martie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2018.