ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4242/2018

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata sumei de 17.998 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat și cheltuieli de transport efectuate în cadrul Dosarului nr. x/100/2013 al Tribunalului Maramureș, precum și cheltuielile de judecată ocazionate cu soluționarea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 6612 din 7 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, instanța a admis în parte cererea reclamantei, dispunând obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza judecății în primă instanță în Dosarul nr. x/2013, respingând capătul de cerere constând în obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2017.

Prin Decizia nr. 4297/A din 13 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței menționate; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 355 RON taxă de timbru fond plus 1.500 RON onorariu avocat fond; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1.000 RON onorariu avocat parțial apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

Prin Adresa nr. x/2017, Tribunalul București a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București.

Prin Decizia nr. 292 din 13 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2017.

Prin rezoluția instanței a fost fixat termen la 3 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor.

La data de 25.09.2018, reclamanta A. a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ. cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituție, respectiv a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Prin rezoluția instanței, s-a dispus formarea Dosarului asociat x/2017, având ca obiect cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată.

Prin Decizia nr. 3348 din 3 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declinat competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș împotriva Deciziei nr. 4297 A din 13 decembrie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Prin încheierea de la aceeași dată - 3 octombrie 2018 -, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a reținut următoarele:

Formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În cauză, petenta invocă neconstituționalitatea unor texte (art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 483 alin. (2) C. proc. civ.) care ar pune în discuție admisibilitatea căii de atac declarate.

Separat de împrejurarea că respectivele texte nu ar putea face obiectul controlului de constituționalitate, (în contextul în care unul dintre ele a fost deja declarat neconstituțional iar celălalt nu este încă în vigoare), Înalta Curte a constatat lipsa de legătură cu soluționarea cauzei în această etapă procesuală.

Astfel, ceea ce s-a pus în dezbaterea părților a fost competența materială a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, aspect care nu poate fi influențat în soluționarea lui de textele de lege indicate ca neconstituționale.

În consecință, lipsind legătura cu soluționarea pricinii, pe aspectul vizând competența, care s-a impus în mod prioritar analizei, s-a constatat că lipsește una dintre condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru a face admisibilă sesizarea Curții Constituționale.

Ca atare, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva încheierii din 3 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ. .

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că, deși Înalta Curte a fixat termen la 3 octombrie 2018, strict pentru discutarea competenței sale în soluționarea recursurilor ce fac obiectul Dosarului nr. x/2017, declinându-și competența în favoarea Curții de Apel București, în mod nelegal, a reținut spre soluționare cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în acest dosar, pe care a respins-o, ca inadmisibilă.

Recurenta-reclamantă a susținut că atâta timp cât Înalta Curte nu era competentă să soluționeze recursul declarat împotriva Deciziei nr. 4297A din 13 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, aceasta nu era competentă să dispună nici cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată. Cum Înalta Curte s-a pronunțat cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, rezultă că aceasta a încălcat normele de competență de ordine publică, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că încheierea recurată este nelegală sub aspectul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât în cauză sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții dintr-o lege, respectiv dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și dispozițiile art. 483 alin. (2) noul C. proc. civ.

Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții care au legătură cu soluționarea cauzei, punându-se în discuție constituționalitatea dispozițiilor legale care reglementează chiar admisibilitatea căii de atac a recursului formulată în prezenta cauză, soluția Curții Constituționale fiind determinantă în acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța.

Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții care nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituționale, întrucât, după pronunțarea Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 de către înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra interpretării date dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și dispozițiilor art. 483 alin. (2) noul C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, excepția de neconstituționalitate este invocată în cursul unui proces judiciar, de una dintre părțile procesului, în fața unei instanțe judecătorești și este motivată.

Având în vedere faptul că, în dezvoltarea motivelor de neconstituționalitate, s-a solicitat declararea neconstituționalității unei dispoziții legislative într-o anumită interpretare, s-a arătat de către recurenta-reclamantă că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a considerat admisibile și a soluționat pe fond, uneori prin admitere, excepții de neconstituționalitate prin care se solicită declararea neconstituționalității unei anumite dispoziții legislative, într-o anumită interpretare a acesteia (Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014). Nu este vorba, prin urmare, nici de o cerere de interpretare a normelor legislative, (atribut al instanțelor judecătorești), nici de o excepție de neconstituționalitate care ar purta asupra mai multor texte legislative, dintre care fiecare, luat izolat, să fie constituțional, dar interpretarea lor cumulată să ducă la o soluție legislativă neconstituțională, deci excepția de neconstituționalitate este admisibilă și sub acest aspect.

Completarea motivelor de recurs depusă de recurenta-reclamantă, după comunicarea încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constituit într-o detaliere a motivelor de recurs deja expuse.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate la Curtea de Apel București, instanța competentă să soluționeze recursul în legătură cu care a fost invocată excepția de neconstituționalitate. În subsidiar, a solicitat casarea încheierii recurate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care succed.

Cu privire la criticile recurentei-reclamantă ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ., se rețin următoarele:

Conform art. 488 pct. 3 C. proc. civ. casarea hotărârii poate fi cerută când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., "Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii.", iar, conform alin. (2), "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

În același sens, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ., "cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția celor prevăzute la art. 120".

În speță, așa cum reiese din expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, Înalta Curte, în Dosarul nr. x/2017, a fixat termen la 3 octombrie 2018, exclusiv în vederea discutării excepției necompetenței materiale în soluționarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 4297/A din 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

La același termen, 3 octombrie 2018, s-a luat în dezbatere și cererea formulată de recurenta-reclamantă A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ. cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituție, respectiv a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, excepție ce a fost invocată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curți și care a fost înregistrată sub nr. de Dosar asociat x/2017

Deși în Dosarul nr. x/2017, în care erau înregistrate cererile de recurs ale părților în litigiu, Înalta Curte, verificându-și competența materială, conform art. 131 C. proc. civ., a declinat competența de judecare a recursurilor în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară tribunalului care a pronunțat decizia recurată, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantă în cauză a fost reținută spre soluționare - cerere ce constituia obiect al dosarului asociat - a fost respinsă, ca inadmisibilă, cu motivarea că lipsește legătura cu soluționarea pricinii pe aspectul vizând competența, care s-a impus în mod prioritar analizei, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a face admisibilă sesizarea Curții Constituționale.

E adevărat că, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată, "sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere (...)" și că "dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale (...)", însă constatarea legăturii excepției ce privește neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare cu soluționarea cauzei nu o poate face decât instanța competentă să judece respectiva cauză.

Astfel, doar instanța legal învestită cu judecarea pricinii poate dispune, în cadrul procesual reglementat de art. 29 al Legii nr. 47/1992, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a textelor legale incidente în judecarea acelei pricini (legi, ordonanțe sau dispoziții din acestea).

Referitor la examinarea legăturii cu cauza, se apreciază că aceasta trebuie făcută, în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Or, instanța care constată că nu este competentă să soluționeze cauza cu care a fost învestită, este evident că nu poate aprecia nici cu privire la îndeplinirea cerințelor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în legătură cu respectiva cauză, cererea de sesizare fiind un incident procedural care nu poate fi analizat distinct de acea pricină, cu atât mai mult cu cât, în speță, era în dezbatere excepția necompetenței în judecarea recursurilor.

Chiar dacă nici instanța din oficiu, nici partea interesată nu au invocat, în mod formal, și în dosarul asociat, excepția necompetenței materiale în soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, în condițiile art. 130 C. proc. civ., nu se poate reține, cu temei, că Înalta Curte "și-a câștigat" competența de a soluționa acest incident procedural, în contextul în care, în raport de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., în dosarul în care s-a formulat cererea de sesizare, părțile au fost citate pentru primul termen de judecată în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în legătură cu care s-a invocat excepția de neconstituționalitate, termenul de judecată fiind același cu cel stabilit pentru examinarea cererii de sesizare.

Întrucât Înalta Curte a constatat că este necompetentă, în condițiile art. 130 și art. 131 C. proc. civ., să soluționeze recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 4297 A din 13 decembrie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, declinându-și competența în favoarea Curții de Apel București, pe cale de consecință, aceeași soluție se impunea și cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în legătură cu judecarea recursurilor, întrucât nu poate fi admisibil ca o instanță să fie necompetentă pentru soluționarea recursului, dar să rămână competentă în soluționarea unei cereri cu caracter incidental, cum este cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.

Astfel, "necesitățile" de ordin administrativ, constând în crearea unor dosare asociate, nu pot determina scindarea normelor de competență și nu se poate admite teza că, neinvocând necompetența materială, atunci când i s-a acordat cuvântul pentru a pune concluzii pe cererea de sesizare a Curții Constituționale, necompetența nu mai poate fi invocată pe calea recursului, câtă vreme partea fusese citată pentru discutarea excepției de necompetență materială și acest aspect a fost invocat și discutat prioritar în soluționarea recursului.

Cum Înalta Curte a procedat la soluționarea unui incident procedural, după ce constatase că este necompetentă în soluționarea recursului, în care acest incident a fost invocat, se poate reține că, în cauză, pentru temeiurile arătate, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care determină per se casarea încheierii atacate, astfel că nu se mai impune analizarea criticilor pe care recurenta-reclamantă le-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și cu privire la care Înalta Curte apreciază că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât ceea ce susține recurenta-reclamantă a fi fost încălcate, prin pronunțarea soluției în examinarea cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate invocată, sunt normele de procedură statuate de Legea nr. 47/1992, prin art. 29, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nefiind vorba de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material reglementată de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea recurată și va trimite cererea formulată de reclamanta A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ., spre competentă soluționare, Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Încheierii din 3 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2017.

Casează încheierea recurată și trimite cererea formulată de reclamanta A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ., spre competentă soluționare, Curții de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Opinia separată a d-nei judecător B.

Consider că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Analiza recursului formulat, prin raportare la motivele de recurs invocate, nu poate conduce, în ceea ce mă privește, decât la o soluție de respingere a căii de atac declarate împotriva Încheierii din 3 octombrie 2018, pronunțată în Dosar nr. x/2017, de respingere, ca inadmisibilă, a solicitării de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Criticând încheierea menționată, recurenta a invocat, în esență, nelegalitatea acesteia ca fiind dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.) și întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea hotărârii poate fi cerută "3). când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii".

De asemenea, în conformitate cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar potrivit art. 482 "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanță de apel", în măsura în care nu sunt potrivnice celor regăsite în capitolul dedicat căii de atac a apelului. În mod similar, art. 494 C. proc. civ. stabilește că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în secțiunea dedicată recursului.

Astfel fiind, se reține că recurenta nu este în măsură să se prevaleze de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. pentru a critica încheierea atacată sub motivul pronunțării sale cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a Curții de Apel București, ca instanță în favoarea căreia, la același termen de judecată, Înalta Curte a stabilit și declinat competența de soluționare a judecății recursului în dosarul de fond.

Aceasta întrucât, precum rezultă din textul de lege, temei al motivului său de recurs, pentru ca nelegalitatea constând în pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe să poată conduce la soluția casării acesteia, trebuie ca aspectul încălcării competenței să fi fost invocat în condițiile legii, condiție ce nu se regăsește în cauza de față.

În alte cuvinte, în noua reglementare procesual civilă, conturată prin dispozițiile art. 129 - 132 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., un caz de nesocotire a competenței de ordine publică a unei alte instanțe, cum se reclamă prin actualul recurs, nu mai poate fi invocat direct în calea de atac, fie acesta apelul ori recursul, dacă mai înainte el nu a fost sesizat de cel interesat "în condițiile legii".

Aceasta înseamnă, în circumstanțele procesuale ale litigiului de față și în termenii art. 130 alin. (2), art. 482 și art. 494 din C. proc. civ., că pentru a avea deschisă calea criticării încheierii atacate pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta era datoare să invoce aspectul încălcării de către Înalta Curte a competenței materiale a altei instanțe în soluționarea sesizării sale vizând excepția de neconstituționalitate pe care o invocase, chiar în fața acestei instanțe, care, cum ea singură afirmă, fixase un termen la 3.10.2018 și dispusese citarea părților în vederea discutării propriei competențe în soluționarea recursului ce-i fusese deferit spre judecată.

Contrar acestei conduite procesuale, de care era ținută în puterea dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., aplicate în corelare cu cele ale art. 482 și 494 din același Cod (pentru a-și deschide calea recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.), recurenta - cea care, citată fiind de Înalta Curte pentru termenul din 3 octombrie 2018 în vederea discutării necompetenței în judecarea recursului, trimite instanței la 25 septembrie 2018 o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de constituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în interpretarea dată prin Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept - nu numai că nu semnalează aspectul necompetenței materiale a Înaltei Curți în analizarea sesizării cu excepția de neconstituționalitate, dar acceptă să discute sesizarea sa și pune concluzii asupra acesteia chiar la termenul de judecată din 3 octombrie 2018.

Procedând astfel, se înțelege că recurenta a renunțat la a se prevala de aspectul necompetenței materiale a instanței pe care singură a învestit-o cu sesizarea excepției de neconstituționalitate.

Cum necompetența în soluționarea sesizării nu a fost invocată nici de către instanță, din oficiu, la termenul din 3 octombrie 2018, consecința este aceea că Înalta Curte a devenit astfel competentă în analizarea chestiunii incidentale, cu pierderea corelativă a posibilității și dreptului recurentei de a mai critica încheierea pronunțată, sub motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ca fiind nelegală pentru pronunțarea sa cu încălcarea competenței de ordine publică a unei alte instanțe (în speță, a Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia s-a stabilit la același termen, în mod definitiv, competența de judecată a recursului și în favoarea căreia s-a declinat cauza).

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin care a fost criticată cenzurarea admisibilității sesizării vizând excepția de neconstituționalitate realizată de Înalta Curte prin încheierea atacată, se reține că deși partea a indicat ca temei al motivului său norma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., trebuie reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, condițiile de admisibilitate instituite prin dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, în virtutea cărora instanța ordinară în fața căreia se ridică o excepție de neconstituționalitate acționează ca un filtru al trimiterilor către Curtea Constituțională, sunt norme de procedură. Astfel fiind, analiza instanței care nu se circumscrie dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, nu generează o soluție "dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", ci, eventual o soluție prin care instanța poate fi criticată pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Cenzurând, în acest cadru legal, soluția instanței asupra admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă, se reține că aceasta se înscrie în condițiile de legalitate instituite prin dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Aceasta întrucât, motivul determinat care a impus soluția de respingere ca inadmisibilă a sesizării, reținut de instanța ce a pronunțat încheierea din 3 octombrie 2018, a fost cel al lipsei de legătură cu cauza a excepției invocate (care viza norme legale ce guvernează admisibilitatea recursului), în etapa procesuală parcursă în fața acestei instanțe, rezumată la stabilirea competenței materiale în soluționarea căii de atac declarată de parte.

Or, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepția de neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor judecătorești trebuie să privească neconstituționalitate unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții de lege sau de ordonanță în vigoare, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului.

Condiția de admisibilitate a legăturii excepției de neconstituționalitate invocată cu soluționarea cauzei deschide calea ridicării unor astfel de excepții în orice etapă a soluționării procesului și în orice procedură care ține de cercetarea acestuia, fie ea și una incidentală.

Chiar dacă condiția este una largă, permisivă, ea nu poate fi extinsă într-atât cât să fie văzută, așa cum susține recurenta, ca vizând legătura cu soluționarea cauzei în ansamblul său, iar nu la un anumit moment procesual, respectiv cel al invocării sale, cum se înțelege că a fost analizată de instanță.

Ca orice instrument procesual, și excepția de neconstituționalitate se subsumează condițiilor generale ale "acțiunii în procesul civil", fiind și în cazul său subînțeleasă necesitatea îndeplinirii condiției existenței unui interes, care să fie și actual pentru utilizarea sa. Spre exemplu, invocarea excepției de neconstituționalitate a unui text de lege ce reglementează regimul juridic al ajutorului public judiciar, virtual incident și procesului reclamantului, dar a cărui aplicare acesta (încă) nu a solicitat-o în cazul său concret, este fără legătură cu cauza. În mod similar, excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă și care viza norme legale ori dezlegări cu aceeași valoare (Decizia nr. 52/2017 Înaltei Curți de Casație și Justiție) care dau regimul admisibilității căii de atac inițiate de aceasta pe fondul litigiului, este fără legătură cu cauza, în etapa soluționării acesteia (de către instanța învestită cu sesizarea excepției de neconstituționalitatea) exclusiv sub aspectul verificării competenței sale de judecare a procesului.

Chiar dacă, precum susține recurenta, argumentul instanței reținut în respingerea sesizării sale, confirmă critica sa vizând încălcarea competenței de ordine publică a Înaltei Curți în soluționarea/analizarea sesizării, recurenta a pierdut dreptul de a se prevala de acest argument prin neridicarea excepției de necompetență "în condițiile legii", adică la primul termene de judecată la care părțile au fost citate în fața instanței de recurs, care funcționează ca primă instanță în ceea ce privește sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

În considerarea tuturor acestor argumente, soluția recursului declarat nu putea fi, în opinia mea, decât aceea a respingerii sale, ca nefondat.

Procesat de GGC - LM