ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2236/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 10 februarie 2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 331.541,47 RON, efectuate în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2017, a sumei de 488.756,07 RON, reprezentând daune interese (contravaloarea dobânzilor plătite și beneficiu nerealizat), a sumei de 200.000 RON, reprezentând daune morale, precum și a dobânzii legale, calculate de la data formulării cererii și până la plata despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1682 din 4 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, a declinat competența de soluționare a capetelor 2, 3 și 4 ale cererii în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a disjuns capătul 1 al cererii, precum și capătul 4 (sub aspectul solicitării de plată a dobânzii legale aferente pretențiilor care fac obiectul capătului 1) și a dispus formarea unui nou dosar, care a fost înregistrat sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 81 din 27 ianuarie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 41.670,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București și în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș, din care 10.497 RON onorarii de experți, 400 RON taxe judiciare de timbru, 773,3 RON cheltuieli de transport și 30.000 RON onorarii de avocat, precum și la plata dobânzii legale, calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă a debitului principal, a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.855 RON, din care 1.855 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 1.000 RON onorariu redus de avocat.

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 995A din 20 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 86.820 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București și în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș, din care 10.497 RON onorarii de experți, 400 RON taxe judiciare de timbru, 923 RON cheltuieli de transport și 75.000 RON onorarii de avocat, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată din primă instanță în sumă de 3841 RON, din care 2.841 RON taxă judiciară de timbru și 1.000 RON onorariu redus de avocat, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 980 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel, proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 3 iunie 2025, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că, cenzurând cheltuielile de transport de la suma de 3.703,08 RON la suma de 923 RON, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și art. 127 din Statutul profesiei de avocat. De asemenea, tot cu încălcarea prevederilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel a cenzurat cuantumul onorariilor de avocați, neținând cont de complexitatea și valoarea cauzei, precum și de activitățile desfășurate de avocați.

4.2. Împotriva acestei deciziei, la 20 mai 2025, a declarat recurs și pârâtul, solicitând casarea, în parte, a deciziei, în sensul admiterii apelului declarat de pârât și schimbării, în parte, a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia nu este motivată și că instanța de apel, în mod greșit, a respins motivul de apel vizând nulitatea sentinței pentru necomunicarea încheierii de dezbateri, încălcând prevederile art. 233 alin. (1) din C. proc. civ., și a dispus acordarea dobânzii legale.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de reclamantă, Înalta Curte o va admite și va anula recursul, pentru următoarele considerente:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Recurenta-reclamantă a învederat critici ce privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, învederând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 127 din Statutul profesiei de avocat, întrucât nu a ținut seama de complexitatea și valoarea cauzelor, precum și de activitățile desfășurate de către avocați pe parcursul celor două litigii.

Se constată că toate criticile dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs privesc temeinicia deciziei recurate și nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent a soluționa recursul în interesul legii prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, prin care a decis următoarele:

"Motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerentele acestei decizii obligatorii, s-au reținut următoarele:

"33. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Întrucât recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel din perspectiva faptului că s-ar fi aplicat, în mod greșit, prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat prin cererea introductivă, se constată că este aplicabilă decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că nu pot fi analizate respectivele critici de recurs.

Față de aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de către reclamantă. În raport cu această soluție, nu poate fi admisă cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, sub forma taxei judiciare de timbru aferente cererii sale de recurs.

Examinând recursul declarat de pârât, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Deși recurentul-pârât a invocat, în mod expres, motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre argumentele dezvoltate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce se susține încălcarea prevederilor art. 233 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor trei motive de casare.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a învederat că, atunci când a respins motivul vizând nulitatea sentinței pentru necomunicarea încheierii de dezbateri, instanța de apel a încălcat art. 233 alin. (1) din C. proc. civ.

Această critică de recurs, ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată.

Instanța de apel a constatat că încheierea de la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023 se regăsește la fila x din vol. II al dosarului de fond și cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 233 alin. (1) din C. proc. civ., fiind menționat, dintr-o simplă eroare materială, un alt număr de dosar.

În acest context, instanța de apel a reținut că o atare eroare materială nu poate atrage sancțiunea nulității, fiind evident, prin raportare la mențiunile sale, că încheierea respectivă a fost dată în prezentul dosar. Raționamentul instanței de apel nu a fost criticat de recurentul-pârât, acesta reluând susținerile nefondate din apel referitoare la comunicarea unei încheieri din alt dosar.

Potrivit art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate, dacă, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. În acord cu instanța de apel, aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, întrucât încheierea din 13 ianuarie 2023 nu lipsește de la dosar, doar că, din eroare, a fost menționat un alt număr de dosar. Ca atare, nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât, potrivit căreia nu i-a fost comunicată încheierea de dezbateri.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că decizia este nemotivată.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Ca atare, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic. Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului argumentele sale și să pretindă acestuia a le examina.

Prin hotărârea pronunțată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt, în mod real, ascultate, adică examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența".

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "obligația pe care o impune art. 6 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 23-27 din decizie, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârât.

După cum s-a arătat, criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată, din perspectiva criteriilor prevăzute la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., inclusiv cele care se referă la modul cum instanța de apel a dispus acordarea cheltuielilor de judecată ce au fost efectuate în prezentul litigiu, nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei recurate.

De asemenea, nu pot fi analizate nici criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel, în urma analizării documentelor justificative depuse la dosar, a dispus majorarea cuantumului cheltuielilor de transport acordate sub forma cheltuielilor de judecată, întrucât instanța de recurs nu are competența legală de a cenzura aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că, menținând soluția de acordare a dobânzii legale, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile O.U.G. nr. 66/2011 și prin Decizia nr. 21/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Din perspectiva obligării la plata dobânzii legale, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât că O.U.G. nr. 66/2011 nu prevede obligația de a plăti dobânzi, că intimatei-reclamante nu i s-au perceput dobânzi pentru perioada în care a folosit avantajul financiar, ca urmare a anulării titlurilor de creanță, și că fondurile acordate prin cele două contracte de finanțare au o natură specială.

Aceasta, întrucât, prin Deciziile nr. 19 din 18 noiembrie 2013 și nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată au, față de litigiile primare, caracter autonom, ce decurge atât din natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, cât și din fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, ce decurge din culpa procesuală și necesitatea acoperirii prejudiciului cauzat părții câștigătoare.

Ca atare, este corectă reținerea instanței de apel, în sensul că prevederile O.U.G. nr. 66/2021 și cele statuate, cu valoare obligatorie, prin Decizia nr. 21 din 24 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu prezintă relevanță în cauză, din perspectiva obligării recurentului-pârât la plata dobânzii legale, întrucât temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, este distinct de cel al proceselor care au generat efectuarea cheltuielilor de judecată.

Contrar susținerilor din memoriul de recurs, instanța de apel, constatând că judecătorul fondului a motivat admiterea capătului de cerere accesoriu constând în obligarea la plata dobânzii legale, în raport cu prevederile art. 1531 alin. (1) și alin. (2) teza întâi, art. 1535 alin. (1) din C. civ. și Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reținut, în plus față de considerentele sentinței, că acordarea dobânzii legale se impune și față de statuările obligatorii cuprinse în Deciziile nr. 19 din 18 noiembrie 2013 și nr. 59 din 18 septembrie 2017, astfel că nu se poate reține nemotivarea deciziei atacate sub acest aspect.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 995A din 20 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2025.