ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 888/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 6 iulie 2023, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, obligarea acestuia la plata sumei de 207.209,80 RON (TVA inclus), reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă cu ocazia judecării dosarului nr. x/2014 (soluționat în fond de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 453 și următoarele C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 878 din 09 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 207.209,80 RON, reprezentând pretenții, la care s-a adăugat suma de 5.249 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 491A/2023 din 20 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, împotriva sentinței civile nr. 878/09.06.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 120.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată diminuate aferente dosarului nr. x/2014 și a sumei de 3505 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, în rejudecare, respingerea în integralitate a acțiunii sau cel puțin diminuarea cuantumului sumei acordate de instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014, precum și a sumei de 3505 RON acordate cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cauze. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin .(1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a pretins încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. în ceea ce privește calificarea notelor scrise din data de 16 martie 2023 ca fiind motive noi de apel, pe care le-a respins ca tardiv introduse, în condițiile în care nu a pus în discuția părților recalificarea notelor scrise, care de fapt conțineau doar o dezvoltare a motivelor de apel formulate în cauză de Ministerul Energiei. A mai arătat că reclamanta nu a depus un contract de asistență juridică pentru reprezentarea în dosarul nr. x/2014, iar înscrisurile prin care se stabilesc obligații cu caracter general, respectiv contractul de consultanță generală nr. 889461/17.07.2014 și Actul adițional nr. x la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din data de 27.11.2017, nu echivalează cu un astfel de contract. Prin notele scrise au fost dezvoltate aceste critici din cererea de apel, considerată a fi depusă în termenul prevăzut de art. 468 C. proc. civ., arătând că la dosarul cauzei a fost depusă Scrisoarea de consultanță generală nr. 889461/17.07.2014 care privește condițiile de acordare de consultanță generală, fără a se face referire la dosarul nr. x/2014, și Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice nr. B1956618/27.11.2017 care, de asemenea, nu are ca obiect servicii de asistență juridică în dosarul nr. x/2014, ci vizează și dosarul nr. x/2017 astfel că nu se poate aprecia că acele cheltuieli au fost efectuate în legătură cu dosarul nr. x/2014. Or, caracterul general al asistenței juridice dă dreptul avocatului doar la acte de administrare și conservare a patrimoniului clientului, în celelalte cazuri fiind necesar un contract expres încheiat în acest sens, astfel că și reprezentarea în cadrul unui dosar se face numai în baza unui mandat special dat de client avocatului prin încheierea unui contract de asistență juridică în care să se menționeze în concret activitățile pentru care avocatul este mandatat de client să le desfășoare în respectivul dosar, avocatul neputând acționa decât în limitele și potrivit contractului încheiat cu clientul său, după cum rezultă din art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat. Astfel, prin faptul că instanța nu a pus în discuția părților calificarea juridică a notelor scrise, ci doar a invocat din oficiu excepția tardivității pretinselor motive suplimentare de apel din notele scrise, a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. În continuare, recurentul a susținut că prin hotărârea recurată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) și hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), iar aceste trei motive le va trata împreună întrucât există o strânsă legătură între acestea. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. în ceea ce privește soluția de admitere în parte a pretențiilor deduse judecății, nesocotind dispozițiile privitoare la judecata în primă instanță atât în ceea ce privește documentele din dosar în vederea stabilirii unei situații de fapt conforme realității (nu presupuse, interpretate, completate), cât și aplicarea dispozițiilor legale incidente corespunzătoare acesteia. În acest sens, au fost nesocotite dispozițiile art. 28, art. 29 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 108, art. 121 și art. 122 din Hotărârea UNBR nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, precum și art. 451, art. 452 și art. 453 din C. proc. civ. Aspectele reținute în ceea ce privește pretinsele rapoarte de lucru nu sunt în măsură să confere caracter legal obligării Ministerului la plata unor cheltuieli de judecată, ci sunt contrare art. 28, art. 29 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 108, art. 121 și art. 122 din Hotărârea UNBR nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, precum și art. 451, art. 452 și art. 453 din C. proc. civ. Din economia dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, rezultă că înscrisul doveditor din care reiese angajarea unui avocat, precum și întinderea obligațiilor acestuia într-un anumit litigiu, este contractul încheiat în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 51/1995, cu privire la care art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 prevede expres că este titlu executoriu. Potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011, contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu mai multe elemente, printre care și obiectul contractului, care poate fi limitat la una sau mai multe dintre activitățile prevăzute de art. 3 din Lege ori poate avea caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare și conservare a patrimoniului clientului. Recurentul a opinat că acest caracter general al asistenței juridice dă dreptul avocatului doar la acte de administrare și conservare a patrimoniului clientului, în celelalte cazuri fiind necesar un contract expres încheiat în acest sens, astfel că și reprezentarea în cadrul unui dosar se face numai în baza unui mandat special dat de client avocatului prin încheierea unui contract de asistență juridică în care să se menționeze dosarul în care se dă mandat de reprezentare și să se precizeze în concret activitățile pentru care avocatul este mandatat de client să le desfășoare în respectivul dosar, avocatul neputând acționa decât în limitele și potrivit contractului încheiat cu clientul. În condițiile în care chiar și instanța de apel a reținut că, în speță, contractele de asistență juridică depuse în dovedirea pretențiilor stabilesc un cadru general al colaborării, recurentul a susținut că nu a fost prezentat contractul prevăzut de lege, iar cheltuielile efectuate cu asistența juridică nu îndeplineau cerințele de legalitate pentru a fi puse în sarcina părții adverse, soluția dată de instanța de apel fiind astfel contradictorie argumentelor reținute sau cel puțin contrară dispozițiilor legale incidente invocate anterior. Ceea ce a fost depus la dosarul cauzei în legătură cu dosarul nr. x/2014 este Actul adițional nr. x la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din data de 27.11.2017, astfel că, eventual, cheltuielile făcute în baza acestuia ar putea face obiectul analizei. Însă în actul adițional nu se face trimitere doar la dosarul nr. x/2014, ci și la dosarul penal nr. x/2017, astfel că acele cheltuieli pretins a fi fost efectuate în baza respectivei scrisori nu pot fi implicit calificate ca fiind realizate în legătură cu dosarul nr. x/2014. Actul adițional nu poartă nicio dată, având dată certă prin încheierea nr. 36/11.11.2020 a Biroului Individual Notarial B.. Or, având în vedere data certă din 11.11.2020, recurentul a arătat că art. 452 din C. proc. civ. prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, textul nefăcând nicio diferență între situația solicitării cheltuielilor în cadrul litigiului ori pe cale separată. Cu toate că instanța de apel a reținut la pagina 15 par. 5 din hotărâre că aceste cheltuieli trebuie să preceadă sau să fie contemporane litigiului, în mod contradictoriu a admis cererea reclamantei. Astfel, cum Actul adițional 1 nu era opozabil părții căzute în pretenții la data de 13.11.2018, când a fost soluționat litigiul prin decizia nr. 3889/13.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2014, pentru că a dobândit dată certă la 11.11.2020, nici cheltuielile efectuate în baza acestuia nu puteau fi dispuse în sarcina recurentului, contrar soluției nelegale a instanței. Potrivit art. 121 alin. (1) și (8) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011, pentru a fi opozabil terților, contractul de asistență juridică dobândește dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de evidență al avocatului, nu al notarului, după cum s-a procedat în speță, astfel că actul adițional nu îndeplinește condițiile cu caracter special incidente în cauză pentru opozabilitate față de terți, deci pentru a putea fi opus recurentului. În concluzie, societatea nu a făcut dovada existenței unui contract de asistență juridică opozabil recurentului și în care să se menționeze dosarul nr. x/2014, respectiv să aibă ca obiect activitățile specifice reprezentării în fața instanței în acel dosar, ceea ce are ca efect neîndeplinirea condițiilor legale de a dispune cheltuielile pretinse în cauză în sarcina recurentului. În dovedirea pretențiilor, pârâta nu a depus niciun raport de lucru sau desfășurătoare ceea ce denotă faptul că instanța nu s-a raportat la documentele din dosar, reținând astfel aspecte străine cauzei. În dosar au fost depuse foi de pontaj, iar în documentație nu se regăsește nicio referire la dosarul nr. x/2014. Practic, instanța a încercat o corelare teoretică a activităților menționate în foile de pontaj cu ce activități sunt specifice procedurii de judecată, însușindu-și de fapt susținerile societății din întâmpinare, iar nu documentele de la dosar, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii și nu reprezintă o dovadă a faptului că activitățile din foile de pontaj sunt cele efectuate în dosar. În subsidiar, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut dispozițiile art. 453 alin. (1) și art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., dar a omis alin. (2) al art. 451 din cod, dat fiind că acțiunea societății a fost admisă în parte, ceea ce indică că instanța nu a avut în mod real în vedere documentele aflate la dosarul cauzei, pentru că altfel ar fi trebuit să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată pretinse și proporțional cu pretențiile câștigate. Deși instanța a reținut că are nu doar dreptul, ci și obligația de a asigura caracterul proproțional al cheltuielilor de judecată, nu a respectat această obligație. În continuare, recurentul a făcut referire, detaliat, la fiecare factură fiscală, susținând fie că sumele nu se referă la dosarul nr. x/2014, fie că unele dintre cheltuieli sunt ulterioare soluționării dosarului, astfel că nu îndeplinesc condițiile pentru a fi puse în sarcina recurentului, dată fiind lipsa dovezii contractului de asistență juridică. Recurentul a mai învederat că decizia recurată este contradictorie sau chiar nemotivată în privința caracterului real, necesar și util al cheltuielilor solicitate. Chiar Curtea a reținut la pagina 18 par. 6 din hotărâre că, raportat la art. 6 din CEDO, dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor, respectiv recunoașterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesități procesuale rezonabile, nu și a celor care sunt rezultatul unui exercițiu excesiv al dreptului la apărare; cu toate acestea, în mod contradictoriu, a apreciat că toate cheltuielile pretinse în cauză ar fi fost utile și necesare, inclusiv onorariul expertului. În privința caracterului rezonabil, recurentul a opinat că, raportat la obiectul dosarului nr. x/2014 vizând anularea unor acte administrative în temeiul Legii nr. 554/2004, instanța trebuia să aibă în vedere proporționalitatea onorariului cu actele efectiv îndeplinite pentru pregătirea apărărilor în cauză și utile soluționării cauzei, fiind fără relevanță valoarea creanței sau competența instanțelor care au soluționat dosarul nr. x/2014. A mai afirmat recurentul că instanța de apel încearcă să inducă ideea că și cheltuielile din faza pre-procesuală ar fi cheltuieli de judecată, motivarea constând în faptul că noțiunea de proces în sens larg are în vedere deopotrivă faza pre-procesuală și faza procesuală. Or, procedura administrativă de contestare a actului administrativ nu se subsumează art. 453 C. proc. civ., întrucât, conform dispozițiilor legale, cheltuielile de judecată reprezintă cheltuieli ocazionate de procedura în fața instanței și nu vizează procedura administrativă prealabilă procesului, astfel cum prevede în mod expres art. 451 alin. (1) C. proc. civ.. Pe de altă parte, având în vedere că situția de fapt este aceeași, criticile invocate în plângerea prealabilă și cererea de chemare în judecată sunt aceleași, sens în care se pretinde o dublă plată. Contrar aprecierilor instanței de apel, din actele întocmite efectiv pentru dosarul nr. x/2014 și luate în considerare de instanță în soluționarea acestuia rezultă că activitatea avocatului nu relevă nici un volum și nici o complexitate suficient de mari încât să justifice suma de 120.000 RON, iar instanța de apel nu a fost în măsură să indice elementele avute în vedere pentru a acorda suma pretinsă. Concluzionând, recurentul a susținut că suma acordată de instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată este vădit disproporționată, față de demersurile avocatului în fața instanței, munca acestuia reprezentând condiția sine qua non a remunerației. Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență, se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Drept urmare, simplul fapt de a le pretinde nu este de natură să justifice activitatea desfășurată de avocat în dosarul nr. x/2014, ci împovărează nejustificat patrimoniul pârâtului, cu încălcarea principiului echității. În ceea ce privește dispoziția de obligare a recurentului la plata sumei de 3.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a solicitat aplicarea art. 451 din C. proc. civ., având în vedere că împrejurarea admiterii recursului atrage înlăturarea dispoziției de obligare a recurentului la suportarea cheltuielilor de judecată a părții care a pierdut procesul.

Apărările formulate în cauză În 31 august 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocate inadmisibilitatea motivelor de recurs, întrucât au drept scop reinterpretarea probelor și a situației de fapt, excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că, în partea introductivă a deciziei recurate, instanța a consemnat că notele scrise au fost puse în discuția părților, iar pentru că prin acestea se invocau motive noi de apel, instanța a reținut tardivitatea motivelor suplimentare de apel. Astfel, a fost respectat principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității, părțile au fost legal citate, iar instanța nu are obligația de a lua concluziile părții care, deși a fost legal citată, nu s-a prezentat, părțile putând dispune cu privire la prezentarea în instanță potrivit voinței proprii. Mai mult, intimata a susținut că recurentul reiterează în cuprinsul cererii de recurs motivele invocate prin cererea de apel și prin notele scrise, aspect contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la celelalte motive de recurs, a susținut că sunt nefondate, dispozițiile legale invocate de recurent nefiind încălcate. În 25 martie 2024, recurentul a depus note scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, cu privire la excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reține că aceasta nu este o veritabilă excepție care să vizeze exercitarea unei căi de atac neprevăzute de lege, deci inadmisibilă, ci, din modul cum a fost formulată, reiese că vizează nulitatea recursului, cu motivarea că nu cuprinde critici de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la lipsa motivelor de nelegalitate, se reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea. Numai în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancțiunea nulității recursului. Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici care pot fi, în parte, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., caracterul fondat al acestor critici urmând a fi analizat în cele ce succed. Totodată, se reține caracterul unitar al recursului și faptul că sancțiunea nulității nu poate fi pronunțată în măsura în care se constată că măcar una sau o parte dintre critici se încadrează în cazurile de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă. Tot cu titlu preliminar, situația de fapt relevă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, în data de 29 decembrie 2014, sub nr. x/2014, intimata-reclamantă din prezenta cauză a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei (la data judecării cererii - Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri - succesor al Departamentului pentru Energie cum este menționat în sentința civilă nr. 1952/30.06.2015, actualmente apelantul-pârât din prezenta), să dispună anularea Deciziei nr. 237067/26.09.2014, emisă de pârât în urma soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/30.07.2014, emis de către Ministerul Economiei și, pe cale de consecință, anularea tuturor actelor premergătoare și subsecvente acestei decizii, respectiv anularea: procesului-verbal inițial, a adresei nr. x/26.09.2014 prin care DE-OIE a notificat rezilierea contractului de finanțare, precum și restituirea sumelor încasate în temeiul acestui contract până la data adresei și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/20.01.2015, emis de către DE-OIE, cu consecința obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.227.391 RON, reprezentând contravaloarea ultimei tranșe din suma finanțată, conform contractului de finanțare nerambursabilă nr. 24D/06.08.2012, precum și la restituirea sumei de 254.571,22 RON, reprezentând valoarea creanței bugetare de către Ministerul Economiei în sarcina sa, prin procesul-verbal subsecvent si plătita de către reclamanta Ministerul Economiei. Prin sentința civilă nr. 1952/30.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, iar prin decizia nr. 3889/13.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat în parte sentința recurată și, rejudecând, a admis în parte cererea de chemare în judecată, respectiv a anulat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/30.07.2014, precum și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/20.01.2015, respectiv Decizia nr. 237067/26.09.2014, a obligat intimata la restituirea către recurentă a sumei de 254.571,22 RON, reprezentând valoarea creanței și la plata ultimei tranșe de finanțare - 1.227.391 RON. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri. Prin sentința civilă nr. 878/09.06.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 207.209,80 RON, reprezentând pretenții, la care s-a adăugat suma de 5.249 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru. Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 120.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată diminuate aferente dosarului nr. x/2014, reținând, în esență, că acest cuantum se încadrează în limitele caracterului rezonabil. Analizând cererea de recurs dedusă judecății, circumscris pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată cuprinde aspecte străine cauzei, în sensul că la dosar au fost depuse foi de pontaj, dar din documentație nu reiese nicio referire la dosarul nr. x/2014, ceea ce echivalează, în opinia părții, cu o nemotivare a hotărârii. În dezvoltarea aceluiași motiv de casare, recurentul a susținut că decizia recurată este contradictorie sau chiar nemotivată în privința caracterului real, necesar și util al cheltuielilor solicitate, iar instanța de apel, deși a reținut la pagina 18 par. 6 din hotărâre că, raportat la art. 6 din CEDO, dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor, respectiv recunoașterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesități procesuale rezonabile, nu și a celor care sunt rezultatul unui exercițiu excesiv al dreptului la apărare, în mod contradictoriu a apreciat că toate cheltuielile pretinse în cauză sunt utile și necesare, inclusiv onorariul expertului. Critica privind motivele străine din cuprinsul deciziei recurate nu poate fi primită întrucât este formulată prin raportare la probatoriul administrat și apreciat de instanța de apel, mai exact foile de parcurs cu privire la care recurentul susține că nu fac referire la dosarul nr. x/2014, care nu pot fi însă reapreciate în recurs. În ceea ce privește critica privind motivele contradictorii ale deciziei recurate sau chiar lipsa motivării caracterului real, necesar și util al cheltuielilor solicitate, contrar susținerilor recurentului, lecturarea considerentelor deciziei civile recurate relevă că instanța de apel a reținut, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la dreptul intern, că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 453 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că facturile criticate de pârât se referă la serviciile juridice prestate în legătură directă cu pricina, atât în etapa pre-litigioasă, cât și în etapa litigioasă (cu cele două faze de judecată, primă instanță și recurs), făcând în continuare referire la fiecare factură fiscală emisă și din a căror analiză a stabilit că activitățile desfășurate de avocații angajați de reclamantă, care au generat costuri pe măsură, au fost efectuate în legătură cu litigiul nr. 7673/2/2014. Înalta Curte constată, așadar, urmărind raționamentul judiciar exprimat, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din analiza considerentelor deciziei recurate reieșind că aceasta conține o analiză reală și efectivă făcută de instanța de prim control judiciar relativ situației dedusă judecății, analiză care reflectă o evaluare a ansamblului probelor administrate prin raportare atât la susținerile făcute prin cererea de apel formulată de pârât, cât și la cadrul legal specific litigilor având ca obiect cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată. În plus, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil măsura dispusă, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns motivelor de apel care au învestit legal instanța. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat soluția de reducere a cheltuielilor acordate de prima instanță, inclusiv prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale, și a analizat criticile aduse de pârât, iar împrejurarea că în urma acestei analize a apreciat că suma de 120.000 RON se încadrează în limitele caracterului rezonabil nu are semnificația unor motive străine de natura pricinii sau contradictorii cum susține recurentul. Cu privire la cuantumul de 120.000 RON stabilit de instanța de apel, se reține că, deși recurentul a susținut că instanța de apel nu a indicat elementele avute în vedere pentru a acorda suma pretinsă, sumă care în opinia recurentului este disproporționată, Înalta Curte reține că în măsura în care recurentul tinde la reaprecierea în prezenta cale de atac a probelor administrate și a cuantumului efectiv stabilit de instanța de apel, trebuie constatat că asemenea susțineri constituie critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate a deciziei. Atare scop al motivelor de recurs este incompatibil cu atribuțiile instanței de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalității hotărârii, din perspectiva cazurilor de recurs descrise de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care nu s-ar putea proceda la reevaluarea situației de fapt și a probelor administrate. Prin urmare, împrejurarea că recurentul este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel în privința stabilirii cheltuielilor, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea contradictorie, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Analizând în continuare cererea de recurs, Înalta Curte constată că printr-o altă critică circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a reproșat instanței de apel încălcarea art. 22 C. proc. civ. în ceea ce privește calificarea notelor scrise depuse în 16 martie 2023, ca fiind motive noi de apel, și respingerea lor ca tardiv introduse, în condițiile în care în cuprinsul lor erau dezvoltate pe larg motivele de apel depuse inițial. Critica invocată, deși poate fi circumscrisă motivului de casare invocat, întrucât pune în discuție eventuala încălcare a unor norme de procedură, apare ca nefondată. Potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. civ.: "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar potrivit art. 470 C. proc. civ.: "(1) Cererea de apel va cuprinde: (...) c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul; (...) (2) Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d), sub sancțiunea decăderii." Din analiza actelor dosarului, reiese că sentința civilă pronunțată de prima instanță a fost comunicată pârâtului recurent în data de 30 iunie 2022, potrivit dovezii de comunicare de la fila x din volumul V al Tribunalului București. Înalta Curte reține că, raportat la data comunicării sentinței primei instanțe, în cauză, termenul de apel s-a împlinit la 30 iulie 2022 (sâmbăta), termen care, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ., s-a prorogat până luni, 1 august 2022, aceasta fiind data limită până la care pârâtul avea posibilitatea să depună completări ale motivelor de apel depuse inițial. În data de 16 martie 2023, pârâtul a depus scrise prin care a invocat motive noi de apel, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Însă, acele note scrise au fost formulate cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care judicios instanța de apel nu le-a analizat, întrucât pârâtul a avut posibilitatea să invoce, în termenul legal, dispozițiile art. 28, art. 29 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat, în susținerea criticii privind nedepunerea unui contract de asistență juridică pentru dosarul nr. x/2014, precum și art. 121 alin. (1) și (8) din Hotărârea nr. 64/2011 în susținerea criticii privind Actul Adițional nr. 1 la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din 27.11.2017, care a dobândit dată certă prin încheierea nr. 36/11.11.2020 a Biroului Individual Notarial B., act adițional care nu era opozabil părții la 13.11.2018 când a fost soluționat litigiul nr. 7673/2/2014. Referitor la critica privind nepunerea în discuția părților a recalificării notelor scrise și a excepției tardivității depunerii acestor motive suplimentare de apel, se observă, din practicaua deciziei recurate, că procedura de citare cu părțile a fost legal îndeplinită, iar instanța de apel a invocat din oficiu excepția tardivității motivelor suplimentare de apel dezvoltate prin notele scrise din 13.03.2023 și a acordat cuvântul părții prezente (reprezentantului intimatei-reclamante, apelantul-pârât lipsind) asupra excepției invocate. Prin urmare, se constată că instanța de apel, după reținerea ca îndeplinită a procedurii de citare, a pus în discuție excepția invocată, cu respectarea art. 153 C. proc. civ., "(1) Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității." Astfel, împrejurarea că pârâtul legal citat nu s-a prezentat la termenul de judecată nu înseamnă că instanța de apel nu a pus în discuție excepția tardivității depunerii de noi motive de apel sau că a încălcat dreptul la un proces echitabil ori prevederile art. 22 C. proc. civ., cum greșit susține recurentul. Ca o consecință a constatării tardivității depunerii motivelor noi de apel la 16 martie 2023, examinând atât conținutul notelor scrise, cât și cel al cererii de recurs, Înalta Curte constată că cererea de recurs conține în mare parte o reiterare a notelor scrise depuse în 16 martie 2023. Or, în condițiile în care s-a constatat de către instanța de apel și s-a confirmat de către instanța supremă, în argumentarea motivului de casare analizat anterior, că notele scrise conțin motive noi de apel care corect nu au fost analizate de instanța de prim control judiciar, Înalta Curte reține că sunt formulate omisso medio acele critici din cuprinsul notelor scrise reluate în cererea de recurs. Aceasta întrucât, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod, sunt inadmisibile criticile care nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio. Așadar, sunt omisso medio criticile privind nerespectarea dispozițiilor art. 28, art. 29 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat, în susținerea criticii privind nedepunerea unui contract de asistență juridică pentru dosarul nr. x/2014, precum și a art. 121 alin. (1) și (8) din Hotărârea nr. 64/2011 în susținerea criticii privind caracterul contemporan litigiului al cheltuielilor solicitate raportat la Actul Adițional nr. 1 la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din 27.11.2017, care a dobândit dată certă prin încheierea nr. 36/11.11.2020 a Biroului Individual Notarial B., ulterior soluționării dosarului nr. x/2014 Va fi analizată însă critica privind aspectul că Actul adițional nr. x nu viza doar dosarul nr. x/2014, ci și dosarul penal nr. x/2017, critică care a fost invocată prin cererea de apel și asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat. Astfel, instanța de apel a apreciat că, deși contractele de asistență juridică stabilesc un cadru general al colaborării, în cadrul rapoartelor de lucru se menționează explicit activitatea prestată, timpul lucrat și onorariul în funcție de timpul lucrat cu privire la activitatea avocațială în litigiul care a dus la formarea dosarului nr. x/2014, iar în continuare instanța a analizat conținutul și cuantumul fiecărei facturi fiscale, probatoriu care nu poate fi reapreciat în recurs. Prin urmare, chiar dacă Actul adițional nr. x se referă atât la dosarul nr. x/2014 cât și la dosarul penal nr. x/2017, din ansamblul probator analizat în cauză, care nu poate fi reevaluat în prezenta cale de atac, a reieșit că activitățile menționate în cuprinsul facturilor desfășurate de avocații intimatei, care au generat costuri pe măsură, au fost în legătură cu dosarul nr. x/2014, avându-se în vedere că noțiunea de proces, în sens larg, cuprinde atât faza pre-procesuală cât și faza procesuală. Printr-o altă critică, recurentul a susținut că acele cheltuieli constând în onorariul expertului nu intră în categoria cheltuielilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ. Această critică a fost corect apreciată ca nefondată de către instanța de apel, dat fiind că dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. cuprind sintagma "alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului", iar raportat la obiectul litigiului nr. 7673/2/2014 a fost necesară și utilă solicitarea unei opinii de specialitate din partea unui expert, întrucât un avocat nu poate suplini aportul unui expert tehnic. În fine, printr-o altă critică, recurentul a învederat că nu este legală admiterea în integralitate a cheltuielilor de judecată având în vedere că cererea din dosarul nr. x/2014 a fost admisă doar în parte. Contrar susținerilor recurentului, din dispozitivul deciziei recurate și din considerentele pe care acesta se sprijină rezultă cu evidență că instanța de apel a schimbat sentința primei instanțe și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 120.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, găsind întemeiată critica apelantului-pârât cu privire la caracterul nerezonabil al cheltuielilor și, făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului de avocat perceput în dosarul nr. x/2014, a considerat că se impune cu necesitate cenzurarea onorariului avocațial, cuantumul de 120.000 RON încadrându-se în limitele caracterului rezonabil. Așa cum s-a menționat în cele ce precedă, în recurs nu poate fi reapreciat cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de apel, ci doar va fi verificată conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legale incidente. Înalta Curte apreciază că se impune a se reține statuările obligatorii ale instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, și Deciziei nr. 59/2017, pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Așadar, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală. În consecință, în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanțial din art. 1349 din C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noțiunii de "parte căzută în pretenții", reglementate de norma procesual civilă reprezentată de art. 453 din C. proc. civ.. Ca atare, regimul juridic al cheltuielilor de judecată fiind reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul, și care reprezintă, de fapt, un caz particular de răspundere civilă, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală. Analizând în continuare critica recurentului subsumată acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că, într-adevăr, o atare fundamentare a cererii în pretenții formulate de reclamantă presupune dovada unui prejudiciu cert înregistrat de titularul cererii, parte câștigătoare în litigiul care a generat avansarea cheltuilelilor de judecată. În speță, potrivit considerentelor hotărârii recurate, curtea de apel având obligația de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în limitele devoluțiunii în apel, prin raportare la faptele imputate pârâtului a concluzionat că acesta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 120.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată reduse, reținând că prejudiciul invocat de reclamantă a fost dovedit, însă se impune cenzurarea onorariului avocațial pentru a se încadra în limitele caracterului rezonabil, reținând, totodată, caracterul cert al acestui prejudiciu în raport cu înscrisurile administrate de reclamantă și în baza cărora acesta a fost solicitat. Concluzia s-a impus în urma evaluării probatoriului, care a evidențiat că intimata a achitat aceste cheltuieli de judecată pentru asigurarea apărării sub forma asistenței juridice calificate și a reprezentării sale în dosarul nr. x/2014. Se impune, totodată, a se observa că, pretinzând că intimata reclamantă nu a făcut dovada existenței și certitudinii prejudiciului în privința sumei de 120.000 RON, recurentul nu a demonstrat, prin raportare la situația de fapt reținută în apel, o ipoteză aptă să evidențieze aplicarea greșită în cauză a normelor legale cuprinse în art. 451-453 C. proc. civ. și nu s-a raportat la niciun reper legal pe care instanța de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greșit, din această perspectivă, ci a făcut trimitere la situația de fapt dedusă judecății, opinând, în esență, că instanța de apel a evaluat greșit probele constând în Scrisoarea de consultanță generală nr. 889461/17.07.2014, Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice nr. B1956618/27.11.2017 împreună cu actul adițional nr. x, facturile fiscale, foile de pontaj și prezentând propria sa viziune asupra modalității în care ar fi trebuit analizate și evaluate aceste probe. Astfel, argumentele recurentului s-au limitat la a susține necesitatea prezentării contractului de asistență juridică pentru dovedirea plății efective a onorariului stabilit între parte și avocat, critică care așa cum s-a arătat anterior a fost formulată omisso medio în recurs, întrucât nu se regăsește în cererea de apel formulată, ci doar în cuprinsul notele scrise considerate motive noi de apel și respinse ca tardiv formulate. Față de modalitatea în care recurentul a înțeles să argumenteze incidența acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reținută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, și aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt revine în exclusivitate instanțelor de fond, instanța de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel. Or, analiza argumentelor recurentului presupune reevaluarea situației de fapt în raport cu probele administrate în fața de instanțelor de fond, ca urmare a reevaluării acestor probe, ceea ce nu este admisibil în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalității deciziei atacate, nu și a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). Ca urmare, aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Drept urmare, nu se poate reține incidența unui viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modalității în care instanța de apel a realizat aplicarea și interpretarea normelor de drept incidente cauzei. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurent, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de proceudră civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat.