ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2324/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI (fost Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la următoarele plăți datorate de acesta în baza convențiilor anuale încheiate între A. S.A. și MINISTERUL ECONOMIEI, care au ca principal obiect convenirea și detalierea activităților prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 643 din 12.08.1999, pe relația Krivoi Rog Ucraina: 161.641,17 RON reprezentând cheltuieli de depozitare a 420 de colete ce conțin tehnică de calcul necesară combinatului CIM Krivoi Rog Ucraina (ce reprezintă cca. 40 de tir-uri) cu o valoare de cca. 5 milioane USD proprietatea Statului Român, sumă reprezentând debitul aferent pentru perioada Trimestrul III 2017 - Trimestrul I 2018; rata inflației pentru perioada trimestrul III 2017 - trimestrul I 2018 în sumă de 2.182,15 RON; dobânda conform convenției, 1.616,42 RON, cu obligarea pârâtului la plata obligațiilor ce vor deriva din convențiile anuale care se vor încheia cu reclamanta cu privire la depozitarea tehnicii de calcul pentru combinatul CIM Krivoi Rog Ucraina până la finalizarea activității pe relația Krivoi Rog. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru și onorariu avocat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 și următoarele din C. proc. civ., art. 2122 și următoarele, art. 1528, art. 1531 și următoarele din C. civ., H.G. nr. 643/1999, H.G. nr. 290/2001.

Prin întâmpinare, pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI a invocat excepția inadmisibilității capătului 4 din acțiune, solicitând admiterea excepției invocate și respingerea capătului 4 din acțiune, iar, pe fondul pricinii, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 2869 din 2 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A. și pe pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 29 octombrie 2018.

Prin sentința civilă nr. 255 din 23 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei promovate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI (fost MINISTERUL ECONIMIEI, COMERȚULUI ȘI MEDIULUI DE AFACERI) în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de Contencios Adminstrativ și Fiscal, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin decizia nr. 1887 din 4 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La 10 iulie 2019, reclamanta a formulat o cerere completatoare a acțiunii introductive în sensul acordării și a penalităților de întârziere în sumă de 8.071,28 RON, conform art. 5 pct. 5 din Convenție, calculate pe trimestrul III 2017- trimestrul I 2018.

Față de cele arătate, a solicitat admiterea acțiunii introductive, astfel cum a fost completată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 161.641,17 RON contravaloare depozitare, debit aferent trimestrului III 2017 - trimestrul I 2018, rata inflației în sumă de 2.182,15 RON, penalități de întârziere în sumă de 8.071,28 RON și cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru și onorariu de avocat.

Prin încheierea din 5 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității capătului 4 de cerere, invocată de pârât prin întâmpinare, apreciind că interesul în privința acelui capăt de cerere nu este actual, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 33 și art. 34 C. proc. civ. și a respins capătul 4 de cerere ca fiind inadmisibil.

Totodată, Tribunalul a luat act de faptul că reclamanta a înțeles să renunțe la proba cu interogatoriul pârâtului, proba cu cercetarea la fața locului și la proba cu expertiză contabilă, încuviințând pentru părți proba cu înscrisuri constând în actele existente la dosarul cauzei, apreciindu-le ca fiind legale, admisibile și concludente soluționării acesteia.

Prin sentința civilă nr. 2629/2019 din 20 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, completată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 161.641,17 RON reprezentând contravaloare depozitare pentru perioada Trimestrul III 2017 - Trimestrul I 2018.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.182,15 RON reprezentând contravaloare actualizare cu rata inflației.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8.071,28 RON reprezentând penalități de întârziere.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.537,82 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ȘI MEDIULUI DE AFACERI a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1599A din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ȘI MEDIULUI DE AFACERI împotriva sentinței civile nr. 2629/2019 din data de 20.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.; a obligat apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 2.250 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI, ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI (reorganizat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 212/2020 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative) a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de A. S.A.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut, în esență, că hotărârea recurată este criticabilă sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1270 alin. (1), art. 1350 și art. 2122 alin. (1) C. civ., precum și a prevederilor H.G. nr. 643/1999, invocate de instanța de apel în decizia de respingere a apelului.

După expunerea parcursului procesual, recurentul-pârât susține că, așa cum a arătat atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, având în vedere dispozițiile H.G. nr. 643/1999, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 290/2001, "antreprenorii români B. S.A., C. S.A. și A. S.A., pe perioada de sistare a lucrărilor de construcții-montaj la Combinatul minier de îmbogățire a minereurilor acide cu conținut de fier de la Krivoi Rog - Ucraina și până la reluarea activității pe șantier, asigură: paza și siguranța obiectivelor și instalațiilor la obiectele de bază realizate de partea română; paza și siguranța depozitelor de materiale și utilaje tehnologice existente în stoc; paza, siguranța și menținerea în funcțiune a spațiilor de cazare, a cantinelor, centralelor termice și instalațiilor de apă, canalizare și de gaze pentru celelalte obiecte ale organizării de șantier; întreținerea în stare de funcționare a stațiilor și substațiilor electrice și a stațiilor de pompare-drenaj; execuția unor lucrări de întreținere la utilajele și instalațiile tehnologice montate ale Complexului 1 de pornire, în vederea menținerii acestora în stare de fiabilitate; ambalarea adecvată și depozitarea în spații corespunzătoare a echipamentelor aflate în custodie la societățile furnizoare române; intervenții la obiectele și instalațiile date în exploatare și aflate în perioada de garanție; reexportul unei părți din baza materială a antreprenorilor români pentru a o folosi în alte lucrări.

Activitățile prevăzute la alin. (1), precum și numărul de personal necesar în vederea realizării acestora se aprobă de ordonatorul principal de credite al Ministerului Industriei și Resurselor, împreună cu antreprenorii români B. S.A., C. S.A. și A. S.A."

Astfel, arată că decontările pentru activitățile convenite urmau a se face trimestrial de către ordonatorii de credite din sumele alocate prin bugetul de stat, pe bază de state de plată, diurne, facturi, chitanțe, bonuri de consum, alte documente financiare românești și ucrainene, în urma verificării acestor documente.

În continuare, recurentul-pârât susține că hotărârea instanței de apel este criticabilă, având în vedere faptul că aceasta nu a ținut cont de faptul că, în vederea aplicării prevederilor H.G. nr. 643/1999 privind modul de decontare a cheltuielilor efectuate de antreprenorii români pe perioada de sistare a lucrărilor de construcții-montaj la Combinatul minier de îmbogățire a minereurilor acide cu conținut de fier de la Krivoi Rog - Ucraina, între recurent și intimata A. S.A. au fost încheiate Convenții pentru fiecare an, iar pentru suma, respectiv, perioada care face obiectul prezentei cauze, nu exista un act adițional, instanța limitându-se la a afirma că "apelantul pârât a acționat cu rea credință atunci când a refuzat semnarea actelor adiționale".

Astfel, recurentul arată că Anexa 1 la Convenția nr. 6/26.02.2018 prevede cheltuielile estimate pentru anul 2018, care cuprind inclusiv cheltuielile aferente trimestrului IV 2017, conform art. 43 din Legea nr. 2/2018 a bugetului de stat pe anul 2018. Prin acest înscris, Ministerul Economiei și A. S.A. au convenit suma de 215.522 RON, reprezentând cheltuieli de depozitare a utilajelor aflate în țară și nelivrate în șantier, cheltuieli ce vor face obiectul unui viitor act adițional, document care, însă, nu a fost încheiat.

În continuare, recurentul susține că instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor legale care statuează principiul de drept conform căruia contractul reprezintă legea părților.

Astfel, recurentul arată că, pentru cheltuielile de depozitare a utilajelor aflate în țară și nelivrate în șantier, părțile au convenit ca, ulterior, să fie încheiat un act adițional, act care nu a fost încheiat până în prezent, motiv pentru care, acordarea unor sume de către instanțele de fond și de apel în favoarea intimatei reclamante înfrânge acest principiu.

Având în vedere inexistența unui act adițional care să consfințescă voința părților, recurentul apreciază că instanța de apel trebuia să admită apelul, luând în considerare faptul că aceasta nu se poate substitui voinței părților și nici nu se poate subroga unor atribuții stabilite în mod expres în sarcina ministerului, prin acte normative emise de Guvern.

Recurentul arată că aceste aspecte au fost invocate în apărare atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, fiind, însă, ignorate.

Mai arată că, în mod greșit a apreciat instanța de apel că doar invocând dispozițiile din H.G. nr. 643/1999 și H.G. nr. 290/2001 cu titlu general, în absența actului adițional, poate fi reținută în sarcina ministerului o obligație de plată care ar deriva din acte juridice viitoare și posibile.

Așadar, recurentul conchide în sensul că, luând în considerare faptul că nu există un act juridic valabil încheiat între recurent și intimată care să stabilească în mod expres în sarcina ministerului obligația de plată a sumelor ce reprezintă cheltuieli de depozitare a unui număr de 420 de colete, actul adițional menționat în cuprinsul convenției nefiind încheiat, nu poate fi atrasă răspunderea ministerului pentru neîndeplinirea unor pretinse obligații, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 12 mai 2021, intimata-reclamantă A. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

La 28 mai 2021, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor intimatei-reclamante, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, în ședința din 15 martie 2022, a fost comunicat părților, cu mențiunea că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat în scris un punct de vedere.

Prin încheierea din 27 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI, ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI împotriva deciziei civile nr. 1599A A din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, sens în care a stabilit termen de judecată la data de 08 noiembrie 2022, ora 12

00

, pentru soluționarea căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Acțiunea introductivă are ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale sub forma obligării pârâtului la plata cheltuielilor de depozitare a 420 de colete ce conțin tehnică de calcul necesară Combinatului CIM Krivoi Rog Ucraina, proprietatea Statului român, datorate în baza convențiilor încheiate între părțile în litigiu.

Subsumat motivului de nelegalitate indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1270 alin. (1), art. 1350 și art. 2122 alin. (1) C. civ., precum și prevederile H.G. nr. 643/1999, invocate de instanța de apel în decizia de respingere a apelului.

De asemenea, a mai învederat că hotărârea instanței de apel este criticabilă, având în vedere faptul că aceasta nu a ținut cont de faptul că, în vederea aplicării prevederilor H.G. nr. 643/1999 privind modul de decontare a cheltuielilor efectuate de antreprenorii români pe perioada de sistare a lucrărilor de construcții-montaj la Combinatul minier de îmbogățire a minereurilor acide cu conținut de fier de la Krivoi Rog - Ucraina, între recurent și intimata A. S.A. au fost încheiate Convenții pentru fiecare an, iar pentru suma, respectiv, perioada care face obiectul prezentei cauze, nu exista un act adițional, instanța limitându-se la a afirma că "apelantul pârât a acționat cu rea credință atunci când a refuzat semnarea actelor adiționale".

Astfel, recurentul arată că Anexa 1 la Convenția nr. 6/26.02.2018 prevede cheltuielile estimate pentru anul 2018, care cuprind inclusiv cheltuielile aferente trimestrului IV 2017, conform art. 43 din Legea nr. 2/2018 a bugetului de stat pe anul 2018. Așadar, prin acest înscris, Ministerul Economiei și A. S.A. au convenit asupra sumei de 215.522 RON, reprezentând cheltuieli de depozitare a utilajelor aflate în țară și nelivrate în șantier, cheltuieli ce vor face obiectul unui viitor act adițional, document care, însă, nu a fost încheiat.

Prin urmare, susține că întrucât nu există un act juridic valabil încheiat între recurent și intimată care să stabilească în mod expres în sarcina ministerului obligația de plată a sumelor ce reprezintă cheltuieli de depozitare a unui număr de 420 de colete, actul adițional menționat în cuprinsul convenției nefiind semnat, nu poate fi atrasă răspunderea ministerului pentru neîndeplinirea unor prezumptive obligații, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel. De asemenea, a mai învederat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că doar invocând dispozițiile din H.G. nr. 643/1999 și H.G. nr. 290/2001, cu titlu general, în absența actului adițional, poate fi reținută în sarcina sa o obligație de plată care ar deriva din acte juridice viitoare și numai posibile.

Recurentul arată că aceste aspecte au fost invocate în apărare atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, însă au fost ignorate de către instanțe.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte reține că, deși autorul recursului își exprimă nemulțumirea față de soluția instanței de apel, care a validat angajarea răspunderii sale pentru decontarea cheltuielilor solicitate de reclamantă, chiar în lipsa actului adițional, acesta se raportează în realitate în mod trunchiat la considerentele curții de apel, ignorându-le chiar pe cele decisive și decizorii, care au stat la baza pronunțării deciziei recurate.

Astfel, contrar afirmațiilor recurentului, Înalta Curte constată că instanța de apel nu s-a limitat la a afirma că "apelantul pârât a acționat cu rea credință atunci când a refuzat semnarea actelor adiționale", ci, dimpotrivă, a analizat în detaliu criticile formulate în apel și susținerile ambelor părți, prin raportare la convențiile încheiate între recurentul-pârât, în calitate de ordonator principal de credite și societatea intimată, în calitate de antreprenor român pentru Combinatul din Krivoi Rog-Ucraina, reținând, totodată, și puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești pronunțate între aceleași părți cu privire la obligația de decontare a cheltuielilor de depozitare aferente perioadei trimestrul IV al anului 2011-trimestrul II al anului 2017.

În acest sens, se cuvine amintit că, la pagina 13 din decizia recurată, Curtea a reținut că soluția de obligare a pârâtului Ministerul Economiei la plata cheltuielilor de depozitare a celor 420 de colete cu tehnică de calcul pentru perioada trimestrul IV 2011-trimestrul IV 2013 a fost menținută prin decizia civilă nr. 346A din data de 16.02.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, după cum, în privința cheltuielilor de depozitare pentru trimestrul I 2014-trimestrul II 2017, a arătat că, prin respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri conform deciziei nr. 1208 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, a devenit definitivă sentința civilă nr. 401/2018 din data de 14 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin care pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, astfel încât au fost apreciate ca neîntemeiate apărările prin care pârâtul a invocat inadmisibilitatea pretențiilor reclamantei, grefată pe neîncheierea actului adițional.

Prin urmare, având în vedere situația de fapt stabilită, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1270 alin. (1), art. 1350 și art. 2122 alin. (1) C. civ. pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate prin art. 3 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Convențiile nr. 9/09.03.2017 și nr. 6/26.02.2018 și că motivele de apel invocate de pârât sunt lipsite de orice temei și contravin puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești pronunțate între aceleași părți cu privire la obligația de decontare a cheltuielilor de depozitare aferente perioadei trimestrul IV al anului 2011-trimestrul II al anului 2017.

De altfel, și la pagina 14 din decizia recurată, Curtea a reamintit că, prin hotărârea definitivă pronunțată în Dosarul nr. x/2017, pârâtul a fost deja obligat să plătească cheltuielile de depozitare aferente primelor două semestre ale anului 2017, fiind considerate neîntemeiate apărările sale în sensul că acesta nu poate fi obligat la decontarea respectivelor cheltuieli în lipsa actului adițional.

În acest context, Curtea a arătat că, în condițiile în care decontarea cheltuielilor de depozitare aferente primelor două semestre ale anului 2017 a fost asumată prin Convenția nr. 9/09.03.2017, la fel ca și decontarea cheltuielilor aferente celui de-al patrulea semestru al anului 2017, iar Convenția nr. 6/26.02.2018 a fost încheiată în aceeași manieră și are un conținut identic cu cea din anul 2017, aceste considerente prin care s-a rezolvat anterior o chestiune litigioasă identică se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât se impun și în prezenta cauză.

Reținând, așadar, că, prin criticile formulate, recurentul-pârât a ignorat aceste considerente decisive și decizorii ale instanței de apel și că instanța de recurs nu se poate substitui recurentului în propria sa cale de atac, Înalta Curte constatând că demersul acestuia nu poate conduce la reținerea vreunui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și, statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge ca atare.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă A. S.A., Înalta Curte reține că, în ședința publică, înainte de încheierea dezbaterilor, apărătorul intimatei-reclamante a depus factura nr. x din 01.11.2020 (însoțită de chitanța nr. x din 01.11.2020) care atestă, conform mențiunilor inserate în rubrica "denumirea produselor sau a serviciilor", efectuarea unor cheltuieli de judecată aferente contractului de asistență juridică în dosarul nr. x/2020 (fond, apel, recurs), în sumă de 5000 RON, nefondate.

Cum culpa procesuală nu poate fi înțeleasă decât prin raportare la soluția pronunțată de către instanța învestită cu soluționarea unei etape procesuale, iar cheltuielile de judecată trebuie privite ca fiind accesorii solicitărilor din fiecare fază procesuală, Înalta Curte reține că în suma cheltuielilor de judecată aferente prezentei etape procesuale nu pot intra și cheltuieli aferente etapelor procesuale anterioare, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a acordat intimatei cheltuieli de judecată în apel.

De asemenea, având în vedere că, la data emiterii facturii nr. x din 01.11.2020, Curtea nu se pronunțase încă asupra apelului pârâtului, intimata nu poate justifica antamarea unor cheltuieli de judecată și pentru etapa procesuală a recursului, motiv pentru care, față de dispozițiile art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-reclamante A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI, ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI împotriva deciziei civile nr. 1599A din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.