ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2579/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 august 2019 pe rolul Tribunalului Arad reclamantul A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 359.793,76 RON reprezentând contravaloare materiale de construcții și transport cereale, marfă și prestări de servicii prestate de reclamantă și neachitate de pârâtă, cu cheltuieli de judecată constând din taxă judiciară și onorar avocat.

Prin sentința civilă nr. 823 din 2 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 359.793,76 RON reprezentând contravaloarea produse și servicii și suma de 7.202,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei A. S.R.L. privind obligarea pârâtei la plata sumei de 359.793,76 RON reprezentând contravaloare materiale de construcții și transport cereale, marfă și prestări servicii, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în primă instanță și taxă judiciară de timbru în apel.

Prin decizia civilă nr. 169/A din 17 martie 2024, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 823 din 2 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., având ca obiect pretenții și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A obligat reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și a obligat intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 7.201,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, 20 mai 2022, împotriva acestei deciziei civile, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei civile atacate și trimiterea spre rejudecare a cauzei Curții de Apel Timișoara, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prezentând etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, recurenta a arătat că a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii materialelor livrate acesteia, în conformitate cu factura nr. x/15.11.2017, în valoare de 353.153,56 RON, cât și cea pentru transportul cerealelor efectuat de reclamantă pentru pârâtă la societatea S.C. C. S.R.L. din Sântana, respectiv factura fiscală cu nr. x/15.11.2017, în valoare de 6.640,2 RON, cerere care are natura juridică a unei acțiuni în pretenții pentru o operațiunea juridică încheiată respectiv livrarea de marfă și efectuarea transportului.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod eronat a dat preponderență prevederilor legale ce reglementează depășirea mandatului, prevăzute de art. 1309 C. civ., omițând faptul că prevederea legală are valoare doar în cazul în care contractul nu a fost executat.

S-a susținut că respectivul contract a fost executat, marfa s-a livrat, iar contractul a fost ratificat și expres, și tacit, prin înglobarea mărfii în imobilul pârâtei.

Recurenta-reclamantă a reiterat aspectele susținute prin declarațiile martorilor, cu privire la activitățile pe care le coordona D., arătând că acesta se comporta ca un administrator de fapt al societății, sub acordul tacit al patronului societății, care pe întreaga perioadă a acestor lucrări trăia și confirma toată activitatea, motiv pentru care în cauză ar fi incidentă excepția de la regula prevăzută de dispozițiile art. 1309 C. civ., și anume, ratificarea tacită sau expresă a actelor nemandatarului.

De asemenea, recurenta a prezentat situația contractelor nr. x/14.11.2018 și nr. 211/29.11.2016, apreciate a fi ratificate și numeroasa corespondență existentă la dosarul cauzei, cu privire la implicarea dl. D., împrejurări care a apreciat că duc la concluzia dovedirii pe deplin a mandatului aparent a acestuia, lucrând în numele și pentru societatea pârâtă ca un adevărat administrator de fapt, situație față de care patronul societății a achiesat, ratificând tacit fiecare dintre contractele semnate de D., în numele său, sub titulatura de reprezentant legal al societății.

Consideră că, din moment ce instanța de fond nu s-a pronunțat asupra nulității contractelor în baza cărora societatea reclamantă a prestat serviciile și a livrat marfa, instanța de fond nu poate reține lipsa calității de reprezentant separat de anularea acestora.

În plus, a subliniat recurenta, instanța a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1164, 1170, 1270 și 1516 C. civ. și nu cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1309 C. civ.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a precizat că deși sentința este motivată, motivele pentru care s-a respins cererea nu vizează o acțiune în pretenții, ci eventual una în obligare de a face iar în plus, deși se specifică faptul că nu se poate pronunța asupra nulității celor două contracte, se constată fără temei și finalitate juridică că cele două contracte sunt semnate de o persoană fără calitate de reprezentant.

La 20 mai 2022, recurenta A. S.R.L., a depus o nouă cerere de recurs, prin care a reluat situația de fapt și probatoriile administrate în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a precizat că argumentația instanței de apel nu rezultă din niciunul dintre mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, raportat la declarațiile martorilor, pe care le-a redat în extras, raportat la planșele foto și concluziile expertizei contabile.

S-a apreciat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, raportat la faptul că pentru unele contracte semnate de dl. D., ca reprezentant al S.C. B., acesta a avut mandat, iar pentru contractele deduse judecății, mandatul nu a existat.

Cu referire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reiterat interpretarea greșită a prevederilor art. 1309 C. civ., prezentând doctrina franceză și jurisprudența Curții de Casație Franceze și concluzionând că societatea recurentă a avut reprezentarea că dl. D. a acționat în numele B., datorită comportamentului acestuia, invocând principiul error communis facit ius.

S-a mai susținut de către recurenta că instanța a ignorat dispozițiile art. 2016 alin. (3) din C. civ., care atestă că "mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres", iar renovările/amenajările se circumscriu actelor de administrare și de gestiune curentă a patrimoniului, pentru care nu era necesară o procură specială și care se subsuma activităților pentru care a fost mandatat dl. D. prin procuri, profitând, de asemenea, societății.

În opinia recurentei, independent de calitatea dl. D., cheltuielile necesare și cele utile trebuie restituite, dacă nu în baza mandatului, atunci pe temeiul gestiunii de afaceri ori al accesiunii imobiliare artificiale.

Cu privire la materialele de construcții, recurenta a arătat că acestea au fost facturate la prețul pieței, iar prin faptul că manopera executată a fost plătită de S.C. B., reprezintă o recunoaștere a datoriei.

În ceea ce privește nulitatea, recurenta a precizat că nu s-a solicitat repunerea în situația anterioară, solicitare cu finalitate imposibilă, dat fiind faptul că materialele au fost livrate și incorporate în imobil, fiind injust și inechitabil ca intimata pârâtă să se îmbogățească fără justă cauză cu contravaloarea materialelor neplătite.

La data de 18.02.2022, intimata pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului sau respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata pârâtă a invocat excepția nulității recursului, în cauză temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 13.09.2022 s-a fixat termen de judecată la data de 7 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constatând că anumite critici pot fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța supremă va analiza împreună criticile formulate prin cele două cereri de recurs, prin care recurenta susține nelegalitatea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara.

Astfel, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", recurenta reclamantă a susținut că decizia recurată, deși este motivată, motivele pentru care s-a respins cererea nu vizează o acțiune în pretenții, ci eventual una în obligare de a face iar în plus, deși se specifică faptul că nu se poate pronunța asupra nulității celor două contracte, se constată fără temei și finalitate juridică că cele două contracte sunt semnate de o persoană fără calitate de reprezentant.

Totodată, a precizat că argumentația instanței de apel nu rezultă din niciunul dintre mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, raportat la declarațiile martorilor, pe care le-a redat în extras, raportat la planșele foto și concluziile expertizei contabile.

S-a apreciat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, raportat la faptul că pentru unele contracte semnate de D., ca reprezentant al B., acesta a avut mandat, iar pentru contractele deduse judecății, mandatul nu a existat.

Înalta Curte găsește de cuviință să sublinieze faptul că ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează nerespectarea obligației de motivare a hotărârilor judecătorești, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și reflectat în jurisprudența constantă a instanței europene (cu titlu de exemplu: hotărârile pronunțate în cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, Higgins împotriva Franței sau Hirvisari împotriva Finlandei).

Astfel, motivarea hotărârii se impune ca garanție de legalitate a raționamentului judiciar și este, deopotrivă, necesară pentru exercitarea controlului judiciar; ea trebuie să evidențieze faptul că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Aceste principii sunt, deopotrivă, reflectate în jurisprudența instanței europene (cu titlu de exemplu: cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franței, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei).

În acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", iar în cazul hotărârilor pronunțate în căile de atac, motivarea trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în respectiva fază procesuală, precum și susținerile care au fost înlăturate, motivat, de către instanța de control judiciar.

Examenul deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din contră, relevă că instanța de prim control judiciar a răspuns, într-o modalitate chiar amplă, tuturor chestiunilor care ar fi putut influența soluția.

Astfel, în decizia atacată pot fi în mod facil identificate argumentele pentru care curtea de apel a primit sau înlăturat diversele apărări prezentate, iar întregul raționament judiciar a fost explicat de o manieră care permite realizarea controlului judiciar, apelul, prin efectul său devolutiv, stabilind că, în speță nu s-a făcut nici proba existenței unui mandat valabil din partea reprezentantului legal al apelantei pârâtă S.C. B. S.R.L. și nici dovada unui "mandat aparent", pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1.309 alin. (2) C. civ., pretențiile emise în baza celor 2 convenții apărând ca neîntemeiate, sarcina probei revenind, în concordanță cu art. 249 C. proc. civ., celui care formulează o pretenție, în speță reclamantei A. S.R.L..

Examinarea aplicabilității acestor dispoziții legale nu reprezintă nici o motivare contradictorie, întrucât art. 1309 C. civ. nu reprezintă un temei ce trebuie aplicat prin excepție, având valoare doar în cazul în care contractul nu a fost executat, astfel cum pretinde recurenta, ci un text în temeiul căruia se stabilește tocmai angajarea sau nu a răspunderii contractuale invocate în cauză.

În ceea ce privește motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte, respectiv; aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, de exemplu aplicarea unor norme de drept comun la situații pentru care există o normă specială, aplicarea unor norme speciale prin analogie, la situații ce nu cad sub incidența ei, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită sau încălcarea unor principii generale de drept.

Este nefondată critica recurentei în sensul că instanța de apel în mod eronat a dat preponderență prevederilor legale ce reglementează depășirea mandatului, prevăzute de art. 1309 C. civ., omițând faptul că prevederea legală are valoare doar în cazul în care contractul nu a fost executat.

Înalta Curte apreciază că acest text legal a fost corect aplicat, câtă vreme cererea a fost întemeiată pe existența unei obligații contractuale, de a se plăti o sumă de bani, iar apărările intimatei pârâte au fost în sensul neangajării valabile a voinței sale, fiind astfel firesc ca instanța să analizeze aplicabilitatea dispozițiilor menționate.

Susținerile recurentei în sensul că respectivul contract a fost executat, marfa s-a livrat, iar contractul a fost ratificat și expres și tacit, prin înglobarea mărfii în imobilul pârâtei și în sensul că ar fi incidentă excepția de la regula prevăzută de art. 1309 C. civ., și anume, ratificarea tacită sau expresă a actelor nemandatarului, nu pot fi reținute de instanța de recurs.

Argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar, a arătat motivele pentru care în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ., care prezintă maniera în care pot fi opuse convențiile încheiate în numele unei societăți comerciale de tipul celei de față, respectiv, numai în cazul în care fie persoana este un reprezentant legal, respectiv administratorul acesteia, fie această putere i-a fost conferită prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății, adoptate în conformitate cu prevederile legii societăților comerciale și ale actului constitutiv al societății.

În ceea ce privește criticile privind nepronunțarea instanței de fond asupra nulității contractelor în baza cărora societatea reclamantă a prestat serviciile și a livrat marfa, în mod corect, instanța de apel a arătat că nu se poate pronunța asupra sancțiunii nulității celor două contracte ce fac obiectul cauze, având în vedere principiul disponibilității în procesul civil, care se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, instanța fiind ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia și principiul contradictorialității, care reprezintă o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii.

Raportat la principiul error communis facit ius, indicat de recurenta a nu fi fost aplicat în speță, Înalta Curte constată că incidența acestui principiu fost analizată de către instanța de prim control judiciar, aceasta concluzionând, în mod legal, că din probatoriul administrat și având în vedere relațiile apropiate dintre părți, nu se poate reține existența unei erori cu privire la calitatea dl. D., știut fiind că excepția erorii comune și invincibile nu se prezumă (art. 17 alin. (3) C. civ.).

O altă critică indicată de recurenta se referă la ignorarea dispozițiilor art. 2016 alin. (3) C. civ., care atestă faptul că mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.

Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a mandatului acordat domnului D., a modalității de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurenta-reclamantă, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate și interpretate de către instanțele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situației de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Apelul, prin efectul său devolutiv, analizând conținutul procurii autentificate sub nr. x/19.01.2016 de BNP E. a permis instanței să conchidă că domnul D. a fost împuternicit de administratorul societății apelantei, domnul B., printr-o procură specială, să achiziționeze pentru acesta imobile pe teritoriul României, având dreptul ca, în numele societății, să semneze antecontracte de vânzare-cumpărare, contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică, să plătească avansul, respectiv prețul stabilit, să preia bunurile imobile și să solicite intabularea dreptului de proprietate în CF pe numele societății.

Or, contractele de care se prevalează intimata reclamantă A. S.R.L. în prezenta cauză, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.05.2016 și contractul de prestări servicii nr. x/27.05.2019, pe care numitul D. le-a semnat în calitate de reprezentant al apelantei pârâtă B. S.R.L., au avut ca obiect furnizarea de materiale de construcții, respectiv transport de cereale, astfel încât nu se poate reține, așa cum a susținut recurenta reclamanta, că acestea au putut fi încheiate în baza mandatului arătat anterior.

Cumpărarea de materiale de construcții ori transportul de cereale reprezintă un act de dispoziție, astfel că, mandatarul trebuia să fi fost împuternicit expres în acest sens (să se prevadă în procură exact acest lucru), conform art. 2016 alin. (2) C. civ.

Nu se poate aprecia că dispozițiile cu caracter general din procură l-ar fi îndrituit pe mandatar la cumpărarea de materiale de construcții ori la transportul de cereale, pe seama mandantei, neputând fi vorba, în niciun caz, de o împuternicire expresă pentru aceasta, cum ar fi fost necesar potrivit art. 2016 alin. (2) C. civ.

Cu privire la susținerea recurentei în sensul că, independent de calitatea dl. D., cheltuielile necesare și cele utile trebuie restituite, dacă nu în baza mandatului, atunci pe temeiul gestiunii de afaceri ori al accesiunii imobiliare artificiale, se constată de către instanța supremă că în speță reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1164.1170.1270, art. 1516 C. civ., art. 192 și 194 C. proc. civ., sens în care formularea în recurs, la acest moment procesual, omisso medio a unor solicitări întemeiate pe aceste dispoziții legale și principii de drept, nu poate fi primită, având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat corect legea.

Așa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/A din 17 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, menținând hotărârea instanței de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 11900 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/A din 17 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 11900 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2022.