ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2007/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 13.08.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata prejudiciului în cuantum de 573.678,94 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și urm. C. civ., cu aplicarea art. 1170, art. 1270 și art. 1530 și urm. C. civ.

La 04.11.2019, pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a C. și C. S.A., prin care a solicitat obligarea chematei în garanție C. să-i plătească suma de 573.678,94 RON și cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 803/PI/08.12.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S.R.L., în contradictoriu cu chemata în garanție C. S.A. și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 107.225,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, schimbarea în tot a soluției instanței de fond și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, reducerea cheltuielilor de judecată acordate pârâtei în primă instanță, constând în onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 666/A din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. și cu intimata - chemată în garanție C. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva sentinței civile nr. 803/PI/08.12.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019.

A fost schimbată sentința apelată, în sensul că, a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 573.678,94 RON.

În baza art. 75 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 262 alin. (4) din Legea 85/2014, s-a constatat încetată acțiunea formulată de către pârâta B. S.R.L. împotriva chematei în garanție C. S.A., prin lichidator judiciar D..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.300 RON, reprezentând onorariu de avocat și 4.671 RON taxă de timbru în apel, precum și a sumei de 43.200,79 RON, reprezentând onorariu de avocat, onorariu expert și taxă judiciară de timbru, în primă instanță.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate recurentei prin prezentul recurs.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă învederează că, în raport de cele reținute de instanța de apel, criticile sale vizează, pe de o parte, nelegalitatea hotărârii din prisma celor reținute de instanța de apel cu privire la încălcarea obligațiilor contractuale și legale care îi reveneau în calitate de prestator, iar pe de altă parte, nelegalitatea hotărârii prin raportare la faptul că decizia a fost pronunțată exclusiv în baza unor prezumții simple/judiciare, care erau inadmisibile, prin raportare la normele procedurale aplicabile în cauză.

Astfel, în ce privește afirmația făcută în cadrul deciziei atacate (pag. 29 paragrafele 5 și 6), potrivit căreia, dacă societatea E. a identificat acarienii, atunci și recurenta ar fi putut și ar fi trebui să detecteze la rândul ei prezența acestor acarieni cu ocazia controlului efectuat cu trei săptămâni anterior, susține recurenta că se încalcă în mod flagrant dispozițiile contractuale și i se impută acesteia o faptă ilicită prin raportare la un moment la care nu i se poate atrage răspunderea sub nicio formă.

În acest sens, evocă dispozițiile art. 8 din contract și susține că, în mod contrar dispozițiilor acestui articol, instanța de apel a apreciat prezența acarienilor și săvârșirea faptei ilicite prin raportare la momente complet diferite în timp și fără a lua în considerare faptul că este vorba despre o marfă perisabilă, ale cărei stări și proprietăți se modificau prin simpla trecere a timpului.

Susține că, nu se poate atrage răspunderea recurentei în baza constatării făcute de societatea de certificare din Polonia, la mai bine de trei săptămâni de la momentul efectuării inspecției de către recurentă. Învederează că, este evident că, în lipsa unor condiții omogene (frigidere speciale de laborator), un bun perisabil își schimbă proprietățile și poate fi infestat de la o zi la alta. Tocmai de aceea, aprecierea săvârșirii unei fapte ilicite de către autoarea prezentei căi de atac trebuia să fie făcută strict prin raportare la momentul efectuării inspecției în gara Voiteni (în perioada 11.09.2018-17.09.2018), și nu prin raportare la un moment ulterior (02.10.2018).

În această ordine de idei, consideră că, prin mențiunile făcute în cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel a încălcat dispozițiile contractuale, care reglementează momentul în raport de care se poate atrage răspunderea B. (art. 8 din contract), cât și dispozițiile legale în materia răspunderii contractuale (art. 1350 C. civ.), prin urmare fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă arată că obligația sa, asumată prin contract, era o obligație de diligență, care, deși ar părea că este una de rezultat, dată fiind procedura de eșantionare în baza căreia se făcea controlul, obligația devine în esența ei una de diligență, câtă vreme nu putea garanta în totalitate acuratețea rezultatelor.

Învederează că obligația de diligență este compusă din mai multe obligații de rezultat pe care debitorul este obligat să le îndeplinească pentru a face dovada executării obligației ce îi revenea. În speță, obligația recurentei de verificare a calității mărfii, deși nu impunea în sarcina acesteia obligația de a garanta rezultatul acestor analize, presupunea o serie de obligații de rezultat ce intrau în conținutul său și pe care, susține recurenta, le-a respectat în totalitate: prelevarea probelor conform normativelor aplicabile, trimiterea probelor către laborator, respectarea procedurii de inspecție și verificarea a prezenței insectelor în marfă.

În acest context, susține recurenta-pârâtă că, fără fundament, instanța de apel a schimbat natura juridică a obligației, transformând-o într-una de rezultat, punând în sarcina recurentei-pârâte obligații pur subiective care nu sunt prevăzute de lege, de normativele în vigoare sau de contract, stabilind practic obligația de identificare sub orice formă a acarienilor.

Raportat la aceste susțineri, învederează că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deși instanța de apel a reținut și a calificat obligația recurentei ca fiind una de diligență, întreaga motivare este construită în jurul unei obligații de rezultat. Totodată, prin schimbarea în mod voit a naturii juridice a obligației ce revenea recurentei, în încercarea de a justifica soluția pronunțată, instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 1481 C. civ., privitoare la clasificarea obligațiilor în obligații de mijloace și de rezultat, fiind incident și motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În al treilea rând, susține că, identificarea faptei ilicite și atragerea răspunderii recurentei pe de-o parte, prin trimiterea la o serie de presupuneri care contrazic realitatea și pe de altă parte, prin negarea unor fapte care arată contrariul, încalcă chiar regimul juridic al răspunderii civile contractuale.

În acest sens, face referire la considerentele instanței de apel, care se regăsesc la pag. 29, antepenultimul paragraf din decizie. Precizează că, prin intermediul unor noțiuni și presupuneri extrem de generale ("dacă ar fi căutat" și "Curtea nu are niciun dubiu"), instanța a încercat sub orice formă să identifice o faptă ilicită în sarcina pârâtei.

Reiterează faptul că, a respectat procedurile prevăzute de normativele în vigoare pentru verificarea și inspectarea mărfii - inclusiv sitarea mărfii - iar probele efectuate, atât în teren, cât și în laborator, au indicat absența acarienilor. Notează faptul că, aceeași marfă și aceleași probe inspectate de recurentă au fost analizate la 22.10.2018 de un laborator imparțial ales de către intimata-reclamantă (laborator F.), iar în urma inspecției, acest laborator a confirmat practic lipsa acarienilor în marfă la momentul efectuării inspecției în gara Voiteni în perioada 11.09-17.09.2018.

Or, susține că, instanța de apel a ignorat complet aceste rezultate, singurele în raport de care ar fi putut fi atrasă răspunderea recurentei-pârâte și s-a rezumat la a prezuma că, dacă pârâta ar fi căutat mai atent, ar fi găsit acarieni. Totodată, precizează că, menținerea mărfii în condiții speciale de laborator, pentru a păstra proprietățile acesteia, era făcută tocmai pentru ca, în caz de neclarități, să existe probe care să arate calitatea mărfii la momentul inspecției.

Astfel, arată că, argumentul instanței, potrivit căruia, starea mărfii în vagon s-ar fi schimbat față de momentul la care s-a făcut inspecția, vine tocmai în dezacord cu dispozițiile art. 8 din contract, care stabilesc că singurul moment și singura marfă în raport de care se poate atrage răspunderea recurentei este cel/cea a efectuării inspecției, lucru de altfel firesc prin raportare la faptul că marfa era una perisabilă.

De asemenea, raționamentul instanței și imputarea unei fapte ilicite prin ignorarea completă a realității faptice și a unor probe care susțin exact contrariul, contravine chiar dispozițiilor generale în materia răspunderii contractuale reglementate de art. 1350 C. civ. și urm. - acest aspect fiind încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, invocă faptul că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel la fila x paragraf. 2-4 din decizie, recurenta nu avea obligația legală sau contractuală de a impune metode de verificare suplimentare, altele decât cele prevăzute de lege și de normativele aplicabile în materie. Prin urmare, susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1350 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea, precizează că a efectuat oricum verificarea prin sitare, iar rezultatele laboratoarelor din Italia și Polonia menționează că verificarea mărfii a fost făcută vizual, acesta fiind standardul aplicat la nivelul european de către toate societățile de certificare în domeniul calității produselor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel și-a întemeiat în mod greșit soluția pe prezumții judiciare, deși, în raport de dispozițiile art. 329 C. proc. civ., acestea pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Astfel, învederează că, în cauză, prezumțiile instanței au fost făcute în legătură cu o serie de chestiuni tehnice pe care un martor nu le-ar cunoaște și nu le-ar putea relata. În acest sens, indică reținerile instanței de la pag. 29 din decizie, penultimul paragraf.

O altă critică, subscrisă aceluiași motiv de casare, privește nesocotirea dispozițiilor art. 330 C. proc. civ. privitoare la încuviințarea expertizei, prin faptul că instanța de apel, în rejudecare, a dat prioritate concluziilor unui raport de expertiză întocmit de un expert necompetent.

Astfel, arată că, deși prima instanță a ignorat complet raportul de expertiză întocmit de expertul G., tocmai pentru că, așa cum arăta și răspunsul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară, din cuprinsul raportului nu se putea determina cu exactitate care a fost cauza infestării, instanța de apel a înțeles să își fundamenteze întreaga argumentație pe acest raport.

Totodată, susține că, dacă instanța se considera nelămurită, trebuia să suplimenteze probatoriul și să apeleze la un specialist în entomologie, iar nu să țină cont de concluziile unui expert în agronomie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 10.03.2023, care a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, să se constate ca fiind nul recursul formulat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care a formulat, la 13.04.2023, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, înlăturarea apărărilor intimatei și admiterea recursului.

La 15 martie 2023, intimata-chemată în garanție a depus la dosar o cerere de încetare a judecății recursului față de această parte, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi validată.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate, că instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția de admitere a apelului declarat de apelanta-reclamantă, răspunzând în mod logic criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită.

Contrar opiniei recurentei, nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii considerentele instanței de apel privind natura obligației contractuale a pârâtei. Aceasta, întrucât instanța de prim control judiciar nu a reținut că pârâta avea exclusiv o obligație de diligență, ci a reținut că obligațiile pârâtei sunt, într-o anumită măsură, obligații de mijloace și nu de rezultat.

Instanța supremă reține că, în mod just a observat instanța de apel faptul că, între obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace există legături și interferențe, deoarece aproape fiecare obligație de rezultat presupune o anumită diligență din partea debitorului și fiecare obligație de mijloace presupune și una sau mai multe activități de rezultat ale aceluiași debitor.

Or, instanța de apel nici nu putea să rețină exclusiv o obligație de diligență din partea pârâtei, care, potrivit contractului, acționează în calitate de profesionist în vederea executării, la cererea beneficiarului, de lucrări și servicii de control calitativ și cantitativ de specialitate. Raportat la obiectul acțiunii, răspundere contractuală, și la motivele de apel cu care a fost învestită, în mod judicios instanța de prim control judiciar a analizat atât natura obligațiilor care îi reveneau recurentei-pârâte, în temeiul contractului de prestări servicii, cât și îndeplinirea sau neîndeplinirea acestora, în vederea stabilirii părții culpabile.

Înalta Curte constată că au fost invocate formal criticile, subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind încălcarea dispozițiilor art. 1481 C. civ., întrucât au la bază premisa invalidată de către instanța de recurs, privind schimbarea naturii juridice a obligației pârâtei, din una exclusiv de diligență, într-o obligație de rezultat.

A mai invocat recurenta și faptul că, instanța de apel, în aprecierea faptei ilicite și a răspunderii pârâtei, a încălcat atât dispozițiile contractuale care reglementează momentul în raport de care se poate atrage răspunderea B. (art. 8 din contract), cât și dispozițiile legale în materia răspunderii contractuale, respectiv art. 1350 C. civ.

În acest sens, recurenta învederează că, instanța de prim control judiciar nu a ținut cont de condițiile de păstrare și de momentul colectării probelor în vederea testării rapiței de către societatea din Polonia, care a identificat prezența acarienilor la 02.10.2018, în comparație cu data efectuării inspecției în gara Voiteni (în perioada 11.09.2018-17.09.2018), precum și faptul că, instanța a interpretat extensiv dispozițiile contractuale, reținând în sarcina recurentei mai multe obligații decât aceasta și-a asumat. Totodată, a susținut că, deși nu era prevăzut în contract, recurenta a efectuat sitarea mărfii, aducând la cunoștință instanței acest aspect, prin notele de ședință depuse la termenul din 24.10.2022.

În primul rând, instanța supremă reține că, nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea dispozițiilor art. 8 din contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2018, care prevăd obligațiile contractuale ale pârâtei. Motivul de casare invocat sancționează hotărârile date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, or dispoziția contractuală, rezultat al acordului de voință al părților, nu are aceeași valoare juridică. Pe de altă parte, interpretarea prevederilor contractuale de către instanța de apel și stabilirea situației de fapt cu privire la existența și executarea obligațiilor contractuale a fost făcută după administrarea și interpretarea probatoriului. Or, în recurs nu se pot reanaliza probele, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la starea de fapt reținută de instanța de apel.

În al doilea rând, instanța de recurs constată că, recurenta invocă prevederile art. 1350 C. civ., pentru a susține reținerea greșită a unei fapte ilicite în sarcina sa, însă prin raportare la o clauză contractuală și la existența unor înscrisuri - rapoarte de inspecție, note de ședință și raport inspecție F., cărora instanța de apel nu le-ar fi dat relevanță în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Așadar, instanța supremă constată că, în realitate, criticile recurentei-pârâte nu privesc nelegalitatea deciziei atacate ci, mai degrabă, netemeinicia ei. Recurenta urmărește, în esență, reinterpretarea probatoriului (contract de prestări servicii, expertize, înscrisuri, rapoarte de control), în vederea demonstrării unei alte stări de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu privire, pe de o parte, la calitatea rapiței la momentul încărcării în vagoanele de tren, iar pe de altă parte, cu privire la lipsa culpei pârâtei în nerespectarea obligațiilor contractuale.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recursul urmărește verificarea aplicării legii la o situație de fapt stabilită anterior de instanțele devolutive, iar nu o reconfigurare a elementelor de fapt care să atragă incidența textelor legale invocate de recurentă.

De altfel, aceleași argumente au fost supuse analizei în apel, instanța de prim control judiciar reținând, pe baza evaluării probei cu expertiza efectuată în cauză, și pe care instanța de recurs nu o poate reinterpreta, existența unei infestări anterior momentului încărcării rapiței în vagoane, în gara Voiteni.

Faptul că instanța de apel a infirmat soluția primei instanțe, în dezacord cu opinia recurentei-pârâte, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenței unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Stabilind că infestarea cu acarieni s-a produs anterior încărcării în vagoane a rapiței, instanța de apel a dat eficiență principiului efectului devolutiv al apelului și a verificat dacă pârâta putea sau trebuia să descopere această infestare, în urma controlului efectuat de către inspectorii săi.

Prin urmare, dispozițiile art. 1350 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta-pârâtă nu arată modalitatea greșită în care instanța de apel a aplicat aceste dispoziții, ci se cantonează în a relua aceleași argumente din întâmpinarea din apel cu privire la interpretarea probatoriului, urmărind, în realitate, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze, pe de o parte, că rapița nu era contaminată cu dăunători la momentul controlului, iar pe de altă parte, că recurenta și-a îndeplinit atât obligațiile contractuale, cât și obligația suplimentară reținută de instanță, privind sitarea rapiței.

Însă legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad de jurisdicție devolutiv.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind faptul că instanța de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe o prezumție judiciară pentru a reține faptul că, transportul de rapiță din 14.09.2018 oferea suficiente exemplare de dăunători pentru ca pârâta-recurentă să îi descopere.

Analizând decizia atacată, instanța supremă reține că, pentru a determina atât starea rapiței la momentul la care a fost încărcată în transportul din 14.09.2018, cât și posibilitatea recurentei-pârâte de a descoperi prezența dăunătorilor, instanța a avut în vedere raportul de expertiză efectuat de expertul G., care a relevat faptul că, gradul de infestare a fost între 5 și 50 de indivizi la mia de grame în 7 vagoane și numai în două vagoane o concentrație de 100 sau peste 100 de indivizi la mia de grame și că, la încărcare, marfa era mucegăită (pag. 27 decizie). Totodată, s-a reținut că, și poziția dnei expert H. a fost concordantă cu a d-nului expert G., în sensul că, numărul exemplarelor de acarieni descoperite în vagoanele ajunse în Polonia, confirmă existența infestării anterior momentului încărcării rapiței în gara Voiteni (pag. 28 decizie). În ce privește posibilitatea recurentei-pârâte de a descoperi dăunătorii, instanța de apel menționează expres că reține ca probe, pe de o parte, cercetarea efectuată de societatea de inspecție E. din Polonia, recomandată chiar de către pârâtă, care a reușit să identifice o concentrație infimă de acarieni, dar și corespondența reclamantei cu partenerul său din Polonia, care, de asemenea, a identificat acarieni în 8 din 10 vagoane verificate, iar pe de altă parte, în dovedirea vinovăției pârâtei, raportul emis în urma inspecției din 14.09.2018, în care s-a menționat că starea rapiței este ușor mucegăită și are un miros de învechit (pag. 29 decizie).

Raportat la aceste considerente decizorii ale instanței de apel, instanța supremă reține că dispozițiile art. 329 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, concluzia la care a ajuns instanța de apel fiind întemeiată pe raportul de expertiză și pe înscrisuri, nu pe prezumții judiciare.

Înalta Curte notează că, recurenta-pârâtă confundă prezumțiile judiciare, ca mijloc de probă, cu raționamentul logico-juridic complex pe care instanța de apel l-a expus în cadrul motivării sale și care s-a axat, în principal, pe analizarea probelor relevante (expertize de specialitate, înscrisuri), raportat la susținerile din apelul exercitat de reclamantă și la apărările pârâtei. Însă, modalitatea de apreciere a probatoriului în vederea stabilirii situației de fapt nu poate face obiectul cercetării în calea extraordinară de atac, nedevolutivă, a recursului.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentei privind nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., prin faptul că a dat prioritate concluziilor unui raport de expertiză întocmit de un expert necompetent.

În primul rând, instanța supremă reține că, deși expertul G. a fost desemnat de prima instanță la termenul din 24.02.2021, la care părțile au fost prezente, recurenta-pârâtă nu s-a opus desemnării acestui expert, astfel că, în raport de dispozițiile art. 174 alin. (3) și art. 178 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., susținerea invocată direct prin cererea de recurs este, pentru aceste motive, tardiv formulată.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Totodată, reține că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Prin urmare, instanța de recurs nu poate reevalua probatoriul administrat în cauză, cum, în realitate, urmărește recurenta, spre a acorda valoarea probatorie expertizei întocmite de dnul expert I., expertiză favorabilă recurentei, în defavoarea expertizei întocmite de dnul expert G., ale cărei concluzii au fost reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate în cauză.

Nu în ultimul rând, instanța supremă va înlătura și susținerile recurentei privind faptul că, în situația în care instanța de apel era nelămurită, ar fi trebuit să apeleze la un specialist în entomologie, întrucât, pe de o parte, acestea vizează aspecte factuale ale cauzei, iar pe de altă parte, nu se poate invoca într-o cale de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 666/A din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 666/A din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.