ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1208/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 21 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 754.325,46 RON, aferentă perioadei trimestrul I 2014 - trimestrul II 2017, reprezentând cheltuieli de depozitare a 420 de colete ce conțin tehnica de calcul necesara combinatului B. Krivoi Rog Ucraina, precum și la plata obligațiilor ce vor deriva din convențiile anuale care se vor încheia între pârât și societatea reclamantă cu privire la depozitarea tehnicii de calcul pentru combinatul B. Krivoi Rog Ucraina până la finalizarea activității pe relația Krivoi Rog.

Pârâtul Ministerul Economiei a depus note scrise prin care a invocat excepția inadmisibilității motivat de faptul că, relativ la cheltuielile de depozitare a utilajelor aflate în țară și nelivrate în șantier, părțile au convenit să se încheie ulterior un act adițional (care nu a fost încheiat până la data formulării cererii de chemare în judecată), iar în lipsa acestuia, pârâtul nu poate fi obligat la plata respectivelor cheltuieli, și relativ la capătul doi de cerere, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților. Prin încheierea de ședință din 8 noiembrie 2017, instanța a apreciat că argumentele invocate în susținerea excepției inadmisibilității reprezintă apărări pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 401/2018 din 14 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, cu titlu de cheltuieli de depozitare și a sumei de 11.148,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Economiei, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii excepțiilor inadmisibilității și autorității de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 1946 din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Economiei împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-pârât afirmă că, în mod greșit, instanța de apel a considerat a fi neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat invocată prin motivele de apel pe considerentul lipsei identității de obiect între dosarul nr. x/2015 și prezentul dosar. Se mai afirmă că prin sentința nr. 7274 din 21 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a soluționat și cererile conexe, înregistrate inițial sub nr. x/2015 și y/2014, această sentință rămânând definitivă în urma pronunțării de către Curtea de Apel București a deciziei nr. 346A din 16 februarie 2017.

Prin dispozitivul sentinței nr. 7274 din 21 decembrie 2015, arată recurentul-pârât, instanța l-a obligat pe acesta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de depozitare a unui număr de 420 de colete cu tehnică de calcul pentru combinatul Krivoi Rog Ucraina, precum și la plata sumei de 62.747,67 RON, reprezentând rata inflației, stabilind astfel cu putere de lucru judecat că Ministerul Economiei are de plătit contravaloarea cheltuielilor de depozitare pentru 14 trimestre, începând cu trimestrul IV 2011.

În opinia recurentului-pârât, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material întrucât exista identitate de obiect între dosarul nr. x/2015 și prezentul dosar în ceea ce privește pretențiile intimatei-reclamante pentru anul 2014 și trimestrul I 2015.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care recursul a fost considerat admisibil în principiu prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din același cod.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul -pârât Ministerul Economiei împotriva deciziei nr. 1946 din 12 octombrie 2018 și s-a fixat termen de judecată la 24 martie 2020, în vederea soluționării acestuia în ședință publică. La acest termen, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin memoriul de recurs, nu au fost formulate critici care să poată fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate invocat, întrucât recurentul-pârât nu a indicat nicio normă de drept material care să fi fost greșit interpretată sau aplicată de instanța de apel.

Înalta Curte reține că prin cererea de recurs, partea a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat și mai reține că aceste susțineri pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respectiv încălcarea autorității de lucru judecat. În mod subsecvent, se observă că, deși prin motivele de apel, recurentul-pârât a invocat atât excepția autorității de lucru judecat, cât și excepția inadmisibilității, iar instanța de apel a respins apelul din perspectiva ambelor motive, în cadrul prezentului recurs se invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel numai referitor la soluționarea excepției autorității de lucru judecat. Astfel, restul aspectelor au fost soluționate cu caracter definitiv prin decizia recurată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că există identitate parțială de obiect între dosarul nr. x/2015 și prezentul dosar în sensul că prin sentința nr. 7274 din 21 decembrie 2015 s-a dispus obligarea recurentului-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de depozitare a unui număr de 420 de colete pentru o perioadă de 14 trimestre, incluzând anul 2014 și primul trimestru din anul 2015, iar prin cererea de chemare în judecată formulată în cauza de față, se solicită obligarea recurentului-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de depozitare a unui număr de 420 de colete aferente perioadei trimestrul I 2014 - trimestrul II 2017.

Critica este nefondată. Conform dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Văzând considerentele sentinței mai sus menționate, Înalta Curte reține că Tribunalul București a avut în vedere pretențiile reprezentând cheltuieli de depozitare aferente perioadei trimestrul IV 2011-trimestrul IV 2013 și nu și pe cele aferente perioadei trimestrul I 2014 - trimestrul I 2015, care sunt incluse în obiectul cererii de chemare în judecată din prezentul dosar. Rezultă că sumele solicitate în cele două dosare se referă la perioade diferite și că aceste perioade nu se suprapun astfel cum susține recurentul-pârât. Ca urmare, nu există identitate de obiect între cele două acțiuni, astfel cum a menționat și instanța de apel, arătând că nu se poate reține că suma acordată în primul dosar ar acoperi, în parte, pretențiile din prezentul litigiu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri împotriva deciziei civile nr. 1946 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri împotriva deciziei civile nr. 1946 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.