ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 541/2020

Ședința publică din data de 05 martie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 20 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.U.D.V. Brașov S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat prin hotărârea ce se va pronunța să se constate rezoluțiunea de plin drept, fără notificare ori îndeplinirea vreunei alte formalități prealabile și fără punerea în întârziere, a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 ianuarie 2014 și repunerea părților în situația anterioară, cu plata de daune interese.

Pe cale de consecință, reclamanta a solicitat să se dispună: obligarea pârâtei la plata de daune interese (compensatorii și moratorii) în sumă totală de 357.233,81 RON, din care daune interese compensatorii în sumă totală de 346.301,56 RON - egale cu paguba efectivă care i-a fost adusă în sumă de 35.136,84 RON și beneficiul nerealizat în sumă de 311.164,72 RON, ca urmare a pierderii finanțării nerambursabile contractată de societatea reclamantă, prin contractul de finanțare nr. x/29.11.2013, POS CCE 1.1. A2, cod SMTS 43474, încheiat cu Ministerul Economiei prin APDR Centru Alba Iulia.

A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la plata: daunelor-interese moratorii (penalități de întârziere) în suma de 10.932.25 RON, calculate pe perioada dintre data scadenței obligației de livrare a utilajului (strungului cu comanda numerică) contractat cu pârâta conform contractului de vânzare-cumpărare (furnizare - achiziționare) nr. 1/657 din 29 ianuarie 2014 și data rezoluțiunii de drept a acestuia; obligarea pârâtei la plata sumei de 128.614,75 RON, reprezentând echivalentul valorii avansului din preț (arvunei) plătită acesteia de către reclamantă cu titlul de garanție a executării obligațiilor sale, conform facturii nr. x/19.02.2014; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente debitelor precizate la capetele de cerere anterioare, in sumă de 18.674,03 RON calculate/stabilite începând cu data rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 nr. 657/29 ianuarie 2014, încheiat de către reclamantă cu pârâta și până în prezent (începând cu data de 25 iunie 2014 - data rezoluțiunii contractului și până la data înregistrării acțiunii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1157/C din 26 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.U.D.V. Brașov S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 12.434 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut referitor la petitul privind rezoluțiunea de plin drept a contractului, că nu este incidentă clauza prevăzută la art. 9.4 din contractul de vânzare-cumpărare, prejudiciul solicitat de reclamantă neputând fi imputat pârâtei.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii avansului, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, întrucât această sumă a fost restituită și încasată de reclamantă la 09.06.2014.

Împotriva acestei sentințe, reclamata S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. a declarat apel.

Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, prin decizia civilă nr. 1559/Ap din 23 octombrie 2018 a admis apelul declarat de reclamanta S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. împotriva sentinței civile nr. 1157/C din 26 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., și în consecință:

A constatat rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare cumpărare nr. x din data de 29.01.2014.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 3.858 RON, cu titlu penalități de întârziere.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantei S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. suma de 275 RON, cu titlu cheltuieli de judecată la fond și obligă reclamanta S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 11.256 RON cu același titlu, dispunând compensarea acestora până la concurența celei mai mici dintre ele, respectiv obligarea reclamantei S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 10.981 RON, cu titlu cheltuieli de judecată la fond.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat apelanta S.C. S.U.D.V. Brasov să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 5.400 RON, cu titlu cheltuieli de judecată în apel și a obligat intimata A. S.R.L. să plătească apelantei S.C. S.U.D.V. Brasov suma de 137 RON cu același titlu, dispunând compensarea acestora până la concurența celei mai mici dintre ele, respectiv obligarea apelantei S.C. S.U.D.V. Brasov să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 5.263 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reținut că se susțin în parte criticile de natură a face aplicabile dispozițiile art. 480 alin. (2) C. proc. civ. și anume cele referitoare la rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în aplicarea dispozițiilor art. 1522 alin. (1) C. civ., apreciind că în cauză există caz fortuit și nu forță majoră.

În ceea ce privește plata daunelor interese moratorii și compensatorii ca și consecință a rezilierii unui contract de finanțare în care părți sunt reclamanta și Ministerul Economiei a fost apreciată neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 1530 C. civ., întrucât prejudiciul solicitat pe temeiul răspunderii civile delictuale nu este consecința directă și necesară a neexecutării obligației de livrare la termen a utilajului.

S-a mai reținut că prejudiciul nu îndeplinește nici cerința de a fi cert, întrucât reclamanta nu a probat că a respectat condițiile pentru acordarea sumelor nerambursabile.

Pe cale de consecință ceea ce a fost apreciat ca fiind datorat pe temeiul răspunderii civile contractuale de către pârâtă sunt penalitățile de întârziere în sumă de 3.858 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 1559/Ap din 23 octombrie 2018 și a încheierii premergătoare din 16 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a declarat recurs reclamata S.C. S.U.D.V. Brasov S.A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamata S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu privire la încheierea din 16 octombrie 2018, de amânarea pronunțării, recurenta susține că instanța nu reține/omite argumentele referitoare la cererea de completare a probatoriului cu înscrisuri, menționată în cererea de apel, cu înscrisurile precizate în nota din 18 septembrie 2018 depusă, in limine litis și motivele pentru care a fost respinsă și omite/nu reține cu fidelitate concluziile pe fond ale reclamantei pe marginea prejudiciului efectiv deja suferit/paguba efectivă (damnum emergens în sumă de 35.136,84 RON) si a caracterului cert al acestuia, conform probatoriului administrat în primă instanță.

Probatoriul era strict necesar/util pentru a dovedi pe deplin reaua-credință a pârâtei și a asigura astfel circumscrierea/stabilirea corectă a situației de fapt dedusă judecății, a consecințelor rezoluțiunii de plin drept a contractului de achiziție și întinderea răspunderii pârâtei; într-un cuvânt, pentru decelarea și stabilirea corectă a normelor de drept aplicabile cauzei.

Prin respingerea acestui probatoriu, susține recurenta, au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil - dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, prevăzute de art. 13, respectiv art. 6 C. proc. civ. în aceste condiții instanța și-a încălcat și obligația prevăzută la art. 19 C. proc. civ.

În acest context, apreciază că încheierea din 16 octombrie 2018 a fost pronunțată, pe de o parte, cu încălcarea acestor dispoziții legale, iar datorită omisiunilor/lipsurilor evocate, nu îndeplinește nici cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., fiind pronunțată cu neobservarea acestor din urmă dispoziții legale - aspecte de nelegalitate care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește decizia atacată, recurenta susține că este netemeinică și nelegală; este netemeinică pentru circumscrierea și reținerea greșită, parțială și deformată a stării de fapt dedusă judecății și calificarea eronată a unor împrejurări de fapt hotărâtoare pentru soluționarea cauzei ca urmare a necoroborării și aprecierii eronate a probelor și nelegală pentru alegerea greșită a normelor de drept aplicabile cauzei în speță și încălcarea și/ori aplicarea greșită/deformată a legii la starea de fapt reținută.

Mai arată recurenta, că deși acțiunea sa a fost admisă în parte și astfel partea care cade în pretenții este intimata A. S.R.L., reclamanta a rămas datoare intimatei cu o sumă mai mare decât cea la care a fost obligată anterior prin sentința apelata (10.981 RON la fond + 5.263 RON în apel = 16.424 RON din apel, față de 12.434 RON de la fond).

Astfel, apreciază că soluția adoptată de instanța de apel este nelegală, întrucât este contrară principiului non reformatio in pejus, consacrat prin dispozițiile art. 481 C. proc. civ. (apelantului-reclamant nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată) și astfel instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale.

Arată că în jurisprudența Înaltei Curți, s-a apreciat că în astfel de situații instanța poate și trebuie să invoce din oficiu motive de ordine publică; ca urmare, instanța de apel, în vederea respectării principiului contradictorialității și al dreptului părților la apărare, avea obligația să pună în dezbaterea părților motivul reținut pentru adoptarea soluției.

Or, în cauza dedusă judecații, instanța nu și-a exercitat rolul activ în sensul menționat și astfel a încălcat și dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta susține că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 451 alin. (4) C. proc. civ.

Conform alin. (3) al art. 451:

"Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3)" iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol de lege "nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)".

Din coroborarea acestor prevederi, rezultă fără niciun dubiu că instanța de apel putea micșora oricare dintre cheltuielile de judecată cuvenite părților cu excepția cheltuielilor de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor.

Normele evocate, fiind norme de procedură sunt norme de strictă interpretare și astfel trebuie aplicate în înțelesul/sensul atribuit de legiuitor.

În acest context, recurenta arată că, cheltuielile de judecată cerute de reclamantă au ca obiect aproape exclusiv cheltuielile efectuate cu timbrajul cererilor formulate, respectiv de chemare în judecată și în apel; cheltuiala totală ridicându-se la suma de 33.910,22 RON din care 33.707,22 RON cheltuiala cu timbrajul (22.471,37 RON la fond și 11.235,85 RON în apel) și 210 RON cu traducerea unor înscrisuri, conform chitanțelor depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, instanța de apel a greșit atunci când a micșorat cheltuielile de judecată cerute de reclamantă și procedând în acest mod instanța de apel a eludat prevederile art. 451 alin. (4) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a aplicat nejustificat/nelegal prevederile art. 454 alin. (2) C. proc. civ. și astfel, a făcut o aplicare eronată a legii la situația de fapt dedusă judecății în speță.

În acest sens, este de observat că instanța, în considerente, nici nu indică modul/procedeul de calcul prin care a ajuns la stabilirea sumelor pe care le-a acordat cu titlul de cheltuieli de judecată și componența acestora, după evaluarea recurentei fiind greșite.

În opinia recurentei, aceste încălcările de lege se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488, alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nelegală și sub alte aspecte, astfel: considerentul instanței potrivit căruia:

"nu se susțin criticile reclamantei întemeiate pe prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.." este neîntemeiat datorită faptului că s-a cerut casarea cu trimitere, fiind astfel aplicabilă prevederea conținută în teza a II-a a acestui articol de lege, pe de o parte, precum și pentru faptul că nu este o critică, ci o cerere respinsă nejustificat, pe de alta parte.

Prin respingerea cererii, reclamanta a fost privată de o cale de atac devolutivă în cadrul căreia putea beneficia de un proces echitabil, art. 6 CEDO.

Mai susține recurenta că, deși instanța a reținut corect inexistenta vreunei cauze exoneratoare de răspundere, precum și faptul că în aceste condiții culpa pârâtei este prezumată, conform art. 1548 din C. civ., trage concluzii complet eronate în ce privește consecințele rezoluțiunii de drept a contractului de achiziție (vânzare-cumpărare) și natura și întinderea daunelor interese care legalmente li se cuvin, conform art. 1530 si urm. din C. civ. pe de alta parte, instanța dezleagă contrafactual/eronat (contrar probelor din dosarul cauzei relative la paguba efectivă actuală și certă - damnum emergens), problema naturii și întinderii daunelor-interese atunci când trage concluzia că debitorul (pârâtul-intimat) datorează numai penalitățile de întârziere prevăzute la art. 9.1 si 9.2 din contractul de achiziție (vânzare-cumpărare).

Prin acest raționament, instanța de apel a ignorat faptul că debitorul (pârâtul-intimat) nu a livrat utilajul și astfel nu și-a îndeplinit obligația contractuală și că odată intervenită rezoluțiunea de drept a contractului, părțile sunt repuse în situația anterioară cu consecința plății daunelor-interese, conform art. 1549 si urm. din C. civ. de către debitorul obligației principale neexecutate care a provocat rezoluțiunea contractului.

Pe de alta parte, instanța confundă daunele moratorii reprezentate de penalitățile de întârziere cu penalitățile compensatorii și trage concluzia neîntemeiată că debitorul (pârâtul-intimat) datorează numai penalități de întârziere, ignorând că acestea nu au fost stipulate pentru a compensa prejudiciul, ci doar ca o sancțiune/penalitate pentru întârzierea executării obligației principale.

De asemenea, potrivit legii și jurisprudenței în materie, penalitățile de întârziere (daune moratorii) pot fi cumulate cu daunele-interese compensatorii până la concurența prejudiciului suferit.

În aceeași ordine de idei, instanța califică eronat problema avansului de preț neobservând că acesta a fost acordat cu titlul de garanție a executării propriilor sale obligații și astfel este arvună și nu avans de preț, așa cum rezulta din actul adițional la contractul de achiziție (vânzare-cumpărare), astfel că, instanța nu a observat și nu a raționat în considerarea prevederilor art. 1266-1269 C. civ.

Aceeași problemă vizează și raporturile juridice statornicite prin procesul-verbal nr. x/14.08.2014, ce nu pot fi calificate decât prin prisma adresei nr. msr-199/24.08.2014 și a Notificării nr. x/24.09.2016/nr. 9/25.09.2016, comunicată prin executor judecătoresc cu care fac corp comun.

În opinia recurentei, toate aceste aspecte se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 03 iulie 2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului părților, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 14 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul și a fost acordat termen de judecată pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurenta-reclamantă este fondat pentru următoarele considerente:

Este apreciată ca fondată critica recurentei-reclamantă subsumată motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Punctul 6 al art. 488 C. proc. civ. vizează cazurile de casare a hotărârii, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din analizarea deciziei atacate și a motivelor de recurs formulate, rezultă că hotărârea judecătorească cuprinde motive contradictorii, întrucât considerentele nu justifică soluția pronunțată în ceea ce privește stabilirea cheltuielilor de judecată în sarcina părților.

Este apreciată ca fondată și critica recurentei-reclamantă în raport de motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la întinderea cheltuielilor de judecată, pentru următoarele argumente.

Din perspectiva acestui motiv, Înalta Curte va examina critica în legătură cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

În adevăr, art. 453 alin. (2) C. proc. civ. dispune:

"Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Textul de lege precitat stabilește modalitatea de lichidare a cheltuielilor de judecată în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, ceea ce reprezintă o particularitate a regulii de la art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Aprecierea asupra părții care a căzut în pretenții, trebuie făcută în raport de soluția instanței de apel, care a statuat în sensul admiterii în parte a apelului, cu consecința admiterii în parte a acțiunii, în ceea ce privește primul petit al cererii de chemare în judecată.

Esențial din prezentarea de mai sus este faptul că soluția pronunțată în calea de atac, de admitere a apelului declarat de reclamantă, atestă admiterea în parte a cererii introductive de instanță, ceea ce demonstrează că reclamanta are calitatea de parte căzută în pretenții, în raport de partea din cerere care a fost respinsă, pârâtul fiind în culpă procesuală pentru partea din pretențiile reclamantului care a fost admisă.

Corespunzător culpei fiecăreia, părțile vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată, stabilirea acestei proporții reprezentând o chestiune de apreciere în sarcina instanței de judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) și (4) C. proc. civ., în aplicarea regulei compensării cheltuielilor de judecată.

În operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanța nu a luat în considerare faptul că unele cheltuieli de judecată au caracter indivizibil, cum ar fi onorariul de avocat, precum și taxele judiciare de timbru, care nu poate fi redus decât în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția procesuală de admitere a prezentei căi de atac și de casare a deciziei atacate se impune având în vedere întrucât din considerentele deciziei recurate nu se poate verifica modul în care au fost stabilite cheltuielile de judecată aferente culpei procesuale proprii și nici modul de compensare a lor, ținând seama că intimata S.C. A. S.R.L. este "partea care pierde procesul", fiind admisă calea ordinară de atac formulată în prezenta cauză de către apelanta S.C. S.U.D.V. Brașov S.A., fiind admisă în parte acțiunea, sens în care se poate concluziona că nu au fost respectate exigențele impuse de art. 452 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va aprecia asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, în raport cu partea din pretenții admisă, instanțele de fond fiind suverane în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În consecință, față de cele ce preced, constatând întemeiate criticile aduse de recurenta-reclamantă cu privire la modalitatea de lichidare a cheltuielilor de judecată, conform art. 496 alin. (1) teza I și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea deciziei recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește celelalte critici aduse deciziei recurată se reține că instanța de apel a manifestat preocupare pentru a analiza cauza în raport de toate împrejurările de fapt și de drept invocate, în conformitate cu art. 22 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a argumentat solicitarea sa prin raportare la neexecutarea în totalitate a obligației de livrare a utilajului, conform art. 9.4 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29.01.2014 încheiat între părți, consecință a rezilierii contractului de finanțare nr. x încheiat între reclamantă și Ministerul Economiei.

Reclamanta se consideră îndreptățită la plata daunelor interese compensatorii egale cu paguba efectivă care i-a fost adusă și beneficiul nerealizat, ca urmare a pierderii finanțării nerambursabile contractată de reclamantă.

De asemenea, se consideră îndreptățită la plata daunelor interese moratorii calculate pe perioada dintre data scadenței obligației de livrare a utilajului și data rezoluțiunii de drept a acestuia.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului valorii avansului din preț plătită pârâtei, cu titlu de garanție a executării obligațiilor sale.

Înalta Curte constată că obligațiile dintre părțile în litigiu rezultă din două raporturi contractuale distincte: reclamanta S.C. S.U.D.V. Brașov S.A. în calitate de beneficiar a încheiat contractul de finanțare nr. x din 29.11.2013 cu Ministerul Economiei, respectiv reclamanta în calitate de achizitor și pârâta A. S.R.L. în calitate de vânzător care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.01.2014.

Conform art. II din contract valoarea utilajului este de 115.300 Euro, termenul de livrare fiind stabilit la 12 săptămâni de la data plății primei tranșe din avans.

Potrivit art. 6.4 din contract, vânzătorul avea obligația de a respecta termenul de livrare, cu excepția cazurilor de forță majoră, în acest caz termenul de livrare urmând a se prelungi în mod corespunzător.

Art. 9.1 și 9.2 din contract prevăd că neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către părți, obligă partea în culpă la plata de penalități de 0,1% pe fiecare săptămână de întârziere, procent aplicabil la valoarea obligației scadente, în situația nelivrării bunului penalitățile se calculează față de prețul acestuia.

Conform art. 9.4 neexecutarea obligației de livrare și punere în funcțiune a utilajului, în integralitatea lui, în termen de 30 de zile de la scadența acestora, atrage rezoluțiunea de plin drept a contractului, fără notificare ori îndeplinirea vreunei formalități prealabile și fără punerea în întârziere, cu plata de daune interese, potrivit dreptului comun.

Art. IX din contract prevede că forța majoră exonerează de răspundere partea care o invocă în condițiile și cu efectele prevăzute de lege.

Analizând speța din perspectiva acestor dispoziții contractuale, instanța de apel reține corect incidența clauzei prevăzută la art. 9.4 din contract privind rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de livrare, raportat la împrejurarea avarierii utilajului care formează obiectul contractului sus menționat, situație calificată în mod corect caz fortuit și nu forță majoră.

În consecință, în aplicarea art. 9.4 din contract, constatând că neexecutarea obligației de livrare s-a produs din culpa pârâtei este corect raționamentul instanței de apel în sensul că în aplicarea art. 1522 alin. (1) C. civ. a operat de plin drept rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29.01.2014.

De asemenea, este corectă dezlegarea instanței de apel în ceea ce privește natura avansului de preț în cuantum de 128.614,75 RON, în sensul că această sumă nu reprezintă arvună confirmatorie în înțelesul dispozițiilor art. 1544 alin. (2) C. civ.

De asemenea, decizia instanței de apel este legală și temeinică din perspectiva analizei naturii și întinderii daunelor interese datorate în temeiul răspunderii civile contractuale.

Instanța de apel a reținut că rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare a operat începând cu data de 25.06.2014, data emiterii notificării nr. 3634, și a constatat în mod corect, că ceea ce pârâta datorează sunt penalitățile de întârziere calculate în aplicarea clauzei penale de la art. 9.1 și 9.2 din contract, calculate pentru intervalul curs de la data scadenței obligației de livrare a utilajului 16.05.2014 și 25.06.2014.

Conform art. 9.4 neexecutarea obligației de livrare și punere în funcțiune a utilajului, în integralitatea lui, în termen de 30 de zile de la scadența acestora, atrage rezoluțiunea de plin drept a contractului, fără notificare ori îndeplinirea vreunei formalități prealabile și fără punerea în întârziere, cu plata de daune interese, potrivit dreptului comun.

Art. 1530 C. civ. reglementează principul executării prin echivalent a obligațiilor în cazul în care executarea în natură a obligației nu mai poate fi obținută de către creditor. Daunele interese cuvenite creditorului se limitează la ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației. De asemenea, în materie contractuală intervine și chestiunea determinării daunelor previzibile la momentul încheierii contractului.

Se reține că instanța de apel a procedat la evaluarea corectă a daunelor-interese suportate de reclamantă pentru neexecutarea culpabilă a obligației de livrare a utilajului de către pârâtă, prin stabilirea răspunderii în raport de limita consecințelor directe ale neexecutării.

În consecință, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și în mod contradictoriu motivată, în raport de aspectele relevate, ceea ce justifică aplicarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii corecte a cuantumului cheltuielilor de judecată proporțional cu partea din acțiune care a fost admisă.

În considerarea dispozițiilor art. 497 și 501 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. S.U.D.V. BRAȘOV S.A. împotriva deciziei civile nr. 1559/Ap din 23 octombrie 2018 și a încheierii premergătoare din 16 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 martie 2020.