ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1421/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 28 mai 2019, sub numărul x/62, pe rolul Tribunalului Brașov - Secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Orașul A a chemat în judecată pârâții S.C. B S.R.L., S.C. C S.R.L. și D S.A. solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei de 150.420,35 lei, ce reprezintă cuantumul penalităților de întârziere, calculate până la data de 31.10.2017, în conformitate cu prevederile art. 11.1 din contractul de lucrări nr. 95/17448/20.10.2014, la plata de daune interese în cuantum de 2.042.848,49 lei, reprezentând dobânda legală aferentă creditului pe care l-a angajat și achitat până la 16 mai 2019, calculată în conformitate cu prevederile aceluiași contract, la plata sumei de 30.376.669,03 lei, cu titlu de daune interese, aferente finanțării pe care a pierdut-o ca urmare a închiderii programului POR 2007-2013 la 31.12.2015 și care a generat în sarcina sa obligația de a finaliza proiectul din surse proprii, la plata sumei de 916.193,99 lei, ce reprezintă contravaloarea lucrărilor executate în temeiul aceluiași contract de lucrări și decontate de el, dar care nu sunt corespunzătoare și nu respectă cerințele de calitate agreate de părți, valoarea expertizelor tehnice întocmite pentru identificarea acestor deficiențe, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 1242/C/11.12.2019, Tribunalul Brașov - Secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetentă materială procesuală și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civile din cadrul Tribunalului Brașov, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă secții sub nr. x/62/2019*.

Prin încheierea ședinței publice din 5.02.2021, tribunalul a admis cererea părții reclamante de disjungere a cererilor de chemare în judecată pe care le-a formulat în contradictoriu cu pârâtele S.C. C S.R.L. și S.C. D S.A., cu consecința constituirii unor dosare distincte și a continuării procedurii de soluționare, pe fond, a procesului în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 308 din 22 noiembrie 2022 Tribunalul Brașov – Secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Orașul A și a dispus obligarea reclamantului să achite doamnei expert E suma de 5.700 de lei, cu titlu de diferență onorariu și pârâtei suma de 7.700 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1425/Ap din 5 octombrie 2023, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamantul Orașul A împotriva sentinței civile nr. 308/S/22.11.2022 pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția I civilă și a obligat apelantul-reclamant la plata către intimată-pârâtă a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva deciziei nr. 1425/Ap din 5 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă a declarat recurs reclamantul Orașul A, formulând următoare critici:

Decizia curții de apel este nelegală din perspectiva încălcării limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, reglementate de prevederile art. 477 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat că, în cauză, instanța de apel a pronunțat decizia cu nerespectarea art. 477 alin. (1) si alin. (2) C. proc. civ. având în vedere că, deși prin motivele de apel, s-a criticat soluția primei instanțe din perspectiva reținerii culpei exclusive a reclamantei, chestiune reiterată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de apel a reținut culpa reclamantei prin raportare la demersurile acesteia care au vizat prelungirea contractului încheiat la 20 octombrie 2014, prin șapte acte adiționale.

În acest sens, în mod nelegal, curtea de apel a reținut culpa reclamantei în raport de alte împrejurări decât cele relevate prin cererea introductivă de instanță și care vizau executarea necorespunzătoare și cu întârziere a obligațiilor contractuale de către pârâtă, instanța analizând exclusiv chestiunea privitoare la inexistența unei confuzii între neexecutare imputabilă creditorului și prejudiciu imputabil creditorului, fără a supune judecății și celelalte aspecte relevate prin cererea de chemare în judecată, cererea de apel sau întâmpinarea formulate în cauză .

Având în vedere că din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a reținut că în vederea analizări criticilor formulate, va examina întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale, prin raportare la fiecare petit al cererii de chemare in judecata, care se vor completa, după caz, cu motivarea primei instanțe, devoluțiunea trebuia să fie una totală, cu privire la toate aspectele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, apel și întâmpinare.

Un alt aspect de nelegalitate a vizat aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 1531 C. civ., raportat la momentul de la care instanța de apel a statuat că trebuie calculate penalitățile de întârziere.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a afirmat că, deși termenul contractului a fost prelungit până la 30.10.2017, acest termen nu poate fi considerat scadența finală a obligațiilor asumate și neexecutate de pârâtă, respectiv data în raport cu care trebuiau calculate penalitățile de întârziere datorate conform art. 11.1 din contract.

Astfel, neexecutarea obligațiile a subzistat atât pe durata contractului, cât și ulterior, la împlinirea fiecărui termen contractual, prelungit prin acte adiționale succesive, fiind una continuă, care a debutat la momentul expirării termenului contractual și a continuat până la momentul rezilierii contractului intervenită la 31 octombrie 2017.

Neexecutarea obligațiilor contractuale rezidă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reprezentate de notificările comunicate debitorului, dar și de expertiza judiciară efectuată de E potrivit căreia la data când s-a reziliat contractul de execuție lucrări, respectiv la 31 octombrie 2017, lucrările la obiectivul de investiție ,,(...)” erau finalizate în proporție de doar de 50%, iar la data efectuării expertizei, 8 iunie 2020, lucrările erau finalizate, activitatea de execuție a acestora fiind desfășurată de alte societăți comerciale, iar nu de către pârâta din prezenta cauză.

Prin urmare, având în vedere că în perioada 20 octombrie 2014-31 octombrie 2017, pârâta a executat doar 50% din obligațiile asumate prin contract, în mod greșit instanța de apel a stabilit scadența obligațiilor neexecutate ca fiind 31 octombrie 2017.

Referitor la despăgubirile reprezentând dobânda legală în cuantum de 2.042.848,49 lei, aferentă creditului pe care reclamanta l-a angajat și achitat până la 16 mai 2019, și suma de 30.376.669,03 lei, reprezentând cuantumul finanțării pierdute ca urmare a încheierii programului POR 2007-2013 la 31.12.2015, în mod greșit, instanța de apel a reținut că fapta generatoare de prejudiciu are ca temei chiar acordul părților concretizat prin semnarea celor 7 acte adiționale, prin care reclamanta și-a exprimat consimțământul de prelungire a termenului de executare a contractului până la 31 octombrie 2017.

Or, fapta generatoare de prejudiciu nu poate consta în încheierea actelor adiționale de prelungire a duratei contractuale, așa cum în mod greșit reține instanța de apel, ci în neexecutarea, în mod culpabil, de către pârâtă a obligațiilor asumate contractual.

În privința sumei de 916.193,99 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și decontate, dar care sunt necorespunzătoare și neconforme, în mod greșit, instanța de apel a considerat că cele două expertize extrajudiciare nu probează executarea necorespunzătoare a lucrărilor în contextul în care acestea au fost efectuate ca urmare a refuzului debitorului notificat de a participa la recepția lucrărilor, în urma rezilierii contractului. Din conținutul rapoartelor de expertiză reies deficiențele tehnice în executarea contractului de care instanța de apel nu a ținut cont în pronunțarea soluției.

La 18 decembrie 2023, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală a deciziei curții de apel.

La 05 ianuarie 2024, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, pentru motivele expus pe larg prin cererea de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prioritar analizei căii de atac pendinte, Înalta Curte constată că la termenul din 23 mai 2024 instanța de recurs a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, reținând cauza în pronunțare asupra fondului recursului.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, din moment ce argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esență, a susținut că instanța de apel a efectuat o analiză incompletă și parțială a aspectelor deduse judecății prin cererea introductivă de instanță și de apel, examinarea acesteia oprindu-se la critica referitoare la confuzia pe care tribunalul a făcut-o între neexecutarea imputabilă creditorului și prejudiciul imputabil creditorului, lăsând, practic neanalizate celelalte chestiuni invocate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, deși apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața primei instanțe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) C. proc. civ., totuși el are două limitări legale.

Pe de o parte, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.

Desigur, în situația în care motivele de apel invocate sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanța de apel, în virtutea rolului său activ (art. 22 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ.), respectând principiile disponibilității (art. 9 C. proc. civ.) și contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), precum și dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), va extrage esențialul din criticile generice și argumentațiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel invocate de parte, dincolo de imperfecțiunea termenilor folosiți ori de insuficienta structurare a cererii de apel.

În toate cazurile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile de apel invocate și să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilității, precum și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel”.

Pe de altă parte, conform art. 478 C. proc. civ.: „(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe (…)”.

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea și temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Având a respecta limitele devoluțiunii, astfel cum au fost prezentate supra, instanța de apel este ținută să respecte, în egală măsură, principiile fundamentale ale procesului civil, astfel cum impune art. 20 C. proc. civ.

În dezacord cu cele susținute de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a nesocotit aceste dispoziții legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, examinând cererea dedusă judecății, astfel cum aceasta a fost disjunsă de Tribunalul Brașov, Secția I civilă, prin încheierea din 5.02.2021, rezultă că aceasta a avut ca obiect obligarea pârâtei S.C. B S.R.L. la plata către reclamant a penalităților de întârziere pentru executarea cu întârziere și necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de lucrări nr. 95/17448/20.10.2014, respectiv la plata de daune interese pentru prejudiciul suferit ca urmare a pierderii finanțării prin programul POR 2007-2013.

În ședința publică din 22 noiembrie 2022, prima instanță a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, reținând că, din materialul probator ce a fost administrat în cauză, nu a rezultat culpa exclusivă a pârâtei în neexecutarea întocmai și la termen a obligațiilor stipulate în contract și, pe cale de consecință, a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile instituite de lege pentru angajarea răspunderii contractuale a părții pârâte.

În acest sens, prima instanță a constatat că reclamantul are o culpă în ceea ce privește întârzierea efectuării lucrărilor aferente realizării proiectului de investiție indicat în contractul pe care l-a încheiat cu partea pârâtă, pentru că nu a executat, la termen și în mod corespunzător, obligația referitoare la punerea la dispoziția antreprenorului a terenului pe care trebuia să se construiască, liber de sarcini și în forma care să permită acestuia să demareze și să efectueze astfel de lucrări. De asemenea, a reținut că lucrările de expertiză extrajudiciare dispuse de către reclamant referitoare la stadiul de realizare a proiectului și calitatea lucrărilor efectuate la momentul intervenirii rezilierii, au un caracter general și imprecis, în sensul în care nu probează susținerile reclamantului cu privire la deficiența lucrărilor ce au fost realizate până la momentul rezilierii contractului și ca atare, a conchis că nu sunt întrunite condițiile existenței unui prejudiciul cert pe care această parte l-a provocat părții reclamante.

Totodată, a constatat că acceptarea la plată de către reclamant a devizelor și efectuarea plății sumelor de bani pe care acestea le conțin au semnificația certificării drept corespunzătoare a calității acestor lucrări și însușirii lor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul prin care a susținut că motivarea primei instanțe are un profund caracter de netemeinicie, sentința fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept substanțial referitoare la îndeplinirea condițiilor legale privind angajarea răspunderii civile contractuale, sens în care a învederat, în esență, următoarele critici: tribunalul a făcut o confuzie între instituția ,,neexecutării imputabile creditorului” și instituția ,,prejudiciului imputabil creditorului”, situație în care creditorul contribuie și el la producerea prejudiciului și care atrage diminuarea despăgubirile datorate de debitor, iar raportat la materialul probator administrat, nu există cauză exoneratoare, neexecutarea obligației datorându-se propriei acțiuni a debitoarei; cu privire la daunele moratorii, nu poate fi reținută culpa sa și nici faptul că ar fi contribuit în vreun fel la producerea prejudiciului, atâta vreme cât contractul de execuție lucrări încheiat la 20.10.2014 a fost prelungit prin acte adiționale succesive, termenul final fiind 30.10.2017, iar intimata-pârâtă a refuzat să participe la recepția și predarea finală a amplasamentului; cu referire la culpa sa pentru nepredarea amplasamentului liber, aceasta nu mai subzista începând cu anul 2015, dată de la care antreprenorul putea realiza lucrările aferente proiectului pe aceste suprafețe de teren; în privința despăgubirilor compensatorii, în mod greșit, a fost reținută culpa sa în producerea prejudiciului având în vedere că la recepția și predarea lucrărilor, efectuată în lipsa pârâtei care a refuzat participarea, s-a constatat prin expertizele efectuate că o parte din lucrări sunt neconforme, fiind necesară refacerea lor, iar acceptarea la plată nu echivalează cu reținerea vreunei culpe.

Conform considerentelor deciziei civile recurate, instanța de apel a reținut că prima instanță a respins petitele cererii de chemare în judecată, apreciind că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea contractuală, în concret reținându-se că, din materialul probator nu rezultă culpa exclusivă a pârâtei în neexecutarea întocmai și la termen a obligațiilor stipulate în convenția încheiată de părți și, pe cale de consecință, nici prejudiciul pe care această parte l-a provocat reclamantului, astfel că, în vederea analizării criticilor formulate pe calea apelului, a apreciat că se impune verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale prin raportare la fiecare pretenție din cererea de chemare în judecată, urmând ca argumentele expuse, să completeze, unde este cazul, considerentele primei instanțe.

În acest context, procedând la analiza petitului întâi al acțiunii, constând în obligarea pârâtei la plata sumei de 150.420,35 lei, ce reprezintă cuantumul penalităților de întârziere, calculate până la 31.10.2017, în conformitate cu prevederile art. 11.1 din contractul de lucrări nr. 95/17448/20.10.2014, instanța de apel a reținut că părțile au stabilit de comun acord ca lucrarea să fie finalizată la sfârșitul lunii octombrie 2017, până la împlinirea acestui termen, neputându-se pretinde penalități de întârziere, aceasta fiind data scadentă a obligației asumate de pârâtă.

Incidența clauzei stipulate de părți în art. 11.1 din contract poate opera ulterior împlinirii termenului convenit pentru executarea obligației, ceea ce înseamnă că penalitățile în temeiul acesteia pot fi solicitate doar pentru o perioadă ulterioară datei convenite ca fiind cea a finalizării lucrărilor, reclamanta nefiind îndreptățită la plata penalităților de întârziere solicitate pentru un interval de timp anterior datei scadente și pentru care pârâta se afla în interiorul termenului de executare a obligației sale.

În privința temeiului în care au fost solicitate penalitățile de întârziere, curtea de apel a reținut că părțile au convenit în sensul îndreptățirii beneficiarului la primirea acestor penalități doar pentru ipoteza culpei exclusive a executantului în nefinalizarea lucrărilor la termen.

Contrar susținerilor apelantului, prima instanță nu a făcut nicio confuzie între instituțiile reglementate de art. 1517 C. civ. (neexecutare imputabilă creditorului) și art. 1534 (prejudiciu imputabil creditorului), ci, plecând de la dispozițiile clauzei penale convenite ce condiționează acordarea penalităților de existența unei culpe exclusive, a concluzionat, în urma analizei probatoriului administrat că nu se poate reține o astfel de culpă exclusivă, ceea ce atrage, în mod implicit, și consecința neîndeplinirii condiției unui prejudiciu cert.

În ceea ce privește petitul al doilea al cererii de chemare în judecată, având ca obiect plata de daune interese în cuantum de 2.042.848,49 lei ce reprezintă dobânda legală aferentă creditului pe care l-a angajat și achitat până la data de 16 mai 2019, instanța de apel a reținut că nu se poate reține în sarcina pârâtei neexecutarea obligației de a finaliza lucrările până la 30.06.2016, reclamantul exprimându-și consimțământul, prin încheierea actelor adiționale, în sensul amânării acestui termen până la 30.10.2017, neexecutarea obligației până la 30.06.2016 având ca temei acordul părților, concretizat prin semnarea actelor adiționale prin care termenele inițiale au fost modificate. Ca atare, nu se poate reține cauzarea unui prejudiciului constând în dobânda achitată de reclamant în urma încheierii celor două contracte de finanțare cu Ministerul Finanțelor.

Privitor la solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 30.376.669,03 lei, cu titlu de daune interese, ce reprezintă cuantumul finanțării pe care a pierdut-o ca urmare a închiderii programului POR 2007-2013, la data de 31.12.2015, și care a generat în sarcina sa obligația de a finaliza proiectul din surse proprii, instanța de apel a conchis că pierderea finanțării acordate reclamantului ca urmare a încheierii contractului de finanțare nr. 3993/17.12.2013 cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a fost cauzată de nerespectarea de către beneficiar a perioadei de implementare a proiectului, ca urmare a prelungirii termenului convenit cu societatea pârâtă după data convenită de reclamant cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice pentru realizarea obiectivelor.

În privința obligării pârâtei la plata sumei de 916.193,99 lei, ce reprezintă contravaloarea lucrărilor executate în temeiul aceluiași contract de lucrări și decontate, dar care sunt necorespunzătoare și nu respectă cerințele de calitate agreate de părți, valoarea expertizelor tehnice întocmite pentru identificarea acestor deficiențe, instanța de apel a reținut că refuzul participării pârâtei la recepția și predarea amplasamentului, ulterior datei 31.10.2017, nu absolvă reclamanta de obligația de a proba executarea neconformă a lucrărilor, în raport de art. 249 C. proc. civ. Or, proba cu expertiză administrată în fața primei instanțe nu a confirmat susținerile reclamantului. De asemenea, din cuprinsul cererii de chemare în judecată cât și din motivele de apel, nu rezultă, în mod concret, care sunt neconformitățile pentru a căror remediere se solicită despăgubiri, reclamantul limitându-se să afirme că o parte din aceste lucrări nu sunt conforme, fiind necesară refacerea lor, fără indicarea lor punctuală care ar fi putut permite, eventual, o verificarea mai minuțioasă, fără a solicita administrarea altor probe în dovedirea împrejurărilor care au generat prejudiciul reclamat.

Așadar, în rejudecarea cauzei, în limitele prevăzute de art. 477 C. proc. civ., analizând pricina pe fondul său, curtea a menținut hotărârea tribunalului și a validat raționamentul acestuia, în sensul că în cauză nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile contractuale a pârâtei, reclamanta nefiind îndreptățită la acordarea penalităților de întârziere și a daunelor interese având în vedere că, potrivit probatoriului administrat, nu se poate reține culpa exclusivă a pârâtei, pentru executarea cu întârziere și necorespunzător a obligațiilor contractuale.

În acest cadru procesual, judecând în această manieră, instanța de apel a dat eficiență principiului tantum devolutum quantum appellatum, consacrat legislativ de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum și principiului disponibilității prevăzut de art. 9 din același act normativ, procedând, corect, la examinarea cauzei în raport de obiectul învestirii sale, în consens și cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”

În acest context, Înalta Curte constată că, în acord cu art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor cererilor deduse judecății, fără a se reține o nesocotire a prevederilor art. 477 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., contrar susținerilor recurentului-reclamant.

Fără a relua ceea ce deja s-a consemnat, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde argumentele instanței cu privire la toate aspectele deduse judecății și pe care s-a întemeiat soluția de respingere a apelului declarat de recurentul-reclamant, în limitele în care aceasta a fost învestită. Chiar dacă analiza efectuată de instanța de apel și soluția pronunțată sunt îl nemulțumesc pe recurent, acest aspect nu este de natură să determine incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sunt nefondate și criticile prin care se susține interpretarea și aplicarea greșită a art. 1531 C. civ. în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata penalităților și a daunelor interese pentru executarea defectuoasă și cu întârziere a obligațiilor contractuale.

În concret, în susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant solicită să se constate că încheierea actelor adiționale la contract a fost generată tocmai de neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale, și ca atare, aceasta este ținută la plata penalităților de întârziere încă de la momentul împlinirii termenului contractual inițial. În aceste sens, a arătat că este greșită reținerea instanței de apel conform căreia scadența obligațiilor neexecutate către pârâtă a fost 31 octombrie 2017, respectiv că reclamanta este răspunzătoare de prejudiciul creat ca urmarea pierderii finanțării prin programul POR 2007-2013 pentru nerespectării angajamentelor asumate către Ministerul Dezvoltării și fondurilor europene și Ministerul Finanțelor.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât, așa cum s-a arătat și anterior, nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susținerile recurentului-reclamant referitoare la modul în care instanța devolutivă a analizat și interpretat clauzele contractului de executare de lucrări nr. 9517468 din 20.10.2014 și ale actelor adiționale la acesta precum și rapoartele de expertiză extrajudiciare, nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurentul nu a indicat și, cu atât mai puțin, nu a demonstrat încălcarea de către instanța de apel a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., acesta fiind nemulțumit doar de concluzia la care a ajuns instanța, în sensul că, în realitate, nu poate fi angajată răspunderea civilă contractuală a pârâtei din perspectiva obligării sale la plata de daunelor interese și penalităților pentru executarea cu întârziere și necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce îi reveneau.

Cu alte cuvinte, susținerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că rapoartele de expertiză extrajudiciare nu conțin concluzii imprecise și neclare, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel, în sensul în care sunt descrise deficiențele tehnice ale lucrărilor efectuate de către pârâtă, și se impune coroborarea acestora cu opiniile proiectanților de specialitate, nu se pot circumscrie unor critici de nelegalitate, acestea vizând aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt și asupra conținutului actului juridic ce constituie izvorul raportului juridic dedus judecății, constituind un aspect de netemeinicie a deciziei recurate, cum, de fapt, recurentul le și intitulează în expunerea acestora. Ca atare, acestea nu pot fi suspuse cenzurii sau reevaluării de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor administrate și a conținutului contractului și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Așadar, în raport de situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a tranșat corect problema existenței posibilității obligării pârâtei la plata de despăgubiri, respectiv la plata de penalități de întârziere, în temeiul antrenării răspunderii civile contractuale pentru executarea necorespunzătoare și cu întârziere a obligațiilor contractuale.

Din istoricul rezumat al cauzei, rezultă că la 17.12.2013, între reclamantă și Ministerul Dezvoltării Regionale a fost încheiat contractul de finanțare nr. 3993, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile, pentru implementarea proiectului C1/1.1/PC/33/20.12.2012, intitulat ,,F”, contract prelungit prin acte adiționale succesive, până la 30 iunie 2016.

Din cauza nefinalizării lucrărilor aferente proiectului până la 30 iunie 2016, reclamantul a pierdut beneficiul finanțării nerambursabile, iar nefinalizarea acestui proiect a avut ca efect instituirea în sarcina reclamantului a obligației de restituire a sumelor de bani ce au făcut obiectul finanțării nerambursabile, adică aproximativ 11.105.075, 42 lei, la care au fost adăugate penalități.

În vederea realizării proiectului anterior menționat, la 20.10.2014, reclamantul a încheiat cu pârâta S.C. B S.R.L., (alături de alte două pârâte S.C. C S.R.L. și D S.A. cu privire la care cererile de chemare în judecată a fost disjunsă) contractul de executare de lucrări nr.9517468, cu termen de execuție 14 luni, termen prelungit, prin acte adiționale succesive, până la 30 octombrie 2017.

În contextul înregistrării unor întârzieri în executarea lucrărilor de către pârâtă, reclamantul a solicitat rezilierea contractului nr. 9517468 din 20.10.2014 începând cu 31 octombrie 2017.

Prin contractul de execuție de lucrări, părțile au convenit că, în situația în care, din vina exclusivă a executantului, contractul nu este executat, achizitorul este îndreptățită să deducă din prețul contractului, ca penalități, o sumă echivalentă cu dobânda penalizatoare, calculată potrivit art. 3 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, din valoarea rămasă de executat sau din valoarea lucrărilor executate necorespunzător pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor, și că, după expirarea a 30 de zile de la neexecutarea obligațiilor, contractul este reziliat de plin drept, fără somație, punere în întârziere sau judecată, executantul pierzând garanția de bună execuție

Dând eficiență prevederilor contractuale care reglementează antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru executarea necorespunzătoare și/sau cu întârziere a obligațiilor contractuale, recurentul-reclamant s-a adresat instanței pentru obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere calculate până la 31.10.2017, apreciind că este îndreptățit la a fi despăgubit având în vedere că neexecutarea contractului a debutat la data expirării duratei contractului, care s-a perpetuat pe durata derulării actelor adiționale, și s-a încheiat la momentul rezilierii 31 octombrie 2017.

Rolul penalităților de întârziere este, pe de o parte, acela de a sancționa și de a preveni orice formă de abuz din partea debitorului în ceea ce privește îndeplinirea obligației ce îi revine, iar, pe de altă parte, constituie o evaluarea anticipată a prejudiciului cauzat titularului dreptului de creanță ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligației de plată a despăgubirii la termenul stabilit.

Reiese așadar, că de esența acordării penalităților de întârziere stă constatarea la momentul scadenței a existenței unei executări necorespunzătoare sau întârziate a unei obligații, dreptul creditorului de a solicita plata acestora se naște la momentul la care obligația a devenit scadentă.

În cauza de față, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant critică reținerea curții de apel cu privire la momentul de la care acesta este îndreptățit la acordarea de penalități de întârziere, apreciind că penalitățile de întârziere se datorează de la momentul împlinirii termenului stipulat inițial în contract, independent de existența unor acte adiționale care au modificat termenul scadent pentru executarea obligației de către pârâtă.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că atât timp cât prin actele adiționale la contract, reclamantul a convenit prorogarea scadenței obligațiilor asumate de către pârâtă, până la împlinirea acestui termen, nu se pot pretinde penalități de întârziere, reclamantul nefiind îndreptățit la acordarea de daune moratorii, acordarea acestora fiind în strictă dependență de neexecutarea la timp a unei obligații. Or, câtă vreme nu a fost împlinit termenul stabilit pentru executarea obligației asumată de pârâtă prin contract, nu se poate aprecia asupra culpei în neexecutarea la timp sau corespunzător a obligației.

A accepta teza pe care recurentul-reclamant încearcă să o acrediteze înseamnă a nesocoti, în mod nepermis, cele statuate prin actele adiționale intervenite între reclamant și pârâtă cu privire la modificarea scadenței obligațiilor contractuale, cu încălcarea principiului pacta sunt servanta, reglementat la nivel normativ de art. 1270 C. civ.

Împrejurarea că la momentul stabilit în contract pentru executarea lucrărilor, 30 iunie 2016, acestea nu erau finalizate sau erau executate necorespunzător, nu îndreptățește recurentul-reclamant la plata de penalități de întârziere, așa cum se pretinde, de vreme obligațiile nu erau (și) scadente, părțile, convenind, de comun acord, prin act adițional, modificarea termenului de execuție a lucrărilor.

În privința aserțiunii conform căreia reclamanta este îndreptățită la plata de daune interese în cuantum de 2.042.848,49 lei, reprezentând dobânda legală aferentă creditului pe care l-a angajat, respectiv la plata sumei de 30.376.669,03 lei, cu titlu de daune interese, ce reprezintă cuantumul finanțării pe care a pierdut-o ca urmare a închiderii programului POR 2007-2013, Înalta Curte reține următoarele:

Este real că între reclamantă și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a intervenit contractul de finanțare prin programul operațional regional 2007-2013, în temeiul căruia a obținut o finanțare eligibilă, nerambursabilă, de 55.080.126, 37 lei.

Conform prevederilor acestui contract, în cazul nerespectării de către beneficiar a prevederilor acestuia, s-a prevăzut dreptul finanțatorului de reziliere unilaterală a contractului, beneficiarul având obligația de a restitui, în integralitate, sumele pe care le-a primit în cadrul contractului.

Conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, la 16 decembrie 2015, recurentul-reclamant și-a sumat obligația de a realiza obiectivele și indicatorii prevăzuți în cererea de finanțare până la 30 iunie 2016, iar ulterior datei de 31.12.2015, să asigure finanțarea acestui proiect din surse proprii. Ulterior, termenul pentru executarea obligației privind finanțarea din surse proprii a fost prorogată la 30 iunie 2016, conform declarației din 22 iunie 2016, iar pentru aducerea la îndeplinire a acestei sarcini, reclamantul a încheiat cu Ministerul Finanțelor convențiile de împrumut nr. 17122 din 27.10.2015 și nr. 16638 din 6.10.2016.

Cum termenul stabilit de reclamantă cu pârâta pentru finalizarea obiectivului vizat de contractul de executare lucrări a fost prelungit prin actele adiționale succesive până la 30.10.2017, nu se poate reține în sarcina pârâtei neexecutarea obligației asumate de reclamantă, prin contractul de finanțare prin programul operațional regional 2007-2013, de a finaliza lucrările până la 30.06.2016, având în vedere că reclamantul, în deplină cunoștință de cauză, și-a exprimat acordul pentru ca pârâta să execute lucrările la o dată ulterioară.

Ca atare, nerespectarea de către reclamant a termenului de finalizare a proiectului ce a făcut obiectul contractului de finanțare prin programul operațional regional 2007-2013, până la 30 iunie 2016, nu incumbă pârâtei căreia chiar reclamantul i-a prelungit termenul de execuție a lucrărilor prin actele adiționale încheiate la o dată ulterioară acesteia.

În aplicarea principiului Nemo auditur propriam turpitudinem allegans potrivit căruia „Nimeni nu se poate prevala de propria culpă în susținerea intereselor sale”, în mod corect, curtea de apel a constatat că recurentul-reclamant nu este îndreptățit la recuperarea pretinsului prejudiciu creat prin propria faptă.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material invocate, în cauză nefiind incident nici motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Orașul A prin Primar împotriva deciziei civile nr. 1425/Ap din 5 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă.

Având în vedere soluția asupra recursului și faptul că intimata-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat (2000 lei) pentru care a depus acte doveditoare, se constată că recurentul –reclamant este parte căzută în pretenții în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și va fi obligat să plătească acesteia suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Orașul A prin Primar împotriva deciziei civile nr. 1425/Ap din 5 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Orașul A prin Primar la plata către intimata S.C. B S.R.L. a sumei de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.