ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1268/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat:

1) obligarea pârâtei B. în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 1.411.817,70 RON reprezentând totalul supra - prețurilor transferate la cumpărarea a 34 cap - tractoare, în perioada 1998 - 2010; la plata dobânzii legale pentru perioada 23.09.1998 - 19.07.2019 și la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plății efective a sumei de 1411817,7 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 1998 - 2010; la plata sumei de 348.507 RON reprezentând totalul supraprețurilor transferate, la cumpărarea a 5 cap - tractoare; la plata dobânzii legale, pentru perioada 16.05.2011 - 19.07.2019 și la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plății efective a sumei de 348.507 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2011 - 2018;

2) obligarea pârâtei D. în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâtele E. și F. S.R.L. la plata sumei de 3.007.500,73 RON reprezentând totalul supra - prețurilor transferate, la cumpărarea a 45 de cap - tractoare, în perioada 2013 - 2017; la plata dobânzii legale pentru perioada 23.09.1998 - 19.07.2019 și la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plății efective a sumei de 3.007.500,73 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2011 - 2018;

3) obligarea pârâtei G.. în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâta H. S.R.L. la plata sumei de 1042048,08 RON reprezentând totalul supra - prețurilor transferate la cumpărarea a 20 de cap - tractoare, în perioada 2016 - 2018; la plata dobânzii legale pentru perioada 07.07.2016 - 19.07.2019 și la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plății efective a sumei de 1.042.048,08 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2016 - 2018;

4) obligarea oricăreia dintre pârâte la plata prejudiciului suportat de reclamantă, atât prin fapta proprie, cât și prin fapta tuturor celorlalte pârâte, în cadrul acestei cauze, în temeiul art. 11 din Directiva nr. 2014/104/UE și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 39/2019;

5) obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă 2411/27.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței generale a instanțelor din România, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta G.., apeluri înregistrate la data de 25 martie 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 1064 din 14 iunie 2021, cele două apeluri au fost respinse, ca nefondate.

La data de 6 august 2021, apelanta G.. a solicitat completarea deciziei pronunțate în apel, în sensul obligării reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea căii de atac.

Prin decizia nr. 1322 din 20 septembrie 2021, Curtea de Apel București a admis cererea și a completat decizia nr. 1064 din 14 iunie 2021, în sensul că a obligat pe apelanta A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată către G.. în cuantum de 16011 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 a Curții de Apel București, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Târgu Mureș, înregistrat la data de 11 noiembrie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, invocându-se, în esență, următoarele:

Curtea a încălcat atribuțiile puterii judecătorești, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că instanța de apel, respingând critica relativă la neîncadrarea excepției inadmisibilității, decurgând din ineficacitatea O.U.G. nr. 39/2017 ca urmare a declarării neconstituționalității, în niciuna din ipotezele reglementate de art. 245 C. proc. civ. sau de art. 32 alin. (1) C. proc. civ., a depășit limitele atribuțiilor puterii judecătorești.

În esență, a arătat că a formulat o acțiune în despăgubire împotriva pârâtelor care au încălcat normele din materia concurenței, respectiv art. 101 TFUE, pârâte ce au recunoscut în fața Comisiei Europene o atare încălcare, așa cum rezultă din Decizia nr. C (2016) 4673 final. Declararea neconstituționalității întregii Ordonanțe de Urgență nr. 39/2017, în cursul soluționării litigiului de față, nu putea fi calificată ca reprezentând un mijloc procesual care să reprezinte vreo neregularitate procesuală sau nerespectarea vreunei condiții de exercițiu a acțiunii civile, în sensul art. 245 C. proc. civ. sau a art. 32 alin. (1) C. proc. civ. ("fine de neprimire", potrivit instanței de fond). Așadar, instanțele de fond au identificat o nouă excepție, adăugând la cele deja consacrate de legiuitorul român în textele de lege suscitate (așa zisa imposibilitate de invocare "directă" a unei directive UE), interferând cu rolul legiuitorului și încălcând, astfel, limitele puterii judecătorești, respectiv art. 5 C. proc. civ., art. 1 alin. (3) și (4) și art. 148 din Constituția României.

În ce privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în principal, că așa-zisa excepție a inadmisibilității acțiunii, neputând fi întemeiată pe vreo normă juridică (cuprinsă în art. 245 sau art. 248 C. proc. civ.), ar fi trebuit să fie calificată ca apărare de fond. Astfel, atunci când intimatele (pârâte în etapa fondului) au pus în discuție imposibilitatea invocării efectelor juridice ale normelor din actul național de transpunere și problema inexistenței unui efect direct orizontal al Directivei UE, ele au pus în discuție chiar fondul dreptului dedus judecății și nu vreo neregularitate de ordin procedural sau vreuna din lipsurile referitoare la dreptul la acțiune.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 5 alin. (1)-(3), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 389 și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., precum și încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ.

În concret, după tranșarea corectei calificări a apărării pârâtelor (decurgând din declararea neconstituționalității O.U.G. nr. 39/2017), instanțele de fond ar fi trebuit să observe că acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, este întemeiată și pe alte temeiuri de drept, unele naționale, altele comunitare, care investiseră, deopotrivă, instanța.

A relevat recurenta că, contrar celor reținute de instanța de apel, conform cărora cererea de chemare în judecată s-ar fi fundamentat doar pe prevederile art. 101 și art. 102 din TFUE, Deciziei Comisiei Europene de sancționare a cartelului, Regulamentului CE nr. 1/2003, O.U.G. nr. 39/2017, Regulamentului nr. 1215/2012 și pe principiile în care își are sediul materia, în realitate, acțiunea este întemeiată în mod expres și pe răspunderea civilă delictuală. Această sintagmă a fost folosită în cuprinsul tuturor actelor procesuale formulate și elementele acestei forme de răspundere au fost analizate de parte. Așadar, instanța de apel, reținând că reclamanta nu a redat articolele de lege care reprezintă sediul acestei materii, a încălcat toate textele de lege care obligă instanțele să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate, dând dovadă de un formalism excesiv.

Recurenta-reclamantă a formulat și critici referitoare la încălcarea normelor de drept material, referitoare la efectul direct orizontal al normelor de drept comunitar primar cuprinse în TFUE și în Regulamentul (CE) nr. 1/2003, critici încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, a invocat și încălcarea normelor de drept național ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și fapta altuia, ce trebuie interpretate conform efectului indirect orizontal al unei directive necorespunzător transpuse sau netranspuse în ordinea juridică națională.

Sub un prim aspect, se critică considerentul instanței de apel, potrivit căruia un act de drept derivat, cum este Directiva 2014/104/UE, ar putea anihila de la aplicare o prevedere a unui tratat constitutiv al UE.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că art. 101 din TFUE și Regulamentul nr. 1/2003 continuă să aibă efect direct și după intrarea în vigoare a Directivei 2014/104/UE, întrucât această directivă nu a introdus în ordinea juridică a UE și a statelor membre acțiunile în despăgubiri, acest tip de acțiuni existând și anterior anului 2014 (așa cum rezultă din titlul directivei și din prevederile art. 22 alin. (2) din acest act normativ).

A mai relevat recurenta că dreptul de a fi despăgubită de participanții la cartel îl avea și doar în temeiul art. 101 și 102 din TFUE, urmare identificării subiectelor de drept care au încălcat dreptul concurenței de către Comisia Europeană (prin pronunțarea Deciziei nr. (2016) 4673 final din 19 iulie 2016). Această decizie a fost dată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003, act normativ care, contrar celor susținute de instanța de apel, nu consacră doar norme de cooperare între instanțele naționale și Comisia Europeană. Așadar, considerentul instanței de apel, potrivit căruia apariția unei directive lasă fără efect direct articolele 101 și 102 din TFUE, se întemeiază pe o lectură incorectă a paragrafului 42 din Hotărârea CJUE în Cauza C-637/17 (Cogeco Communications) și scoaterea acestuia din contextul întregii hotărâri.

S-a mai arătat, în esență, că Directiva 2014/104/UE nu face altceva decât să adauge în activul legislativ obiective suplimentare, de armonizare la nivelul Uniunii a soluțiilor de tratament judiciar al acțiunilor în despăgubiri și că, în esență, s-a pus în discuție doar imposibilitatea reclamantei de a se prevala de acele norme adăugate, nu inexistența dreptului ei la acțiune.

Printre altele, și Regulamentul nr. 1/2003 este fundamentul pretențiilor reclamantei, întrucât acesta detaliază regimul acțiunilor în despăgubire pornite în baza Tratatului așa cum rezultă din considerentele din preambul (alin. (7), (21), (22) și din cuprinsul articolelor 6, 15 și 16, texte pe care recurenta le citează.

În continuare, recurenta citează jurisprudența CJUE relevantă sub aspectul efectului direct în relațiile dintre particulari al articolelor 81 și 82 din TCE, devenite art. 101 și art. 102 din TFUE și la drepturile născute în patrimoniile justițiabililor, pe care jurisdicțiile naționale trebuie să le protejeze (cauza C-453/99 Courage Ltd vs. Crehan, C-295/04 Manfredi vs. Lloyd Adriatico, C-557/12 Kone, C-536/11 Donau Chemie AG, ș.a.m.d.).

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a normelor de drept național privind răspunderea civilă delictuală (norme ce au fundamentat, de asemenea, acțiunea), norme care ar fi trebuit interpretate prin aplicarea efectului indirect (orizontal) al Directivei 2014/104/UE. Astfel, întrucât statul român a implementat incomplet și incorect această directivă sau nu a transpus-o în termenul prevăzut, instanțele naționale sunt obligate să interpreteze dreptul lor național în lumina textului și a finalității directivei, așa cum rezultă din jurisprudența CJUE (Cauza Colson, nr. C-14/83 și Marleasing, C-106/89).

În sfârșit, reclamanta-recurentă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

A arătat că, pe de o parte, atunci când s-a pronunțat asupra chestiunii relative la necompetența generală a instanțelor române, a reținut că natura acțiunii este aceea în antrenarea răspunderii civile delictuale, făcând o corectă aplicare a art. 7 pct. 2 din Regulamentul UE nr. 1215/2015. Pe de altă parte, a reținut că reclamanta nu și-a fundamentat cererea și pe instituția răspunderii civile delictuale.

În mod asemănător, deși a reținut că instanța de fond a încălcat efectul indirect (orizontal) al Directivei 2014/104/UE, în paragraful următor a constatat că apelanta a invocat efectul direct orizontal al aceleiași directive.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 a Curții de Apel București a formulat, în termen legal, odată cu întâmpinarea, recurs incident pârâta G.., arătând, în esență, următoarele:

În susținerea excepției necompetenței instanțelor române, a invocat, în principal, că nu a săvârșit vreo faptă ilicită pe teritoriul României. De asemenea, pentru a determina jurisdicția internațională a instanțelor române, locul producerii prejudiciului depinde de prejudiciul inițial - rezultatul direct al faptei cauzatoare de prejudiciu, ce atrage incidența art. 7 pct. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. Nu pot fi luate în considerare orice locuri în care se produc prejudicii indirecte.

Sub un prim aspect a susținut că soluția instanței de apel nu este suficient motivată întrucât din considerentele hotărârii, deși se invocă Decizia CJUE în cauza C-451/18 Tibor Trans, nu transpare raționamentul logico juridic, respectiv nu sunt puse în balanță elementele de fapt și de drept din acea hotărâre și cele din prezenta cauză.

A mai arătat și faptul că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a hotărârii CJUE suscitată. În acea cauză, CJUE s-a referit la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă, înțeles ca locul pieței afectate. Or, locul pieței afectate de încălcarea normelor de concurență nu este în mod necesar locul unde are sediul persoana juridică care pretinde că a suferit prejudiciul, așa cum susține instanța de fond.

De asemenea, a invocat considerentele (16) și (17) din Regulamentul 864/2007 (Roma II), care fac trimitere la locul producerii prejudiciului direct, indiferent de țara unde ar putea opera efectele indirecte. Așadar, locul primei piețe afectate trebuia determinat printr-o analiză temeinică a situației de fapt, cu luarea în considerare a operațiunilor distincte de vânzare de camioane noi față de cele privind camioane second-hand, a inexistenței unui raport juridic direct între pârâta-recurentă și societatea reclamantă sau a lipsei răsfrângerii asupra pieței din România a unei fapte pretins ilicite precum vânzarea unor camioane în Franța sau Austria.

Ca atare, apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 1215/2015, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva încheierilor de ședință din 6 septembrie 2021, 14 septembrie 2021 și a deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021 a Curții de Apel București (de completare a deciziei pronunțate în apel) a formulat, de asemenea, recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 11 noiembrie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A susținut, în esență, că prin încheierea din 6 septembrie 2021, instanța de apel i-a respins cererea de administrarea a probelor solicitate, ce vizau dovedirea mandatului de reprezentare a apărătorilor intimatei G.., mandat acordat pentru formularea cererii de completare dispozitiv, fiind încălcate astfel prevederile art. 255 alin. (1) raportate la art. 85 alin. (3) și art. 151 alin. (4) C. proc. civ.. Astfel, proba era pe deplin pertinentă și concludentă, față de indiciile inexistenței unui mandat de reprezentare.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, prin respingerea cererii de amânare a judecății cauzei, în vederea dovedirii calității de reprezentanți a apărătorilor din cadrul Societății I., au fost încălcate prevederile art. 82 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În sfârșit, tot prin raportare la aceeași încheiere din 6 septembrie 2021, reclamanta a arătat că, prin respingerea excepției lipsei calității de reprezentant, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 82 alin. (1) teza a II-a și alin. (2), precum și art. 237 alin. (2) pct. 3, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ.. Instanța de prim control judiciar a confundat problema inexistenței mandatului apărătorilor cu probațiunea interzisă de art. 452 C. proc. civ.

Toate aceste critici au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce priește încheierea din 14 septembrie 2021, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a membrilor completului de apel, reclamanta consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.. Astfel, prin cererea formulată a scos în evidență mai multe elemente care nășteau în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea membrilor completului. Concret, măsurile dispuse de completul recuzat la termenul anterior, din 6 septembrie 2021, vădeau împrejurarea că judecătorii aveau cunoștință de conținutul cererii de recurs, aflate la dosarul cauzei și că s-au simțit lezați în orgoliul lor profesional.

Decizia de completare dispozitiv a fost criticată, în primul rând, sub aspectul neîndeplinirii calității de parte căzută în pretenții, ca urmare a prezumtivei admiteri a recursului declarat împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a susținut că reprezentanții convenționali ai intimatei G.. nu au avut mandat pentru formularea cererii de completare dispozitiv.

Totodată, a relevat încălcarea art. 452 și art. 453 C. proc. civ., întrucât cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat nu au fost suportate de partea în cauză, ci de un terț, respectiv societatea de avocați olandeză, ce a semnat contractul tripartit și a achitat onorariul, "în numele și pe seama DAF". Concluzionează recurenta că respectiva firmă de avocați este clientul Tucă, Zbârcea și Asociații, iar nu pârâta din prezenta cauză.

Chiar și în ipoteza în care ar fi considerate incidente prevederile art. 131 din Statutul profesiei de avocat, caz în care pârâta ar putea fi considerată client iar societatea de avocați din Olanda mandatarul său, care plătește, recurenta apreciază că onorariul avocațial nu poate fi considerat cheltuială efectuată de parte. În sfârșit, chiar dacă instanța de apel a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta apreciază că suma astfel redusă este totuși disproporționat de mare în raport cu munca depusă de mandatarul avocat.

Prin întâmpinare, intimata H. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, ca nefondat. A susținut, în esență, că decizia atacată este legală, întrucât nu a fost pronunțată cu depășirea limitelor atribuțiilor judecătorești sau cu încălcarea normelor de procedură civilă. Lipsa unui element formal cum este temeiul de drept al cererii de chemare în judecată reprezintă un aspect prealabil analizării condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile și nu poate atrage decât inadmisibilitatea cererii. Apreciază intimata că niciunul din temeiurile de drept invocate de reclamantă nu pot fundamenta acțiunea în despăgubiri promovată de aceasta. Totodată, a arătat că decizia atacată nu cuprinde considerente contradictorii, întrucât pretinsa contradicție nu există decât între susținerile apelantei însăși și reținerile instanței de apel.

Prin întâmpinare, intimatele B. și S.C. C. S.R.L. au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pe fondul cauzei, au relevat, în principal, că instanța de apel nu a adăugat la lege, respectiv nu a completat cu dispoziții noi art. 245 și art. 32 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu a încălcat aceste prevederi legale. Contrar susținerilor recurentei, inadmisibilitatea, cel puțin în speța dedusă judecății, este o excepție, din moment ce susținerile ce au învestit instanța au fost formulate fără nici un temei juridic, și anume în baza unui act normativ (O.U.G. nr. 39/2017) care nu mai poate genera efecte.

Au mai susținut intimatele că prin decizia atacată, instanța de apel nu a negat efectul direct al TFUE sau al Regulamentului (CE) 1/2003, ci a reținut că acestea nu pot da naștere dreptului de a introduce o acțiune în dezdăunare, acolo unde există legislație specifică în domeniul concurenței la nivelul UE. În mod asemănător, nu au fost încălcate norme de drept material național, întrucât cererea reclamantului nu s-a întemeiat pe dispozițiile C. civ., prevederile art. 1349, 1357-1371, 1381-1386 fiind invocate pentru prima dată în apel. De asemenea, corect s-a reținut că Directivele nu pot fi aplicate pe orizontală, în relațiile dintre particulari.

În final, intimatele au arătat că decizia nu se fundamentează pe considerente contradictorii, întrucât referirile la Regulamentul UE 1215/2012 s-au făcut exclusiv în scopul stabilirii competenței pe baza temeiurilor formulate de reclamant. Cât privește considerentele relative la efectele directivei, curtea de apel nu a făcut altceva decât să constate că aceasta nu poate produce, în lipsa unei legislații naționale, efecte orizontale directe, și cu privire la efectul indirect, că acest principiu nu poate da naștere unui drept de întemeiere pe Directivă, ca temei juridic exclusiv și autonom pentru depunerea unei cereri. În orice caz, chiar dacă ar exista unele contradicții în raționamentul deciziei, o asemenea contradicție nu poate avea o relevanță atât de mare încât să conducă la sancțiunea casării.

Față de recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 au formulat întâmpinare și intimatele D., E. S.R.L. și F. S.R.L., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Au susținut, în sinteză, că instanța de fond nu a depășit limitele atribuțiilor puterii judecătorești, pronunțându-se asupra naturii juridice a apărării formulate de către pârâții B. și MERCEDES pe cale de excepție. Totodată, instanța de apel, soluționând motivele de apel și menținând soluția primei instanțe, și-a exercitat sfera atribuțiilor prevăzute de lege.

Cât privește criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel nu a încălcat niciuna din prevederile legale indicate de recurentă, de vreme ce art. 245 C. proc. civ. descrie categoriile de probleme sau lipsuri care pot forma obiectul unei excepții, fiind nerelevant că nu se referă expres la inadmisibilității. Textul de lege nu nominalizează multe alte excepții a căror calificare în respectiva categorie este incontestabilă.

Aspectul terminologic, respectiv utilizarea noțiunii de excepție sau fine de neprimire este nerelevant, de vreme ce soluția inadmisibilității este conceptual necontroversată. Or, apărarea, așa cum a fost formulată de pârâte, se referea la calea aleasă de reclamantă, respectiv dacă era posibilă formularea unei acțiuni în despăgubire pe Directiva 2014/104/UE, în condițiile în care actul normativ de transpunere a fost declarat neconstituțional.

Au mai relevat intimatele că recurenta își invocă propria turpitudine, sugerând că acțiunea ar fi trebuit analizată pe mai multe temeiuri juridice, întrucât instanța de apel a reținut corect că aceasta s-a întemeiat exclusiv pe legislația specială, iar instanțele nu ar fi putut trece peste principiul disponibilității și să o recalifice din perspectiva dreptului comun.

Au apreciat că nici criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 nu pot fi primite, întrucât art. 101 TFUE, deși aplicabil în ordinea juridică internă, nu conține nicio prevedere expresă în ceea ce privește calea acțiunii în despăgubiri. Aspectele procedurale relative la astfel de acțiuni sunt stabilite prin legislația fiecărui stat membru în parte. Nici jurisprudența CJUE existentă până la momentul adoptării Directivei 2014/104UE nu este relevantă, întrucât s-au analizat situații particulare, prin raportare la specificul fiecărui sistem de drept analizat, iar nu prin raportare la o legislație uniformă. Referitor la incidența art. 6, art. 15 și art. 16 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, aceasta este o critică formulată omisso medio. Relativ la efectul indirect al Directivei, a susținut că nu a fost invocat în fața primei instanțe, din moment ce legea națională de transpunere a acesteia a reprezentat temeiul acțiunii.

În sfârșit, a arătat că nu există o contradicție între considerentele referitoare la soluția instanței de apel privind respingerea excepției de necompetență a instanțelor române și cele privind respingerea acțiunii, ca inadmisibilă. Astfel, răspunderea reglementată de O.U.G. nr. 39/2017 este tot o formă de răspundere în materie delictuală și cvasidelictuală, în sensul art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, însă reprezintă o reglementare specială în materie și nu una generală.

Prin întâmpinarea formulată în raport cu recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, și G.. a solicitat respingerea acestei căi extraordinare de atac, ca nefondată.

A relevat, în primul rând, că niciuna din criticile formulate nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. Referitor la pretinsa greșită admitere a excepției inadmisibilității, în condițiile în care apărarea admisă pe această cale reprezenta o apărare de fond, a arătat că instanțele de fond nu au făcut altceva decât să constate o neregularitate a exercițiului dreptului la acțiune, respectiv lipsa căii procedurale alese de reclamantă.

Cât privește critica privind întemeierea acțiunii pe răspunderea civilă delictuală, aceasta nu poate fi primită, întrucât reclamanta nu și-a întemeiat demersul procesual, prin niciuna din cererile și precizările formulate, pe art. 1349 și următ. C. civ., iar la termenul din 12 noiembrie 2020 a precizat expres că nu înțelege să formuleze alte temeiuri de drept suplimentare.

Relativ la critica privind încălcarea efectului direct al Regulamentului (CE) nr. 1/2003, a susținut în principal, că instanța de apel nu a combătut efectul direct al acestui act comunitar, dar că Regulamentul nu instituie vreo procedură națională de formulare a unor cereri de despăgubiri bazate pe art. 101 TFUE. Acesta stabilește doar anumite reguli de aplicare a art. 101 TFUE de către Comisia Europeană și autoritățile naționale.

A mai arătat intimata că instanța de apel nu a încălcat efectul direct pe orizontală al art. 101 TFUE și nici jurisprudența CJUE menționată de recurentă. Acest efect direct este cel al nașterii unui drept subiectiv de a obține despăgubiri în patrimoniul persoanei care a suferit un prejudiciu ca urmare a intervenirii unei încălcări a normelor de concurență, însă întreprinderea prejudiciată trebuie să recurgă la temeiurile de drept aplicabile în fiecare stat membru.

În mod asemănător, intimata arată că instanța de apel nu a încălcat nici efectul indirect al Directivei 2014/104/UE, întrucât reclamanta nu a invocat prevederi ale legislației naționale care să poată fi interpretate de instanță în lumina acestei directive.

În fine, intimata a arătat că decizia atacată nu conține considerente contradictorii, întrucât art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 1215/2015 este aplicabil ori de câte ori se pune problema competenței internaționale, iar raportul juridic nu are izvor contractual. Aplicabilitatea acestei norme nu înseamnă însă că sunt aplicabile și prevederile art. 1349 și următ. C. civ. român. Cât privește cel de al doilea aspect de pretinsă contradictorialitate, se arată că efectul indirect al Directivei nu era aplicabil în cauză, deoarece nu exista vreo legislație națională de transpunere (incorectă, incompletă) și reclamanta nici nu invocase reglementări naționale în materie. Acestea au fost motivele care au determinat instanța de apel să constate că, prin solicitarea de recunoaștere a efectului indirect, se solicită, în realitate, recunoașterea de efecte directe.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de G.., recurenta A. S.R.L. a solicitat, în principal, anularea căii de atac, ca netimbrată, sau ca efect al admiterii excepției lipsei calității de reprezentanți a mandatarilor avocați ai acestei părți. A solicitat, de asemenea, respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru că prin intermediul recursului se tinde la evocarea situației de fapt.

Pe fondul recursului, a susținut, în principal, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 pct. 2 din Regulamentul (UE) 1215/2015, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudența relevantă CJUE, în cauza C-451/18 Tibor Trans vs Daf. Astfel, locul materializării prejudiciului este locul pieței afectate de încălcarea art. 101 TFUE, unde prețurile pieței au fost denaturate și în care victima pretinde că a suferit un prejudiciu. Altfel spus, în opinia intimatei-reclamante, consecințele prejudiciabile ale cumpărării s-au produs în locul unde se află patrimoniul acestei societăți.

În raport de recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1322 din 20 septembrie 2021 și împotriva a două încheierii premergătoare, G.. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea acestei căi de atac, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât soluția instanței de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant și de respingere a cererii de amânare au fost luate corect și motivat de către instanța de apel, prin raportare la cadrul procesual al soluționării unei cereri de completare dispozitiv. Cât privește criticile relative la greșita aplicare a normelor din Statutul profesiei de avocat, intimata arată că, în realitate se neagă existența art. 121 alin. (6) din acest Statut sau incidența art. 1472 C. civ.

Referitor la criticile formulate împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, a susținut că nu pot reprezenta motiv de incompatibilitate a judecătorului și, subsecvent, motiv de casare, simplele idei sau aprecieri ale unei părți cu privire la pretinsul orgoliu profesional al magistratului.

În consecință, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 15 martie 2022, instanța de recurs a respins excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarilor avocați ai recurentei-pârâte G.., precum și excepția lipsei calității de reprezentant a avocaților intimatelor-pârâte D., E. S.R.L. și F. S.R.L., excepții invocate de recurenta-reclamantă, pentru considerentele reținute în respectivul act de procedură. Prin aceeași încheiere, s-a respins excepția netimbrării recursului incident, ridicată de recurenta-reclamantă, constatând că s-a satisfăcut obligația timbrării căii de atac, în cuantumul prevăzut de art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. S-a prorogat discutarea excepțiilor tardivității recursului incident (invocată de instanță din oficiu) și inadmisibilității aceleiași căi de atac (formulată de recurenta-reclamantă) pentru următorul termen de judecată.

Prin încheierea din 17 mai 2022, s-au respins atât excepția tardivității recursului incident, cât și excepția inadmisibilității respectivei căi extraordinare de atac în retractare.

La același termen de judecată a fost respinsă excepția invocată de recurenta-pârâtă G.. privind nulitatea recursului declarat de reclamantă împotriva încheierilor de ședință din 6 septembrie 2021 și 14 septembrie 2021 și a deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021, pentru motivele de fapt și de drept reținute în încheiere.

Tot prin aceeași încheiere a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, invocată de intimatele-pârâte B. și C. S.R.L..

Recursurile declarate de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, precum și împotriva deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs formulate de reclamantă este necesar a arăta în ce a constat litigiul cu care instanțele de fond au fost învestite și cadrul factual și normativ (cauza juridică) al acțiunii formulate de A. S.R.L.

Astfel, la data de 19 iulie 2016, Comisia Europeană a adoptat Decizia C (2016) 4673 final referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE și al art. 53 din Acordul privind SEE (în cazul AT 398234 - Camioane) al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 6 aprilie 2017 (J.O. 2017, C 108, p. 6).

Conform acestei decizii, 15 producători europeni de camioane, printre care D., B. și G.. (copârâte în prezenta cauză) au participat la o înțelegere sub forma unei încălcări unice și continue a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul din 2 mai 1992 privind Spațiul Economic European, care a constatat în încheierea de acorduri coluzive privind stabilirea prețurilor și majorarea prețurilor brute ale camioanelor în Spațiul Economic European (SEF), precum și calendarul și transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor cu emisii scăzute pentru aceste camioane, impuse de standardele în vigoare. În cazul celor trei societăți participante care au calitatea de pârâte în prezenta cauză, această încălcare s-a desfășurat între 17 ianuarie 1997 și 18 ianuarie 2011.

În urma acestei decizii, reclamanta a sesizat instanța română (Tribunalul București), cu o acțiune în despăgubiri, având ca obiect obligarea celor trei societăți susmenționate, alături de alte pârâte, la plata de despăgubiri, constând, pe lângă supraprețul de achiziție pe care l-ar fi suportat ca urmare a înțelegerii la care participaseră cele trei pârâte și în beneficiul nerealizat și accesorii aferente (dobânzi).

În acest context, instanța de apel a reținut că acțiunea în daune formulată de reclamantă este inadmisibilă, întrucât reclamanta își întemeiase cererea, inițial, pe actul național de transpunere a Directivei 2014/104/UE, respectiv pe O.U.G. nr. 39/2017, care, ulterior declarării neconstituționalității, a dispărut din fondul legislativ național. Totodată, a constatat că noul act de transpunere a Directivei, respectiv O.U.G. nr. 170/2020, nu poate reprezenta temei juridic al acțiunii, întrucât reclamanta nu și-a modificat în mod corespunzător cererea introductivă de instanță.

Cât privește celelalte temeiuri de drept invocate, a reținut, în esență, că Regulamentul (CE) nr. 1/2003, deși are efect direct, nu poate reprezenta fundamentul juridic al unei acțiuni în despăgubiri. Referitor la aplicarea art. 101 TFUE, ce constituie, de asemenea, temei al acțiunii, a reținut, în esență că deși nu se poate nega efectul direct al acestei norme de drept comunitar primar, totuși, " … după intrarea în vigoare a Directivei 2014/104/UE, articolele 101 și 102 nu mai au efect direct (putând fi invocate în cadrul unei acțiuni în despăgubiri doar în condițiile Directivei 2014/104/UE) existând în domeniul concurenței reglementări specifice la nivel unional". A concluzionat că lipsa transpunerii unei directive nu determină atribuirea de efect direct acesteia și că, în condițiile inexistenței unor alte temeiuri de drept ale acțiunii, calea urmată de parte nu este prevăzută de lege.

După redarea, în sinteză, a considerentelor decizorii ale deciziei atacate, instanța va proceda la evaluarea criticilor subscrise de reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Instanța reține că depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, ea săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. În esență, recurenta a susținut că, prin respingerea cererii pe care a formulat-o, ca inadmisibilă, instanțele de fond ar fi adăugat la lege, respectiv ar fi completat dispozițiile art. 32 și art. 245 C. proc. civ.. Instanța de fond, pronunțându-se asupra apărării formulate de pârâții B. și C. S.R.L. pe cale de excepție, nu a făcut altceva decât să își îndeplinească rolul constituțional, de interpretare și aplicare a legii la situația concretă a fiecărei cauze. În mod asemănător, instanța de apel, respingând toate motivele de apel formulate de parte și-a exercitat sfera atribuțiilor prevăzute de lege. Altfel spus, interpretarea și aplicare greșită a unor dispoziții procedurale nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Ca atare, toate criticile subscrise acestui motiv de casare vor fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cele ce succed.

Conform art. 245 C. proc. civ., excepția procedurală este mijlocul prin care, de regulă, pârâtul urmărește, fără a nega existența dreptului subiectiv, întârzierea judecății sau respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Există o mare diversitate de excepții de procedură; unele din ele expres reglementate de lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancțiuni procedurale și chiar din ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Caracteristica lor comună este aceea că supun judecătorului o chestiune extraordinară și prealabilă dezbaterii fondului cauzei.

Este adevărat că excepțiile de fond se referă, așa cum susține recurenta-reclamantă, în genere, la lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Însă, contrar celor susținute de reclamantă, acestea nu se rezumă doar la cele reglementate de art. 32 C. proc. civ. (lipsa calității, lipsa capacității, neformularea unei pretenții sau nejustificarea unui interes). Ele vizează și alte neregularități, determinate de neîndeplinirea unor condiții prealabile sesizării, inadmisibilitatea acțiunii în constatare atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului ș.a.m.d.

Ceea ce este însă important de reținut este faptul că, în dreptul procesual român, neindicarea unui temei de drept, cum ar fi textele din C. civ. ce reprezintă sediul răspunderii civile delictuale sau a noului act de transpunere a Directivei 20147/104/UE, respectiv O.U.G. nr. 170/2020, nu reprezintă o împrejurare formală de natură să conducă la respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, respectiv o chestiune exterioară și prealabilă dezbaterii fondului cauzei.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat ("are îndatorirea") de a pune în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în actele procesuale întocmite de acestea, de a solicita explicații cu privire la motivarea în drept. Judecătorul are dreptul de a stabili calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. Este adevărat că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului.

În speță, însă nu era vorba de o situație de excepție, în sensul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., în care judecătorul ar fi trebuit să schimbe denumirea sau temeiul juridic, deși părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care pot dispune au stabilit calificarea juridică, precum și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile. Faptul că unul din temeiurile juridice ale acțiunii, respectiv O.U.G. nr. 39/2017, nu mai producea efecte în ordinea juridică națională, ca urmare a declarării neconstituționalității, nu înseamnă că acțiunea în despăgubiri nu rămânea, în continuare, fundamentată pe celelalte temeiuri de drept formulate de parte, respectiv pe legislația specială în materie de concurență, precum și pe dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Altfel spus, analizând conținutul concret al cererii de chemare în judecată, instanța de fond aveau obligația să verifice dacă dreptul subiectiv afirmat de reclamantă este proteguit pe calea procesuală aleasă de aceasta, întrucât acțiunea este cea care realizează legătura dintre dreptul subiectiv și dreptul procesual.

Or, așa cum corect arată recurenta, cauza juridică a acțiunii, astfel cum transpare din motivele de fapt ale acesteia, este răspunderea civilă delictuală, întrucât se solicită repararea prejudiciului pretins cauzat prin pretinse încălcări ale legislației Uniunii Europene în materia concurenței. Neindicarea textelor de lege de drept comun din C. civ., nu înseamnă că reclamanta ar fi ales, exclusiv, normele uniforme create la nivel unional în această materie, respectiv o formă de răspundere care o exclude pe cea prevăzută, anterior, de legea națională. Dimpotrivă, așa cum rezultă din art. 22 alin. (2) din Directivă, precum și din art. 19 din O.U.G. nr. 170/2020, dispozițiile legii speciale se completează cu prevederile Legii 287/2009 republicată, cu modificările ulterioare. Altfel spus, întemeindu-și acțiunea chiar pe actul juridic național de transpunere a Directivei, reclamanta a invocat, implicit, și normele de drept comun.

În concluzie, reținând că reclamanta a ales, pentru recuperarea prejudiciului pretins cauzat de către întreprinderi care au încălcat legislația în materia concurenței, o cale neprevăzută de lege, instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 245 și art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se constată a fi întemeiat.

Instanța constată întemeiate și criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o jurisprudență constantă și consolidată, CJUE a statuat că art. 101 alin. (1) TFUE produce efecte directe în raporturile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 30 ianuarie 1974 BRT et Société belge des auteurs, compositeurs și editeurs, C 127/3, pct. 16; Hotărârea din 14 martie 2019 Skanska Industrial Solutions și alții, C- 724/17, pct. 24).

În acest sens, CJUE a arătat că deplina eficacitate a articolului 101 TFUE și, în special, efectul util al interdicției prevăzute de alin. (1) ar fi puse în discuție dacă nu ar exista posibilitatea oricărei persoane de a cere repararea prejudiciului cauzat printr-un comportament susceptibil să restrângă sau să denatureze concurența (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C - 453/99, pct. 26, Hotărârea din 14 martie 2019, Skanska Industrial, precitată, pct. 25).

Astfel, orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între prejudiciul menționat și o înțelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții, C- 557/12, pct. 22).

Așa cum Curtea a statuat deja, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului care rezultă dintr-o înțelegere sau dintr-o practică interzisă de articolul 101 TFUE, în măsura în care principiile echivalenței și efectivității sunt respectate (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone și alții, C- 557/12 pct. 24).

Normele naționale care urmăresc să asigure apărarea drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul efectului direct al dreptului Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât acțiunilor similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) - a se vedea Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications Inc, C- 637/17 par. 43.

Rezultă, așadar, din jurisprudența suscitată, că efectul direct orizontal al art. 101 TFUE justifică, chiar și anterior adoptării Directivei 2014/104/UE sau netranspunerii acesteia în ordinea juridică națională, acest tip de acțiuni în despăgubiri, ce au existat și anterior anului 2014. Așadar, Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (J.O. 2014, L. nr. 349 p.1), așa cum transpare și din titlul acesteia, nu face altceva decât să impună obiective suplimentare statelor membre, de armonizare a legislațiilor pentru a consolida mecanismele de respectare a regulilor de concurență la nivel privat, nu să înlocuiască normele de drept comunitar primar, așa cum reține instanța de apel. De altfel, directivele, ca parte a dreptului comunitar derivat, sunt date în executarea dreptului comunitar primar din tratate, nu în scopul de a îl înlocui. Or, articolul 101 din TFUE, potrivit jurisprudenței citate, a conferit drepturi și a instituit obligații exprese particularilor, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri complementare.

Ca atare, și după apariția directivei, pot fi formulate acțiuni în despăgubire de către păgubiți împotriva participanților la cartel, în baza TFUE și a Regulamentului 1/2003.

Contrar alegațiilor instanței de apel, și Regulamentul (CE) nr. 1/2003 poate reprezenta fundamentul unei acțiuni în daune, întrucât instanțele naționale au un rol complementar în protejarea drepturilor subiective prevăzute de dreptul comunitar, alături de autoritățile de concurență din statele membre (considerentele 7, 21, 22 din preambulul Regulamentului). De altfel, art. 6 din acest Regulament stipulează în mod explicit că instanțele naționale aplică art. 81 și 82 din TCE (devenite art. 101 și art. 102 din TFUE).

În orice caz, revine instanței obligația să verifice care sunt normele legale incidente raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care înțelegerea sancționată prin decizia Comisiei a produs efecte și în perioada anterioară datei aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) și ulterior acestei date. În concret, reclamanta însăși având dubii asupra normelor legale incidente ratione temporis, a arătat în cuprinsul cererii că înțelegerea anticoncurențială (cartel) este interzisă și sancționată și de legea din România, citând articolul 5 din Legea concurenței nr. 21/1996.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel, a efectului indirect (orizontal) al Directivei 2014/104/UE, raportat la deciziile pronunțate de CJUE în Cauzele Von Colson și Marleasing.

Este adevărat că jurisprudența CJUE, aplicând principiul prevalenței dreptului comunitar, a instituit obligația judecătorilor naționali de a interpreta dreptul intern în așa manieră încât să asigure efectivitatea dreptului comunitar. Această obligație a fost, inițial, afirmată în litigii în care erau în discuție acte de drept comunitar care beneficiau și de efect direct (cum este cazul și în prezenta speță). Ulterior, această obligație a interpretării conforme a fost confirmată și în cazuri în care efectul direct era exclus, în sensul că particularul se poate adresa CJUE instanței naționale cerându-i să interpreteze o dispoziție națională în conformitate cu cea comunitară relevantă. A se vedea, în acest sens CJCE, 10 aprilie 1984, Von Colson, Kaman, C-14/1986 și CJCE, 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/1989.

Instanța de apel a reținut inaplicabilitatea acestui principiu, constatând, fără temei, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, că acțiunea în daune cu care a fost învestită nu ar fi fundamentată pe norme de drept intern. Or, neindicarea unui text de lege nu echivalează cu inexistența cauzei juridice a acțiunii, întrucât calificarea juridică exactă a cererii, în limitele învestirii, îi incumbă judecătorului. De altfel, chiar înainte de a se pronunța instanța de fond, Directiva în discuție a fost transpusă în dreptul intern, astfel că efectele acesteia se presupune că îi afectează pe particulari prin intermediul măsurilor de punere în aplicare care, în mod evident, pot face obiectul controlului exercitat de judecătorul național. În acest context, nu este lipsit de relevanță a puncta faptul că această premisă de la care au plecat instanțele de fond, anume aceea că doar partea poate extrage din ansamblul dreptului comunitar și din dreptul național acele norme legale care să i se aplice raportului juridic dedus judecății, a condus la situarea raționamentului logico-juridic doar pe tărâmul ipotezelor.

Cât privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, deși greșite, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii. Astfel, atunci când soluționează excepția necompetenței internaționale a instanțelor române, aceasta face aplicarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 215/2015, ce reprezintă norma general aplicabilă oricăror raporturi juridice care nu au izvor contractual. În schimb, respingând cererea în angajare răspundere civilă delictuală, constată că a fost învestită cu o acțiune cu caracter special, decurgând din încălcarea dreptului concurenței și fundamentată pe O.U.G. nr. 39/2017 și nu cu o acțiune întemeiată și pe dreptul comun. Deși greșit, acest din urmă considerent nu intră în coliziune cu cel care sprijină sol