ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3348/2018

Prin sentința nr. 6612 din 7 iunie 2017 Judecătoria Sector 2 București a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice; a obligat pârâtele la plata, către reclamantă, a sumei de 5.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza judecății în primă instanță în dosarul cu nr. x/2013 și a respins capătul de cerere constând în obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, ca neîntemeiat.

Prin decizia nr. 4297/A din 13 decembrie 2017 Tribunalul București, secția a III a civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 355 RON taxă de timbru fond plus 1500 RON onorariu avocat fond; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1000 RON onorariu avocat parțial apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A., pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, recursuri înregistrate la Tribunalul București la data de 08.03.2018, 27.02.2018 și 22.02.2018.

Prin adresa nr. x/2017, Tribunalul București a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București.

Prin decizia nr. 292/13.06.2018 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut că, având în vedere dispozițiile art. 97 și art. 483 C. proc. civ., raportat și la decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de recurs de drept comun, aceasta urmând să dezlege toate cererile de recurs, în privința oricăror aspecte ale acestora, de admisibilitate sau de fond, care nu sunt date prin dispoziții speciale în competența instanței speciale de recurs care este cea ierarhic superioară instanței a cărei hotărâre se recurează.

Așadar, curtea de apel este instanță specială în privința căii de atac de recurs, deci numai instanță de excepție în cazul cererilor de recurs, fiind competentă să se pronunțe în recurs numai în cazurile în care C. proc. civ. sau alte legi îi stabilesc competența specială de soluționare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 16.07.2018.

Prin rezoluția din 18.07.2018, s-a fixat termen la 03.10.2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenții în cuantum de 10.000 RON, soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe-unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibilă doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

În consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel București, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș împotriva deciziei nr. 4297 A din 13 decembrie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03.10.2018.