ÎCCJ, Decizia nr. 38/2019

Asupra recursului de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 417/RC din 22 noiembrie 2018, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2014, printre altele s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A., cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A., prin apărător ales, Înalta Curte, secția penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:

Astfel, Înalta Curte, secția penală a reținut că reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Din această perspectivă, Înalta Curte, secția penală, a constatat că prezenta cerere de sesizare a Curții Constituționale întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerința legăturii excepției invocate cu soluționarea cauzei.

Astfel, s-a reținut că, în speță, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost formulată în fața instanței de judecată investită cu soluționarea pe fond a recursului în casație (Înalta Curte de Casație și Justiție), de către o persoană ce are calitatea de recurent inculpat (A.), vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare [art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005], iar textul legal nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

În ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de inculpat, Înalta Curte, secția penală a constatat că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, chiar dacă aparent, la o examinare formală, par că au legătură cu cauza, în concret nu se formulează adevărate critici de neconformitate a textelor cu Legea fundamentală, ci vizează interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, aspecte ce intră în sfera de competență a instanțelor de judecată, singurele chemate să asigure interpretarea și aplicarea legii de la caz la caz, iar nu a instanței de contencios constituțional.

Pe de altă parte, în raport de obiectul recursului în casație, care vizează doar chestiuni de nelegalitate [fiind invocat cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.], instanța de fond a reținut că în speță, nu se pune problema schimbării încadrării juridice a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, neputând fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei decizii în contenciosul constituțional cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și soluționarea pe fond a recursului în casație formulat de inculpatul A.

Așadar, pentru considerentele dezvoltate anterior, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 formulată de inculpatul A.

Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005., cuprinsă în Decizia penală nr. 417/RC din data de 22 noiembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014, în termenul legal, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 1 - 2019 la data de 8 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 25 februarie 2019.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 25 februarie 2019 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul declarat de inculpatul A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanța în fața căreia a fost invocată excepția nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanței are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerințelor de admisibilitate ce trebuie evaluate și care, așa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Drept urmare, condiția legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține, în acord cu concluzia la care a ajuns instanța de fond, că obiecțiunile formulate de inculpat cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza întrucât vizează textul de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea recurentului inculpat, în concret, nu reprezintă adevărate critici de neconstituționalitate a textului de lege.

Astfel, în concret recurentul inculpat a susținut că art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este neconstituțional întrucât dispozițiile enunțate sunt neclare și permit organelor judiciare stabilirea în mod discreționar a încadrării juridice a faptelor și, pe cale de consecință aplicarea unei pedepse mai mari.

Astfel, s-a susținut că neconstituționalitatea textului de incriminare prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este generată de faptul că sintagma "evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale" este lipsită de claritate și predictibilitate, legiuitorul neprecizând dacă se referă la orice înregistrare în contabilitate sau la cele care se concretizează într-o declarație fiscală pe baza căreia sunt stabilite taxe și impozite denaturate. Mai mult, a susținut inculpatul, s-ar putea ajunge la situația în care faptele să fie încadrate ca elemente constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată sau în mai multe infracțiuni de evaziune fiscală concurente, întrucât modul de redactare al respectivei norme permite încadrarea fiecărui act material de evidențiere a cheltuielilor care au la baza operațiuni nereale ori fictive într-o infracțiune, cu consecința aplicării unor pedepse disproporționate ca urmare a reținerii numărului mare de acte materiale sau al concursului de infracțiuni.

În cauză, din examinarea argumentelor invocate, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate cu privire la art. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 reprezintă, în realitate, chestiuni de aplicare a legii, fiind apărări invocate pe parcursul cercetării judecătorești în cauză și nu veritabile critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Or, interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale sunt în competența exclusivă a instanței pe rolul căreia cauza se află, iar nu a Curții Constituționale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor menționate a fost formulată în fața instanței de judecată investită cu soluționarea pe fond a recursului în casație, admis în principiu [cazul de casare - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.] sub aspectul criticării de către inculpat a hotărârii pronunțate în apel din perspectiva elementelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Or, raportat la obiectul recursului în casație, care vizează exclusiv aspecte de nelegalitate - cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pe care s-a întemeiat cererea de recurs în casație formulată de inculpat și care a fost admisă în principiu - nu poate fi invocat pentru a obține schimbarea încadrării juridice a faptei, aspect asupra căruia se pronunță doar instanța de fond, respectiv cea de apel, în contextul în care inculpatul a invocat, în esență, că infracțiunea pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de textele de incriminare.

Prin urmare, în cauză, nu poate fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei decizii de către instanța de contencios constituțional cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și soluționarea pe fond a recursului în casație, condiție prevăzută expres de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, din cuprinsul Deciziei nr. 417/RC din 22 noiembrie 2018, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, din cuprinsul Deciziei nr. 417/RC din 22 noiembrie 2018, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV