ÎCCJ, Decizia nr. 60/2020

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2019, s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorii A. și B., cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4251 și art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorii A. și B., Înalta Curte, secția penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:

Astfel, Înalta Curte, secția penală, a reținut că, reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de către contestatorul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (Dosar nr. x/2019), are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 341 alin. (8) C. proc. pen. și art. 4251 C. proc. pen. și textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza s-a reținut că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest sens, s-a constatat că dispozițiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen. raportat art. 4251 C. proc. pen., criticate pentru neconstituționalitate, sunt cele ce atrag inadmisibilitatea căii de atac formulate de contestator, ce are ca obiect contestația formulată de acesta împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată plângerea petentului împotriva soluției de clasare a procurorului.

Înalta Curte a reținut că, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că "o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. (...) Aceasta, deoarece indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză." (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012; Decizia nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016).

Or, în cauză, dispozițiile legale criticate ca fiind neconstituționale, respectiv art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 4251 din C. proc. pen., sunt cele ce determină soluția inadmisibilității contestației formulate.

În contextul acestor argumente, Înalta Curte a constatat că, în speță, contestatorii au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. și art. 4251 C. proc. pen., raportându-se doar formal la exigențele art. 29 din Legea nr. 47/1992, fără a invoca adevărate critici de neconstituționalitate.

În realitate, contestatorii critică modul în care a fost reglementată competența judecătorului de cameră preliminară și procedura de soluționare a plângerilor formulate împotriva actelor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată, urmărindu-se modificarea textelor de lege menționate pe calea unei excepții de neconstituționalitate.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de contestatori în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, s-a apreciat că excepția invocată nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, cu privire la aceste dispoziții s-a constatat că în fața instanței de control constituțional au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție, precum și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886/5.12.2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., atât soluția, cât și considerentele deciziei mai sus menționate regăsindu-se în numeroase decizii ulterioare ale Curții, cum ar fi Deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52/22.01.2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/17.04.2015; nr. 139 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268/22.04.2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416/11.06.2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432/17.06.2015; nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521/13.07.2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614/13.08.2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534/15.07.2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908/11.11.2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95/2.02.2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132/21.02.2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865/2.11.2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961/5.12.2017; și nr. 801 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151/16.02.2018.

În consecință, având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție păstrându-și valabilitatea și în prezenta cauză, Înalta Curte a respinse excepția invocată în cauză.

II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4251 și art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., cuprinsă în încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorii A. și B. au formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 1-2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 10 februarie 2020.

Prin încheierea din data de 10 februarie 2020 întrucât Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost atașat doar în supliment, apreciind necesar soluționării cauzei atașarea în integralitate a dosarului menționat, s-a dispus amânarea cauzei și acordarea unui nou termen.

La termenul din data de 9 martie 2020 instanța, deliberând asupra cererii de amânare în vederea pregătirii apărării, formulată de contestatorul A., a apreciat-o ca întemeiată, motiv pentru care a admis-o atrăgând atenția contestatorului că este singurul termen acordat pentru acest motiv. Totodată, s-a dispus comunicarea către contestatorul A. a unei copii a încheierii de ședință din data de 29 noiembrie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 23 martie 2020, având în vedere dispozițiile art. 43 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Președintele României, Ordinul nr. 71 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020, constatând existența unor motive obiective ce pun instanța în imposibilitatea desfășurării ședinței de judecată la termenul fixat în data de 06 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din ședința de judecată cu termen la data 06 aprilie 2020.

Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgență instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 212 din data de 16 martie 2020 și prelungită prin dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel național și a măsurilor de prevenire și control a infecțiilor, în contextul situației epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel național, pentru o perioadă de 30 de zile; precum și dispozițiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgență vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată și citarea părților s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 26 mai 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul formulat de contestatorii A. și B. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul unui dosar rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secției penale (având ca obiect contestația formulată împotriva încheierii nr. 61 din data de 12 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală, și pentru cauze cu minori prin care, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată împotriva Ordonanței nr. x/II/2/2019 din data de 18.04.2019 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și ordonanța de clasare din data de 14.03.2019 dată în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova), de către persoane având calitatea de contestatori (A. și B.) și vizează dispoziții aflate în vigoare [art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. potrivit căruia "Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) și alin. (71) este definitivă." și art. 4251 din C. proc. pen. care prevede la alin. (1) "Calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."], texte în vigoare și care nu au fost declarate neconstituționale.

În privința ultimei condiții de admisibilitate, se reține că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția criticată pentru neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că obiecțiunile formulate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. și art. 4251 C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituționalitate a textului de lege.

În cauză, așa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce depinde de modul de soluționare a cauzei este prevederea în lege a posibilității de a formula o cale de atac împotriva sentinței pronunțată de judecătorul de cameră preliminară prin care a fost respinsă plângerea împotriva soluției de clasare, contestatorii urmărind, în realitate o intervenție de natură legislativă asupra textului supus analizei.

Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, se reține că instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții însăși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886/5.12.2014, și a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen.

Prin decizia menționată, Curtea a statuat, în parag. 25 și 26, că faptul că încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) și la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) este definitivă nu este de natură a afecta constituționalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai prin lege".

Dispozițiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 340 și art. 341 din C. proc. pen., în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 și art. 341 din C. proc. pen., legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului. În același sens este și Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52/22.01.2015.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu situația juridică a contestatorilor ci doar urmărește o modificare a unui cadru legislativ.

Ca atare, față de argumentația ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale astfel că va respinge ca nefondat, recursul declarat de contestatorii A. și B. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4251 și art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. cuprinsă în încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorii A. și B. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4251 și art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. cuprinsă în încheierea din data de 29 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorii la plata sumei de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2020.

GGC - GV