ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2016

Dispoziția nr. 36615 din 25 iunie 2013 și actele vizate de contestația administrativă soluționată prin această dispoziție: - Decizia de impunere nr. 24241 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren pentru anul 2008; - Decizia de impunere nr. 24248 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren pentru anul 2009; - Decizia de impunere nr. 24249 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren pentru anul 2010; - Decizia de impunere nr. 24252 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren pentru anul 2011; - Decizia de impunere nr. 24253 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren pentru anul 2012; - Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 24254 din 23 aprilie 2013; - Decizia de impunere nr. 24213 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2008; - Decizia de impunere nr. 24217 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2009; - Decizia de impunere nr. 24218 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2010; - Decizia de impunere nr. 24219 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2011 nr. ; - Decizia de impunere nr. 24221 din 23 aprilie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2012; - Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 24254 din 23 aprilie 2013.

Dispoziția nr. 44157 din 27 iulie 2013 și actul administrativ contestat, respectiv: - Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 33847 din 07 iunie 2013.

Dispoziția nr. 44156 din 27 iulie 2013 și actul administrativ contestat, respectiv: - Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 29191 din 20 mai 2013.

Dispoziția nr. 49379 din 30 august 2013 și actul administrativ contestat, respectiv: - Decizia nr. 36617 din 25 iunie 2013 pentru îndreptarea din oficiu a erorilor materiale.

Suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004. II. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 71 din 2 aprilie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții - Municipiul Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică - prin Primar și a anulat actele administrative fiscale contestate. III. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Municipiul Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia și Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică - prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, pentru motive pe care le-au încadrat inițial în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. din 1865. În esență, prin cererea de recurs, recurenții-pârâți au formulat următoarele critici: - în mod greșit s-a reținut inaplicabilitatea art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., în condițiile în care serviciul prestat de intimată nu este un serviciu public de interes general; - în mod greșit s-a reținut că deciziile de impunere contestate nu respectă cerințele legale prevăzute de art. 43, raportat la art. 87 C. proc. fisc., deși acestea au fost emise cu respectarea anexelor 10 și 11 la Ordinul nr. 2052 bis/2006 și anexei nr. 31 la Ordinul 75/2009, iar menționarea greșită a denumirii sau perioadei reprezintă simple erori materiale, îndreptate potrivit art. 48 C. proc. fisc. Ulterior printr-o cerere intitulată "precizări detaliate ale motivelor de recurs depuse în termen", recurenții-pârâți au indicat, ca temeiuri de drept, prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 8 octombrie 2015, recurenții-pârâți au invocat, în temeiul art. 245, art. 246 alin. (1) și art. 247 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Mangalia, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică și excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Mangalia. La data de 1 martie 2016, recurenții-pârâți au invocat în scris și motivul de ordine publică vizând nepronunțarea hotărârii în ședință publică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 402, art. 175 alin. (2) și art. 176 pct. 5 C. proc. civ. IV. Apărările intimatei S.C. A. SA a depus la dosar o întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care nu a fost formulat în termenul de 15 zile de la comunicarea sentinței, conform art. 485 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și cu privire la criticile care nu vizează interpretarea și aplicarea greșite a legii și nu permit încadrarea în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța a reținut în mod legal nulitatea actelor contestate din punct de vedere procedural, pentru lipsa unor elemente esențiale, și nelegalitatea impunerii taxei pe clădiri și a taxei pe teren, în raport cu prevederile art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc. V. Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 9 octombrie 2015, în temeiul alin. (4) al aceluiași articol. Prin încheierea din data de 4 decembrie 2015, recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen pentru a fi soluționat în ședință publică, după dezbateri contradictorii, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., urmând ca asupra motivelor de recurs formulate după termenul de 15 zile de la comunicarea sentinței, instanța să se pronunțe numai dacă stabilește caracterul de motive de ordine publică, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ. VI. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimata-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. civ., mai multe decizii de impunere pentru stabilirea taxei pe clădiri și pe terenuri pentru perioada 2008 - 2012 și deciziile pentru stabilirea obligațiilor accesorii corespunzătoare, emise de Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică, menținute prin dispozițiile privind respingerea contestațiilor administrative, indicate expres la pct. I din prezenta decizie. În temeiul art. 35 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, competența administrării impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetelor locale ale unităților administrativ-teritoriale revine compartimentelor de specialitate ale autorităților administrației publice locale, care au și atribuția de a soluționa contestațiile administrative împotriva actelor de impunere, potrivit art. 209 alin. (4) din același Cod. Prin urmare, compartimentul de specialitate al autorității administrației locale - în speță, Direcția Generală Economică din cadrul Primăriei Municipiului Mangalia, sub denumirea de la data emiterii actelor contestate - fiind titular al atribuțiilor de administrare a creanțelor fiscale locale și de soluționare a contestațiilor administrative, are aptitudinea de a emite acte administrative fiscale, în regim de putere publică, având prin urmare capacitate administrativă, în virtutea căreia poate sta în procesul de contencios administrativ chiar în absența personalității juridice civile. Primăria este definită în art. 77 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 ca fiind o structură funcțională cu activitate permanentă ce reunește primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, astfel că analiza și admiterea unei excepții de lipsă de capacitate procesuală de folosință a Primăriei Municipiului Mangalia, în condițiile în care în proces figurează Direcția Generală Economică, emitentă a actelor contestate, în calitatea ei de organ de specialitate al administrației locale, este lipsită de orice relevanță practică în economia cauzei și în raport cu modul în care societatea reclamantă a fixat cadrul procesual. Referitor la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Mangalia, după cum și recurenții-pârâți au arătat, de altfel, în motivarea excepției, Înalta Curte reține că, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, unitatea administrativ-teritorială este persoană de drept public, cu capacitate juridică și patrimoniu propriu, subiect de drept fiscal și de drept procesual și titulară a codului de înregistrare fiscală, astfel că nu este terț față de raportul de drept fiscal dedus judecății, deși, în temeiul art. 17 alin. (1) și (4) C. proc. fisc., este reprezentată de compartimentul de specialitate al administrației publice locale. Cu privire la motivul de ordine publică referitor la încălcarea principiului publicității procesului prin nepronunțarea hotărârii în ședință publică, Înalta Curte constată că acest motiv face parte dintre nulitățile necondiționate de existența unei vătămări, conform art. 176 pct. 5 C. proc. civ. Publicitatea ședinței de judecată este prevăzută expres de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca o garanție esențială a dreptului la un proces echitabil. Curtea europeană a Drepturilor Omului a nuanțat însă această exigență, luând în considerare diversitatea sistemelor de drept procesual ale statelor membre, și a decis, în jurisprudența sa, că pronunțarea publică a hotărârii nu trebuie interpretată literal, scopul art. 6 din Convenție fiind atins și prin posibilitatea oferită părților de a avea acces la hotărâre și de a procura o copie de la grefa instanței (Pretto și alții c. Italiei, hotărârea din 8 decembrie 1983). Cu privire la fondul raportului juridic supus contestării judiciare, prin prisma motivelor formulate în termen, ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță a reținut nelegalitatea actelor administrative fiscale dintr-o dublă perspectivă: incidența prevederilor art. 46 C. proc. fisc., referitoare la nulitatea actului administrativ fiscal, și identificarea greșită a calității de subiect al impunerii, în raport cu prevederile art. 249 alin. (3) și 256 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit art. 46 C. proc. fisc. "lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu." Contrar concluziei judecătorului fondului, instanța de control judiciar constată că în speță deciziile de impunere cuprind elementele de identificare ale autorității emitente și ale contribuabilului, numele, prenumele și calitatea reprezentanților compartimentului de specialitate, obiectul actului administrativ fiscal (taxa pe clădiri, taxa pe teren sau accesorii, după caz), perioada, termenele de plată. Pentru clădiri, deciziile de impunere indică valoarea impozabilă, cota stabilită prin hotărâri ale Consiliului local, suma datorată și termenele de plată și fac trimitere la poz. 1 - 34 din anexă pentru ridicarea valorii contabile a centralelor termice pentru care s-a calculat impozitul. În cazul terenurilor sunt indicate suprafața și elementele de calcul, iar cu privire la accesorii în decizie sunt precizate: natura obligației principale, cuantumul acestora, perioada pentru care se calculează accesorii, procentul aplicat și suma datorată. Prin urmare, Înalta Curte constată că în sentința atacată s-a reținut greșit nulitatea actelor administrative fiscale contestate, prin prisma art. 46 C. proc. fisc. De asemenea, s-a reținut greșit și inexistența obligației de plată în sarcina intimatei-reclamante, pe care prima instanță a considerat-o scutită de plata taxei pe clădiri și pe terenul aferent centralelor termice, din perspectiva obiectului activității desfășurate în temeiul contractului din 31 ianuarie 2003, de delegare a serviciului public de producție și furnizare a energiei termice și apei calde pentru consum către utilizatorii finali. Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, art. 249 alin. (3) din C. fisc. instituie o taxă care constituie sarcina fiscală a persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, care au calitatea de concesionar, locatar, titular al dreptului de administrare sau de folosință, după caz. Intimata-reclamantă a susținut, în esență, că intenția clară a legiuitorului a fost aceea de a excepta de la plata impozitului/taxei pe clădiri și teren imobilele din domeniul public sau privat al unităților administrativ-teritoriale folosite în scopul activităților desfășurate în interes public, relevantă fiind destinația de interes public, iar nu calitatea de subiect de drept public al titularului. Această interpretare, pe care s-a fundamentat și soluția primei instanțe, nu este împărtășită de Înalta Curte, pentru că textele citate fac trimitere clară la calitatea de persoană de drept public, iar nu la obiectul de activitate al concesionarilor, locatarilor sau titularilor dreptului de administrare ori de folosință. Conform art. 250 alin. (1) pct. 1 din C. fisc., clădirile proprietate publică nu intră sub incidența obligației de plată a impozitului pe clădiri, dar în ipoteza prevăzută de art. 249 alin. (3), este instituită o sarcină fiscală pentru concesionarul, locatarul sau titularul dreptului de administrare ori de folosință care nu are calitatea de persoană de drept public. În egală măsură, conform art. 256 alin. (3) C. fisc., pentru terenurile proprietate publică a statului ori a unităților-administrativ teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, taxa pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionărilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren. Ies de sub incidența obligației de plată a taxei pe clădiri și pe teren doar bunurile proprietate publică a statului ori a unității administrativ-teritoriale afectate îndeplinirii unui serviciu public organizat în subordonarea directă a autorității administrativ-teritoriale, iar nu în cazul unei delegări a serviciului public către un operator privat. În speță, conform art. 1 din contractul de delegare a gestiunii din 31 ianuarie 2013, concedentul Consiliul local al Municipiului Mangalia a delegat concesionarului gestiunea, administrarea și exploatarea sistemului de alimentare cu energie termică de interes local, iar potrivit art. 4 din contract, bunurile mobile și imobile aparținând domeniului public și privat al concedentului, utilizate pentru efectuarea serviciului, au fost încredințate concesionarului în schimbul unei redevențe. Aceste motive de recurs, pe care Înalta Curte le consideră întemeiate, impun casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., pentru a se cerceta pe fond motivele din acțiune, referitoare la modalitatea de calcul al obligațiilor principale și accesorii contestate.