ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3609/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II- a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 aprilie 2014, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Mangalia, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună modificarea dispoziției atacate și, pe cale de consecință, modificarea deciziei de impunere nr. x din 18 iunie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 30 iunie 2013 și revocarea deciziei din 18 iunie 2013, referitoare la obligațiile de plată accesorii.

Prin Sentința civilă nr. 3335 din 6 mai 2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București-SCAF.

Cauză a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal la data de 4 iunie 2015.

Prin Sentința nr. 66 din 15 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică și au fost obligate pârâtele să modifice decizia de impunere nr. x din 18 iunie 2013 și Decizia nr. 35731 din 18 iunie 2013 privind accesoriile prin recalculare și aplicare a procentelor de impozitare, în limitele Legii nr. 571/2003, la activul Clădire Multifuncțională identificat cadastral.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâtele Primăria Municipiului Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică au formulat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 (încălcarea principiului disponibilității prin introducerea în cauză a Primăriei Mun. Mangalia - Direcția Generală Economică), pct. 5 (nepronunțarea hotărârii în ședință publică) și 8 C. proc. civ.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza pe fond, respingerea acțiunii, în principal ca efect al admiterii excepțiilor invocate (excepția lipsei capacității de folosință și, implicit, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Mangalia) și, în subsidiar, ca nefondată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentele consideră că a fost încălcat principiul disponibilității, față de dispoziția instanței de a introduce în cauză o nouă persoană la al 3 -lea termen de judecată în fața Curții (în contextul în care inițial acțiunea a fost introdusă la Tribunalul Buc. la 11 aprilie 2014 și ulterior după 6 termene a fost declinată la CAB), .

Regula generală astfel instituită, arată că procesul nu poate fi declanșat din oficiu "judex ne procedat ex oficio", dar dreptul modern prevede excepții de Ia acest principiu, în care instanța poate dispune anumite măsuri fără a exista în acest sens o cerere din partea participanților.

Desigur, sesizarea instanței, numai prin cererea adresată de subiectul procesual interesat, dimensionează axiomatic principiul disponibilității.

Art. 9 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), consacra acest principiu sub denumirea de "dreptul de dispoziție al părții" și statuează, în acest mod, mai multe drepturi pentru titularul cererii.

În înțelesul textului de lege invocat, care reprezintă sediul materiei principiului în discuție, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau a altei persoane. În această ipoteză, însumând situațiile prevăzute de legiuitor, orice persoană se poate adresa justiției, prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată, iar în cazurile anume prevăzute de lege sesizarea poate fi făcută și de alte persoane sau organe.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (5) Noul C. proc. civ., recurentele arată că hotărârea atacată nu a fost pronunțată în ședință publică.

În ceea privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., învederează următoarele aspecte relevante:

Prin Încheierea din 27 noiembrie 2015 instanța de fond a soluționat excepția lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Mangalia.

Instanța sesizată cu excepțiile, s-a rezumat în a le respinge motivând succint că:

"pentru a se evita o casare, respinge excepțiile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .ca fiind nefondate".

Față de soluția dată în încheierea interlocutorie recurată, rezultă că instanța, nu a analizat excepțiile prin prisma aspectelor invocate, iar soluția de respingere a acestora nu trebuie făcută cu menirea de a evita o casare ci soluționarea acestora are în vedere analizarea fundamentului juridic și a argumentelor invocate.

Față de acest aspect astăzi recurat, consideră că instanța de fond a soluționat excepțiile în mod greșit omițând astfel să constate dacă cele enunțate sunt sau nu corecte, practic nedând nici o rezolvare concretă problemelor de drept invocate în apărare.

Din acest punct de vedere se impune admiterea recursului casarea hotărârii și rejudecând cauza să se constate că Primăria Municipiului Mangalia nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, fiind numai o structură administrativă, deci nu are capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, astfel că se impune respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate și fără calitate procesuală pasivă.

Recurentele apreciază că soluția dată cu referire la soluționarea excepțiilor este incorectă atât pe fondul soluționării excepțiilor cât și din punct de vedere procedural.

La termenul din 27 noiembrie 2015, instanța a încălcat principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 noul C. proc. civ., nepunând în discuție părților, astfel cum prevede art. 78 alin. (2) noul C. proc. civ., necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, la momentul în care a constatat din oficiu o așa zisă lipsă de procedură cu Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică.

În fine, recurentele precizează că modalitatea de analizare a excepțiilor invocate, este una greșită iar soluția cu privire la acest aspect este una contrară legii.

Pe fondul cauzei, recurentele au susținut că instanța de fond nu a observat, din cuprinsul înscrisurilor depuse la termenul din 15 ianuarie 2016, că în realitate intimata reclamantă și-a înscris în cartea funciară Clădirea Multifuncțională. În opinia recurentelor, din cuprinsul aceluiași extras de carte funciară, rezultă fără putință de tăgadă faptul că dreptul de proprietate asupra imobilul Clădire Multifuncțională a fost notat încă din 2007. Recurentele au mai susținut că în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoana juridică.

În opinia recurentelor-pârâte, intimata-reclamantă a omis o serie de proceduri impuse de dispozițiile legale în materie tocmai pentru a se eschiva de plata unor taxe și impozite obligatorii, iar în contextual celor mai sus prezentate urmează a se aprecia că majorarea cotei de impozit a intervenit ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor ce-i revin oricărei persoane juridice deținătoare de terenuri și construcții. Obligativitatea reevaluării reprezintă întocmai scopul legiuitorului de a determina în mod corect impozitul pe clădiri la persoane juridice, enunțând astfel în reglementarea Codul fiscal aplicabil la momentul emiterii actelor administrative contestate, obligativitatea de înregistrare în contabilitate a valorii rezultate din rapoartele de evaluare ale clădirilor. Neevaluarea clădirilor și nedepunerea declarației, nu pot determina o scutire de la plata obligațiilor fiscale.

Recurentele apreciază că, pentru a nu datora cota de impozit majorat conform art. 253 alin. (6) lit. a) din Codul fiscal, intimata trebuia să efectueze și să înregistreze în contabilitate reevaluarea clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință.

Prin urmare, solicită instanței a se analiza în mod corect înscrisurile depuse la dosarul cauzei, înscrisuri care dovedesc în mod just legalitatea actelor administrative contestate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 mai 2018, completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul fondat, pentru considerentele și în limitele ce vor fi arătate în continuare.

Controlul de legalitate declanșat de intimata-reclamantă a avut ca obiect modificarea deciziei de impunere nr. x din 18 iunie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 30 iunie 2013 și revocarea Deciziei nr. 35731 din 18 iunie 2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii.

Prin Decizia de impunere nr. x din 18 iunie 2013, Primăria Municipiului Mangalia a stabilit un impozit aferent perioadei 1 ianuarie 2008 - 30 iunie 2013 în sumă de 2.424.771 RON pentru Clădirea Multifuncțională, iar prin Decizia nr. 35731 din 18 iunie 2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii, a stabilit obligații de plată accesorii în suma de 1.699.631,37 RON.

Instanța de fond a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică și a obligat pârâtele să modifice Decizia de impunere nr. x din 18 iunie 2013 și Decizia nr. 35731 din 18 iunie 2013 privind accesoriile prin recalculare și aplicare a procentelor de impozitare, în limitele Legii nr. 571/2003, la activul Clădire Multifuncțională identificat cadastral.

Din analiza actelor de la dosar, Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință din 27 noiembrie 2015, instanța de fond a constatat greșit că la acel termen de judecată este lipsă de procedură cu pârâta de Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică, câtă vreme nu s-a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a acestei părți și niciuna din părțile existente nu a făcut o asemenea solicitare.

În asemenea litigii, este incident principiul disponibilității părților: reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual prin indicarea persoanelor chemate în judecată.

Este adevărat că, în spețele de contencios administrativ, judecătorul poate pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a anumitor subiecte de drept. Lărgirea cadrului procesual, în sensul art. 16

1

din Legea contenciosului administrativ poate determina o lămurire a situației de fapt și a împrejurărilor de drept, datorită apărărilor realizate, absolut necesare pentru o asemenea cauză, însă lărgirea cadrului procesual trebuie pusă în discuția părților și cerută explicit de cel puțin una din părțile existente.

Însă, constatând lipsa de procedură fără a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică, instanța fondului a încălcat principiul disponibilității.

Pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora se va soluționa litigiul.

Înalta Curte constată că nerespectarea principiului disponibilității se încadrează la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu pct. 4 C. proc. civ., cum în mod greșit au indicat recurentele

Prin urmare, în cauză este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în timp ce motivul de la pct. 4 este nefondat, nefiind realizată o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

De asemenea, Înalta Curte, contrar celor reținute de prima instanță, constată că soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a lipsei capacității de folosință nu este motivată corespunzător.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond nu satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia neregăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a lipsei capacității de folosință.

Prin urmare, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 punctul 6 din C. proc. civ., iar nu pct. 5 cum în mod greșit au indicat recurentele.

Înalta Curte constată că în cauză este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 punctul 8 din C. proc. civ., întrucât nu împărtășește opinia primei instanțe potrivit căreia motivarea dispoziției privind admiterea în parte a contestației formulate de S.C. A. S.A. nr. x din 14 octombrie 2013 este eliptică și nu examinează argumentele petentei cu privire la "neaplicarea corectă a cotei de impunere prevăzută de art. 253 din Legea nr. 571/2003" și "stabilirea unor sume incorecte ca bază de impunere la stabilirea impozitului pe clădire și teren"

Este adevărat că motivarea unei decizii administrative nu se limitează la temeiurile de drept care fundamentează competența de emitere a actului, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

În speță, însă, aceste cerințe nu pot fi considerate ca neîndeplinite, întrucât Dispoziția privind admiterea în parte a contestației formulate de S.C. A. S.A. nr. x din 14 octombrie 2013 este temeinic motivată, cu privire atât la aspectele contestate, cât și la textele de lege incidente în cauză.

Prin urmare, în mod eronat instanța de fond a considerat că dispoziția contestată este un act administrativ nemotivat și, pe această premisă, nu a mai procedat la analizarea celorlalte critici formulate prin acțiune și a apărărilor corelative ale pârâtei, pe aspectele de fond.

În ceea ce privește susținerile recurentelor referitoare la nepronunțarea hotărârii atacate în ședință publică, Înalta Curte constată că formalitatea pronunțării în ședință publică trebuie analizată în lumina celor decise de CEDO în Hotărârea Pretto și alții contra Italiei. Prin Hotărârea din 8 decembrie 1983 (seria x nr. x) dată în cauza Prettto Pretto și alții contra Italiei, Plenul Curții Europene a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, că "în privința absenței pronunțării publice, Curtea arată că numeroase state contractante, folosesc de mult timp pe lângă lectura cu voce tare, alte mijloace de a face publice deciziile jurisdicțiilor lor. Ea apreciază că redactorii Convenției nu au putut să neglijeze această împrejurare și nu cred deci că trebuie să opteze pentru o interpretare literală în materie: forma publicității "judecății" prevăzută de dreptul intern al statului reclamat, trebuie apreciată în lumina particularităților procedurii la care se referă și în funcție de scopul și obiectul art. 6 par. 1. Luând în considerare ansamblul procesului, Curtea studiază rolul pe care îl are acesta (...) dacă respingerea recursului nu a dat loc la o pronunțare în ședință publică, orice persoană poate să-și consulte hotărârea sau să-și procure o copie a acesteia de la grefă. Lipsa pronunțării publice nu a încălcat deci art. 6 par. 1. "- apud V.Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ediția a 6-a, 2008, Institutul Român pentru Drepturile Omului, p. 298. În același sens este Hotărârea din 8 decembrie 1983 (seria x nr. x) a Plenului Curții Europene a drepturilor Omului dată în cauza Axen contra Germaniei, Ibidem, p. 299.

Ca urmare, cât timp publicitatea prin Ecris asigură luarea la cunoștință de soluții, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 e nefondat sub acest aspect.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte constată recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de rejudecare va verifica eventual necesitatea administrării probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții, pentru corecta identificare a imobilelor supuse impozitului, a datei finalizării construcțiilor și/sau a unei expertize tehnico judiciare în specialitatea contabilă, în vederea verificării corectei stabiliri a impozitului aferent Clădirii Multifuncționale aparținând reclamantei pe perioada 1 ianuarie 2008 - 30 iunie 2013.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Primăria Municipiului Mangalia - Direcția Generală Economică și Primăria Municipiului Mangalia împotriva Sentinței nr. 66 din 15 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM