ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial, la data de 24 iulie 2015, sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5, anularea Deciziei nr. 145 din data de 20 aprilie 2015, a Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în cazul persoanelor juridice, pentru anul 2014, din data de 08 decembrie 2014 și a Sumarului notă de plata din data de 10 decembrie 2014, acte emise de pârâtă, precum și suspendarea executării celor trei acte administrative contestate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 170 din 13 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată din oficiu de instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În fața Curții de Apel București, prin completarea motivelor contestației, reclamanta a solicitat admiterea acesteia, anularea actelor contestate și recalcularea taxei pe clădiri datorate de reclamantă, care a fost greșit stabilită prin actele contestate.

Prin Sentința nr. 1199 din 8 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind suspendarea, a admis cererea completată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5, a anulat actele atacate și a obligat pârâta să recalculeze taxa pe clădiri.

Împotriva Sentinței nr. 1199 din 8 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București, care invocând dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ. a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârii și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

S-a susținut că, instanța de fond în primul rând a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de instituția pârâtă prin cuprinsul întâmpinării cu toate că din punctul ei de vedere acestea erau întemeiate.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut faptul că actele de executare contestate au avut în vedere impozitul pe clădiri pentru anul 2014, stabilit în sarcina reclamantei, pentru spațiile deservite ca săli de mese, în cadrul Spitalului de Urgență și Centrului de Conferințe al INS.

S-a mai susținut că, un alt aspect reținut eronat de instanța de fond a fost că instituția pârâtă a stabilit o cotă de impozitare ca urmare a nereevaluării imobilului potrivit art. 253 C. fisc. cu o cotă majorată, deși sarcina era a Spitalului de Urgență și a Centrului de Conferințe al INS.

Instanța de fond a apreciat faptul că, pârâta trebuie să recalculeze taxa pe clădiri după identificarea încăperilor folosite pentru activități economice, ceea ce s-a și materializat, în sensul că reclamanta figurează în evidențele fiscale cu rămășiță 365,674 RON, accesorii în cuantum de 214.363,93 RON, un total general de 580.037,93 RON.

A învederat instanței de recurs faptul că, analizând sentința recurată coroborată cu raportul de reevaluare depus de către Centrul de Conferințe al INS în anul 2015, instituția pârâtă a analizat și a recalculat taxa pe clădire aplicând cota de impozitare de 1,5%, când de fapt potrivit legislației în vigoare procentul de impozitare ar fi trebuit să fie de 10% și 30% pentru perioada trecută 2012 - 2015, dar și în prezent.

Recurenta a apreciat că impozitul a fost stabilit corect în funcție de contractele de închiriere a spațiilor - 160 mp în incinta Spitalului Municipal București, respectiv 953,4 mp în incinta INS. Astfel în urma recalculării taxei pe clădiri intimata-reclamantă datora la data promovării recursului un impozit total de 580.037,93 RON din care rămășiță 365,674 RON și accesorii în cuantum de 214.363,93 RON.

S-a mai menționat că datorită neefectuării evaluării cota de impozitare a crescut potrivit art. 253 C. fisc., reevaluare care trebuia efectuată de către Spitalul Universitar de Urgență, aspecte reglate ca urmare a sentinței recurate.

În ceea ce privește imobilul situat în Bd. x, a învederat că acesta a fost înregistrat în evidențele fiscale începând cu data de 15 decembrie 2011, data contractului de închiriere, iar valoarea de inventar a fost stabilită potrivit declarațiilor Centrului de Conferințe al Institutului Național de Statistică, aspecte reglate ca urmare a sentinței recurate, având în vedere declarațiile date în cursul anului 2015.

S-a solicitat admiterea recursului cu consecința menținerii actelor administrativ fiscale atacate, întrucât instituția pârâtă le-a emis cu respectarea legislației în vigoare.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a dispozițiilor legale incidente în materie și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de intimata-reclamantă SC A. SRL are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 145 din data de 20 aprilie 2015, a Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în cazul persoanelor juridice, pentru anul 2014, din data de 08 decembrie 2014 și a Sumarului notă de plata din data de 10 decembrie 2014, prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru anul 2014, datorat pentru două spații închiriate în cadrul Spitalului de Urgență și Centrului de Conferințe al Institutului Național de Statistică cu titlu de săli de mese.

Potrivit art. 249 alin. (3) C. fisc., se stabilește taxa pe clădiri pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz.

Conform art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc.:

"Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru: 1. clădirile instituțiilor publice și clădirile care fac parte din domeniul public și privat al unei unități administrativ-teritoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice".

Potrivit prevederilor legale anterior menționate există o exceptare de la plata taxei pe clădiri pentru clădirile proprietatea statului, în sensul că aceasta se achită pentru încăperile care sunt folosite în scopul unor activități economice, dar din cuprinsul deciziei de impunere nu rezultă că instituția-pârâtă le-ar fi identificat, aspect care pune sub semnul întrebării corectitudinea stabilirii taxei de impunere.

Înalta Curte verificând actele și lucrările dosarului constată că, în mod corect judecătorul fondului a reținut că motivarea deciziei de impunere nu distinge și nu cuprinde referiri la încăperile - săli de mese date în folosință prin contractele de asociere încheiate de societatea-reclamantă cu Spitalul de Urgență și Centrul de Conferințe al Institutului Național de Statistică.

Totodată, conform art. 2

2

din O.G. nr. 81 din 28 august 2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice:

"Începând cu data de 1 ianuarie 2008, activele fixe corporale de natura construcțiilor și terenurilor aflate în patrimoniul instituțiilor publice vor fi reevaluate cel puțin o dată la 3 ani, în condițiile prevăzute la art. 2

1

, de o comisie numită de conducătorul instituției publice sau de evaluatori autorizați conform reglementărilor legale în vigoare, rezultatele reevaluării urmând a fi înregistrate în contabilitate până la finele anului în care s-a efectuat reevaluarea"

Potrivit art. 253 alin. (6) C. fisc.:

"în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri va fi stabilită între a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință; b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință".

Se constată, potrivit actelor dosarului că, în cauză, nu au fost făcute reevaluările stabilite de lege de către instituțiile publice, respectiv Spitalul de Urgență și Centrul de Conferințe al Institutului Național de Statistică.

În acest context, în mod legal judecătorul fondului a apreciat că nu era obligația reclamantei să realizeze aceste reevaluări pe care legiuitorul le stabilește în sarcina instituțiilor publice.

Mai mult, din cuprinsul motivelor de recurs rezultă cu claritate că instituția pârâtă a constatat că reevaluarea trebuia efectuată de către Spitalul Universitar de Urgență și de către Institutul Național de Statistică și a reglat, ulterior pronunțării sentinței, impozitul datorat de reclamantă.

Astfel, recurenta-pârâtă a executat Sentința nr. 1199 din 08 aprilie 2016 prin recalcularea la data de 31 decembrie 2014 a masei impozabile stabilite în sarcina societății intimate, aspect care echivalează cu achiesarea la sentință și recunoașterea pretențiilor reclamantei.

Prin urmare nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea pronunțată de curtea de apel este neîntemeiată, sub aspectul modului de verificare a legalității actelor administrativ fiscale contestate.

Înalta Curte, având în vedere solicitarea recurentei-pârâte din cuprinsul motivelor de recurs în sensul aplicării prevederilor art. 460 alin. (9) din Legea nr. 227/2015, subliniază faptul că legea nu retroactivează și că nu poate obliga proprietarii clădirilor - instituții publice să achite diferența de taxă dintre aplicarea celor două procente pentru perioada 2012 - 2015, dacă nu au calitate procesuală în cauză.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii primei instanței, astfel că aceasta va fi menținută, iar recursul declarat de pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5

București împotriva Sentinței nr. 1199 din 08 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT