ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2394/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 26 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, obligarea acestuia la plata sumei de 1.900 RON, reprezentând salariul minim brut pe economie, precum și la plata cheltuielilor de judecată, pentru suprimarea, pe viață, a dreptului fundamental de a munci.

Prin sentința civilă nr. 12310 din data de 12 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea Decretului nr. 212/1974 ca inadmisibilă, precum și cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2095A din data de 27 iunie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, precum și apelul declarat de apelantul-reclamant A. ca nefondat.

Prin decizia nr. 292R din data de 22 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă și a respins recursul promovat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2095A din data de 27 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 292R din data de 22 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a Cererii de sesizare a Curții Constituționale, a declarat recurs reclamantul A..

Prin motivele de recurs recurentul-reclamant a susținut că în mod nelegal a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, în speță fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de contencios constituțional.

Astfel, a arătat că instanța a reținut eronat inexistența unei legături cu soluționarea cauzei a dispozițiilor legale, constatând că obiectul cauzei de față nu îl constituie dreptul sau posibilitatea sa de a ocupa o funcție publică.

A apreciat că această concluzie a instanței este falsă și este contrazisă de însăși cererea introductivă depusă la Judecătoria Sectorului 3 București, prin care a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care a determinat suprimarea pe viață a dreptului său fundamental de a muncii, cu toate că acest drept constituțional nu poate fi înlăturat de nicio lege, scopul procesului fiind acela de a i se recunoaște acest drept.

De asemenea, a criticat cele reținute de către curtea de apel în sensul că dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu sunt îndeplinite.

Recurentul-reclamant a arătat că nu există nicio decizie a Curții Constituționale care să fi analizat prevederile art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, iar, așa cum a precizat în răspunsul la întâmpinare din data de 28 ianuarie 2019, având în vedere că, pe durata procesului, Legea nr. 188/1999 a fost abrogată, nu mai era necesară analizarea art. 54 lit. j) din această lege.

A subliniat că excepția de neconstituționalitate viza dispozițiile art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019, pentru competentă soluționare.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului:

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

În dezvoltarea motivelor de recurs, în esență, recurentul-reclamant A. a susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale reglementate de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Respingând, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către recurentul-reclamant A., Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut, pe de o parte, că dispozițiile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 nu mai sunt în vigoare, iar, pe de altă parte, că prevederile art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ nu au legătură cu soluționarea cauzei, deoarece obiectul pricinii de față nu îl constituie dreptul sau posibilitatea recurentului-reclamant de a ocupa o funcție publică.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea depusă la data de 16 septembrie 2019, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 raportat la prevederile art. 41 pct. (1) și art. 53 din Constituția României, iar, la data de 28 ianuarie 2020, prin răspunsul la întâmpinare și prin cererea atașată acestuia, a solicitat să se constate neconstituționalitatea prevederilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, raportat la aceleași dispoziții constituționale invocate și în prima cerere.

Referitor la dispozițiile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a susținut că, pe durata procesului, Legea nr. 188/1999 a fost abrogată, astfel încât nu mai era necesară analizarea admisibilității cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în speță, curtea de apel nu a procedat la verificarea tuturor condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, constatând tocmai faptul susținut de către recurentul-reclamant, respectiv împrejurarea că aceste prevederi au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Codului administrativ, conform art. 597 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 57/2019, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale fiind inadmisibilă, în raport de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia excepția de neconstituționalitate trebuie să vizeze legi sau ordonanțe ori dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare.

Ca atare, cele susținute de către recurentul-reclamant în sensul că nu mai era necesară analiza art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, întrucât acesta era abrogat, nu sunt de natură a determina caracterul fondat al recursului, în condițiile în care acestea confirmă raționamentului curții de apel realizat sub acest aspect.

Totodată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant prin care acesta a susținut existența legăturii între normele pretins a fi neconstituționale (art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019) și soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol prevede că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Așadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și soluționarea cauzei deduse judecății.

Astfel, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori nerelevanței textului denunțat ca fiind contrar legii fundamentale pentru soluționarea cauzei cu care a fost învestită și în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuție cu rezolvarea litigiului aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual și a dispozițiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată.

În speță, recurentul-reclamant a chemat în judecată pe intimatul-pârât Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în valoare de 1.900 RON, susținând că este vorba despre o răspundere civilă delictuală a părții adverse, care, în opinia sa, a acționat cu intenție și i-a produs un prejudiciu însemnat, încălcându-i dreptul de a munci.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 20, 41 alin. (1), art. 42 alin. (1), art. 52 și art. 29 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 33 C. proc. civ. și C. civ.

Recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019, în esență, susținând că aceste prevederi legale suprimă pe viață dreptul la muncă al unor persoane care au activat într-un cadru legiferat și bine definit.

A arătat că restrângerea drepturilor fundamentale se referă la limitarea în timp a acestora și nicidecum la suspendarea sau suprimarea lor definitivă, măsura de limitare putând fi considerată ca necesară într-o societate democratică numai atunci când este în același timp rezultatul unei nevoi sociale imperioase și proporțională cu scopul urmărit, situație care, în opinia sa, nu se mai regăsește în România.

Conform art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019, poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește mai multe condiții, printre care și aceea de a nu fi fost lucrător al Securității sau colaborator al acesteia, în condițiile prevăzute de legislația specifică.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, curtea de apel a apreciat în mod corect că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, prin prezentul demers judiciar, recurentul-reclamant urmărește obținerea unei despăgubiri, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru prejudiciul cauzat de pretinsa faptă ilicită a intimatului-pârât care a declanșat procesul pentru constatarea calității sale de colaborator al Securității, în timp ce prevederile a căror neconstituționalitate se invocă reglementează condițiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a ocupa o funcție publică și, ca atare, ar putea susține o acțiune care vizează dreptul sau posibilitatea părții de a ocupa o funcție publică, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, față de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, lipsa legăturii acestor dispoziții legale cu soluționarea cauzei face ca, în speță, cererea de sesizare a Curții Constituționale să fie inadmisibilă, astfel cum în mod corect a constatat și curtea de apel.

În ceea ce privește, cele susținute de către recurentul-reclamant în sensul că instanța ar fi apreciat și că nu este îndeplinită condiția reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că, în cauză, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, reținând lipsa legăturii prevederilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 cu soluționarea cauzei și nu împrejurarea că aceste dispoziții legale ar fi fost constate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Trimiterea instanței la dispozițiile alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, s-a realizat în contextul în care aceasta a arătat că prevederile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 nu mai sunt în vigoare, o atare concluzie putând fi reținută de către instanță fie în situația în care dispozițiile legale sunt abrogate - cum este cazul în speța de față - sau declarate neconstituționale. Nicăieri în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, curtea de apel nu a reținut că art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 ar fi făcut obiectul unei analize a Curții Constituționale, fiind declarate neconstituționale.

Față de cele anterior reținute, Înalta Curte apreciază că în mod legal și temeinic s-a constatat că, în cauză, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul-reclamant A. este inadmisibilă, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 292R din data de 22 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.