ÎCCJ, Decizia nr. 32/2020
ÎCCJ, Decizia nr. 32/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursului de față
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin Decizia nr. 536 din 29 octombrie 2019, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2019, printre altele s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A., cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A., prin apărător ales, Înalta Curte, secția penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:
Astfel, Înalta Curte, secția penală a reținut că reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.
Din această perspectivă, Înalta Curte, secția penală a constatat că prezenta cerere de sesizare a Curții Constituționale întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerința legăturii excepției invocate cu soluționarea cauzei.
Astfel, s-a reținut că, în speță, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost formulată în fața instanței de judecată investită cu soluționarea cauzei ce are ca obiect admisibilitatea cererii de contestație în anulare formulată de contestator (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, fiind învestită cu soluționarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestației în anulare formulată împotriva deciziei penale Deciziei penale nr. 1705 din data de 21 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), de către o persoană având calitatea de contestator (A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.), care nu au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
În ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de inculpat, Înalta Curte, secția penală a constatat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.
Din această perspectivă, în raport de obiectul cauzei, Înalta Curte a constatat că susținerile contestatorului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei, în realitate, acesta fiind nemulțumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepția de neconstituționalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.
Așadar, pentru considerentele dezvoltate anterior, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. formulată de contestatorul A.
II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 536 din data de 29 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 1 - 2020 la data de 07 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 09 martie 2020.
Concluziile apărătorului recurentului contestator și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 09 martie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de contestatorul A. este nefondat.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține, ca prin cererea formulată la data de 28 octombrie 2019, contestatorul, prin apărător ales, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat, în esență, că dispozițiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) din C. proc. pen. sunt neconstituționale apreciind că opțiunea legiuitorului de a reglementa un termen pentru introducerea contestației în anulare, în situația cazului prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu este rezonabilă din perspectiva relației existente între interesul general și cel individual, această condiționare impunând în sarcina individului o condiție excesivă pentru exercitarea contestației în anulare și producând un dezechilibru în defavoare justițiabilului.
În susținerea neconstituționalității normelor procesual penale criticate, autorul excepției invocă atât prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 124 (înfăptuirea justiției) cât și dispozițiile art. 6 (dreptul la un proces echitabil) și art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.
Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- calitatea de parte în proces a autorului excepției;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;
- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"
- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
În ceea ce privește primele trei condiții, se constată că acestea sunt îndeplinite: excepția a fost invocată de contestator în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secției penale având ca obiect contestația în anulare formulată împotriva deciziei penale Deciziei penale nr. 1705 din data de 21 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), de către o persoană având calitatea de contestator (A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. ce reglementează termenul de introducere a contestației în anulare și respectiv cazul de contestație în anulare "când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate"), texte în vigoare și care nu au fost declarate neconstituționale.
În privința ultimei condiții de admisibilitate, se reține că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția criticată pentru neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că obiecțiunile formulate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituționalitate a textului de lege.
În cauză, așa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce depinde de modul de soluționare a cauzei este prevederea în lege a posibilității ca termenul de 30 de zile, de declarare a contestației în anulare să înceapă să curgă de la data la care decizia de apel, comunicată părții, cuprinde toate informațiile necesare pentru ca partea să poată aprecia legalitatea hotărârii din perspectiva condițiilor de exercitare a căilor extraordinare de atac, contestatorul urmărind o intervenție de natură legislativă asupra textului supus analizei.
Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, se reține că instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.
Nu în ultimul rând se reține că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256/18.04.2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71/29.01.2014).
Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 206/2019 publicată în Monitorul Oficial al României în vigoare de la 04 iulie 2019 prilej cu care a statuat: "18. (...) stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69/16.03.1994). Însă legiuitorul este ținut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 217/12.03.2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 229/16.03.2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 775/24.10.2014).
Având în vedere cele arătate, Curtea constată că accesul, formularea și exercitarea căilor de atac, așadar, în cauza de față, a contestației în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a) și c) - h) din C. proc. pen., reprezintă un aspect al accesului liber la justiție, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituție, în condițiile în care instituirea unei căi de atac drept modalitate de acces la justiție implică în mod necesar și asigurarea posibilității de a o utiliza pentru toți cei care au un drept, un interes legitim, capacitate și calitate procesuală.
Totodată, Curtea constată că formularea, în mod condiționat, a contestației în anulare - cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea, pe de o parte, a garanțiilor procesuale ale părților, iar, pe de altă parte, a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Curtea reține că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite retractarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat doar în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură în apel și doar în condițiile reglementate expres în art. 426 - 432 din C. proc. pen.. Așadar, Curtea reține că instituirea unui termen pentru formularea contestației în anulare este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale, în vederea soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal, și o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părților interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive (în acest sens, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 733/21.09.2016, parag. 25).
Totodată, se reține că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 Curtea Constituțională a statuat că (...) stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".
(...) Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.
Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituție prevede că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii."
Ca atare, față de argumentația ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale astfel că va respinge ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 536 din data de 29 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 536 din data de 29 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 martie 2020.