ÎCCJ, Decizia nr. 33/2020
ÎCCJ, Decizia nr. 33/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursurilor de față
În baza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:
I. Prin Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost respinse cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurenții condamnați A. și B. cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din C. pen.
Examinând, cu prioritate, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte, secția penală, a reținut că, din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres de respectivul text de lege, și anume:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Așadar, prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.
Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, s-a reținut că aceasta privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.
Totodată, instanța a reținut că alin. (6) al aceluiași articol prevede că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.
În această ordine de idei, Înalta Curte a constatat că, excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.
Din perspectiva argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 213 alin. (1) din C. pen. nu încalcă prevederile art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 20 privind tratatele internaționale, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 25 privind libera circulație și art. 41 privind dreptul la muncă din Constituția României și nici pe cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În același timp, prevederile art. 213 alin. (1) din C. pen. nu împiedică participanții la procesul penal să se adreseze instanțelor judecătorești, să își exercite dreptul la apărare și să beneficieze de garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, context în care posibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac, în condițiile și în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanție în plus a dreptului la un proces echitabil.
Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, necesitatea existenței unei legături directe între norma contestată și soluționarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în acest proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.
O altă condiție necesară și obligatorie este aceea a relevanței excepției, aceasta trebuind să vizeze numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei, condiție ce în cauza de față nu este îndeplinită, întrucât, pe calea recursului în casație nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptelor pentru care recurentul a fost deja condamnat, ceea ce de fapt se vizează prin excepția invocată.
Mai mult decât atât, prin motivele invocate, recurenții au susținut că norma penală criticată, respectiv prevederile art. 213 alin. (1) din C. pen. nu sunt în concordanță cu legislația Uniunii Europene în ceea ce privește libera circulație a serviciilor, apreciind că din formularea problemei, decurg două consecințe: calificarea subiectului pasiv al infracțiunii, care trebuie analizat prin prisma calității de concubină/soție a făptuitorului și, pe cale de consecință, calificarea subiectului activ și locul unde se practică prostituția, este teritoriul unui stat străin în care această activitate este autorizată legal, pe teritoriul altui stat al Uniunii Europene, aceasta fiind, de facto, situația în speța ce face obiectul dosarului aflat pe rolul Înaltei Curți.
Or, prin solicitarea de față se tinde la modificarea de către Curtea Constituțională a textului de lege invocat pretins a fi neconstituțional, prin completarea normelor din C. pen. cu noi dispoziții, fapt ce contravine prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, partea fiind, de fapt, nemulțumită de inexistența unor elemente în conținutul constitutiv al infracțiunii de proxenetism, deși toată excepția se referă la conduita de prostituție.
Astfel, invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din C. pen., cu motivarea anterior arătată, vizează, de fapt, adăugarea la lege, aspect ce nu intră în competența Curții Constituționale, care nu se poate subroga legiuitorului, fiind pe cale de consecință, o problemă de legiferare, iar nu una de neconstituționalitate.
Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de inculpați nu are efecte directe asupra soluționării prezentului recurs în casație, căci eventuala pronunțare ulterioară a Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate invocate nu va putea modifica în niciun fel situația juridică a recurenților condamnați de la acest moment procesual, cu atât mai mult cu cât deciziile Curții Constituționale sunt decizii interpretative și nu de legiferare.
Prin urmare, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate a art. 213 alin. (1) din C. pen. invocată, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de inculpații A. și B.
II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2016, în termen legal recurenții A. și B. au formulat recurs.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători Penal 1-2020 la 10 februarie 2020 sub nr. x/2020, primind prim termen de judecată la data de 9 martie 2020.
Concluziile apărătorilor recurenților și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 9 martie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursurile declarate de recurenții A. și B. sunt nefondate.
Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.
Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- calitatea de parte în proces a autorului excepției;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;
- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"
- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul judecării recursului în casație formulat de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 156/2019 din data de 20 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 213 alin. (1) din C. pen., având următorul conținut: "Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi."
În motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurenții A. și B. au arătat, în esență, că dispozițiile art. 213 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale întrucât nu transpun și nu realizează concordanța cu legislația Uniunii europene, iar pe cale de consecință drepturile cetățenilor români, care sunt, în același timp și cetățeni europeni, sunt afectate.
Astfel, susținând că dispozițiile anterioare menționate sunt neconstituționale, recurenții au susținut că norma criticată nu reglementează următoarele modalități de executare a infracțiunii "înlesnirea practicării prostituției" și "obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției" săvârșite față de o persoană majoră care are calitatea de concubină/soție a inculpatului, în condițiile săvârșirii activității infracționale pe teritoriul altui stat al Uniunii europene în care această activitate este permisă conform legii.
În susținerea neconstituționalității normelor procesual penale criticate, autorii excepției au invocat atât prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 25 (libera circulație), art. 41 (dreptul la muncă) cât și dispozițiile art. 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Directiva 2006/123 a CE.
În examinarea admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale se constată că excepția a fost invocată de recurenți A. și B. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secției penale și vizează dispoziții în vigoare (art. 213 alin. (1) din C. pen. ce reglementează infracțiunea de proxenetism), dispoziții care nu au fost declarate neconstituționale.
În privința ultimei condiții de admisibilitate, se reține că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția criticată pentru neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
În ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că obiecțiunile formulate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 213 din C. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, deoarece reglementează infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea inculpaților, în concret nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, Completul de 5 Judecători constată că, în realitate, nemulțumirea autorilor cererii de sesizare nu a fost determinată de o contradicție concretă a textelor criticate pentru neconstituționalitate cu prevederile constituționale, ci este o solicitare de completare a normelor din C. pen. cu noi dispoziții ca urmare a inexistenței, în opinia recurenților, a unor elemente în conținutul constitutiv al infracțiunii de proxenetism, recurenții punând, în esență, în discuție problema tipicității faptei (sau a lipsei acesteia), activitate specifică instanței de judecată, realizată pe baza analizării probatoriului administrat, inclusiv în apărare, în cursul cercetării judecătorești, iar nu a Curții Constituționale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Așadar, deși excepția de neconstituționalitate este chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă, ea reprezintă, totodată, un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, în caz contrar pierzându-și natura juridică de excepție (în acest sens fiind Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M.Of. nr. 74/31.01.2007).
Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că o excepție de neconstituționalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/unui text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziții legale, cu consecința reconfigurării conținutului constitutiv al unei infracțiuni, aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României.
Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă în sensul modificării conținutului constitutiv al infracțiunii pentru care au fost condamnați inculpații, instanța apreciază că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.
Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, se reține că instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.
Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că în jurisprudența sa Curtea Constituțională prin Decizia nr. 264/2018 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României de la 20 iulie 2018 Curtea Constituțională a reținut că reglementarea variantei alternative a elementului material constând în "înlesnirea" practicării prostituției este în acord cu cele stabilite atât în jurisprudența instanței europene, cât și în jurisprudența instanței de control constituțional, revenind organelor judiciare sarcina de a stabili ce fapte întrunesc elementele constitutive ale acestei infracțiuni, formularea generală a normei incriminatoare urmărind să acopere o paletă cât mai largă de acțiuni ce "înlesnesc", în mod efectiv, practicarea prostituției.
Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, astfel că va respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurenții A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. recurenții vor fi obligați la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 313 RON, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenții la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 313 RON, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 martie 2020.