ÎCCJ, Decizia nr. 219/2019
ÎCCJ, Decizia nr. 219/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra recursului de față
În baza actelor și lucrărilor dosarului se se rețin următoarele:
I. Prin Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018 a fost respinsă cererea formulată de contestatorul petent A., prin apărător ales, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) și art. 4251 din C. proc. pen.
Examinând, cu prioritate, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) rap. la alin. (6) și art. 4251 din C. proc. pen., Înalta Curte a reținut că din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă, că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres de respectivul text de lege, și anume:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul, că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Așadar, prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.
Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluționarea cauzei.
Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, s-a reținut că aceasta privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.
În această ordine de idei, Înalta Curte a constatat că, excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.
Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.
Din perspectiva argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât nu se încalcă dispozițiile legale privind liberul acces la justiție al cetățenilor, fiind dosar stabilite anumite reglementări care-l guvernează.
Conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale."
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., "Calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."
Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că legiuitorul, prin consacrarea dispozițiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., care arată că "încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) ale art. 341 din C. proc. pen. este definitivă", a avut în vedere tocmai anumite situații particulare, pe care le-a prevăzut expres și le-a reglementat distinct.
În această succesiune logico-juridică, având în vedere cele anterior arătate, s-a constatat că textul criticat nu contravine liberului acces la justiție al cetățenilor, prevăzut de art. 21 din Constituția României, întrucât nu împiedică participanții la procesul penal să se adreseze instanțelor judecătorești, să își exercite dreptul la apărare și să beneficieze de garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, context în care posibilitatea exercitării căilor ordinare și extraordinare de atac, în condițiile și în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanție în plus a dreptului la un proces echitabil.
Excepția de neconstituționalitate, așa după cum anterior s-a precizat, fiind un incident apărut în cadrul unui proces, invocarea ei impune justificarea unui interes; stabilirea existenței acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit.
Or, potrivit Legii nr. 42/1992 nu pot face obiectul sesizării Curții Constituționale cererile prin care se critică modalitatea de redactare a vreunui text de lege sau se solicită autorității de contencios constituțional o intervenție de natură legislativă asupra textului.
În speță s-a reținut că prin criticile formulate nu s-au invocat neconcordanțe ale textului de lege cu norme constituționale, toate elementele prezentate, reprezentând speculații referitoare la presupuse interpretări viitoare și ipotetice ale instanței, criticile formulate vizând tocmai modalitatea de aplicare a unor norme procedurale, în raport, cu interpretarea unei expresii prevăzute în norma de incriminare.
II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) și art. 4251 din C. proc. pen., cuprinse în Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018, în termenul legal, petentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 3 - 2019 la data de 28 august 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 15 octombrie 2019.
III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de petentul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) și art. 4251 din C. proc. pen. a fost formulată în procedura contestației împotriva Încheierii nr. 15 din data de 06 martie 2019 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care a fost respinsă plângerea formulată de petentul A. împotriva Ordonanței nr. 752/P/2018 din 12.11.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
În susținerea admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) din C. proc. pen., în esență, petentul arată că încheierea prin care se pronunță soluția de respingere a plângerii, ca inadmisibilă, tardivă, sau nefondată, este definitivă, dispoziție ce încalcă art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, art. 20 din Constituție, precum și art. 4251 din noul C. proc. pen., care prevede în alin. (1), "calea de atac a contestației în sensul exercitării numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol, fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."
Din analiza coroborată a textului de lege criticat și a tuturor motivelor invocate de către apelant, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege.
Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția, această analiză presupune, concret, verificarea următoarelor cerințe cumulative:
- calitatea de parte în proces a autorului excepției;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;
- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014);
- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.
Drept urmare, condiția legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține, în acord cu concluzia la care a ajuns instanța de fond, că obiecțiunile formulate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) și art. 4251 din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza în concret, nu reprezintă adevărate critici de neconstituționalitate a textului de lege.
În cauză, așa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce depinde de modul de soluționare a cauzei este prevederea în lege a căii de atac formulată de petent împotriva hotărârii, care la acest moment este definitivă; petentul urmărind o o intervenție de natură legislativă asupra textului supus analizei, care, în forma actuală, îi limitează accesul la calea de atac a contestației.
Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, se reține că instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.
Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitatea a dispozițiilor menționate, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, parag. 24 - 26, prilej cu care a statuat că acestea sunt constituționale, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".
Curtea a constatat, de asemenea, că dispozițiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.
Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.
Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituție prevede că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.
Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 340 și art. 341 din C. proc. pen., în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile.
De asemenea, prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de față, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.
Așadar, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 și art. 341 din C. proc. pen., legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului."
Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu situația juridică a petentului ci doar urmărește o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.
Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, motiv pentru care va respinge ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) și art. 4251 din C. proc. pen., cuprinse în Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) și art. 4251 din C. proc. pen., cuprinse în Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2019.