ÎCCJ, Decizia nr. 213/2019
ÎCCJ, Decizia nr. 213/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra recursului de față
În baza actelor și lucrărilor dosarului se rețin următoarele:
I. Prin încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelanta inculpată A., prin apărător ales, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelanta inculpată A., prin apărător ales, Înalta Curte, secția penală a apreciat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Din această perspectivă, Înalta Curtea a constatat că cererea de sesizare a Curții Constituționale îndeplinește două din cele patru cerințe ale legii, fiind formulată în fața unei instanțe de judecată, de către o parte și nu vizează o prevedere legală care să fi fost declarată neconstituțională de instanța de contencios constituțional, însă norma a cărei neconformitate cu legea fundamentală se invocă pe lângă faptul că nu mai este în vigoare, nici nu are legătură cu soluționarea cauzei.
Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că prevederile art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ce formează obiectul sesizării, au suferit modificări prin Legea nr. 242/2018, nefiind în vigoare la acest moment.
Deși instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 766/2011 a Curții Constituționale, a stabilit că sunt supuse controlului de constituționalitate după ieșirea din vigoare, legile sau ordonanțele ale căror efecte juridice continuă să se producă, Înalta Curte a constatat că dispozițiile legale criticate nu își mai produceau efectele la momentul sesizării, având în vedere că delegarea procurorului de caz încetase la o dată anterioară.
Totodată, din perspectiva legăturii excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a reținut că argumentele invocate de inculpată cu privire la dispozițiile art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă, în realitate, apărări de fond și nu critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, instanța de fond a subliniat că, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă, ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, cu atât mai mult cu cât instanța supremă asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, conform competențelor sale.
De asemenea, referitor la lipsa de previzibilitate a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, invocată în susținerea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, Înalta Curte a reținut că, în realitate, se urmărește o dezlegare asupra apelului formulat prin obținerea unei interpretări a dispozițiilor legale în discuție, aplicate punctual la speța de față, ceea ce ar echivala cu o încălcare a separației puterilor în stat, întrucât Curtea Constituțională s-ar transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de legea fundamentală și cea organică care-i reglementează competențele.
În consecință, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare a fost apreciată ca fiind inadmisibilă, în condițiile în care remediul procedural la care a apelat inculpata A. nu este folosit în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale neconforme cu legea fundamentală.
II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, cuprinsă în încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, în termenul legal, inculpata A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 3 - 2019 la data de 12 iunie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 7 octombrie 2019.
Prin rezoluția din data de 18 iunie 2019, având în vedere că prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 13 iunie 2019 s-a dispus ca ședința de judecată din data de 15 octombrie 2020 să se desfășoare în data de 15 octombrie 2020, în baza art. 353 alin. (10) din C. proc. pen., s-a dispus preschimbarea termenului de judecată din data de 7 octombrie 2019 în data de 5 octombrie 2019.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 17 octombrie 2019 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de inculpata A. este nefondat.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată în speță, se constată că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".
Legat de admisibilitatea unei asemenea sesizări, instanța constată că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:
a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condițiilor enumerate anterior, instanța constată că excepția a fost invocată de de inculpata A., prin apărător, într-un dosar aflat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora în interesul serviciului, procurorii pot fi delegați, cu acordul scris, inclusiv în funcții de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni, delegare ce poate fi prelungită tot cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României, dispoziții care nu mai sunt în vigoare și care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
În cauză, din examinarea argumentelor invocate se reține că inculpata A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare în decembrie 2015, susținând că dispozițiile enunțate sunt lipsite de previzibilitate, având în vedere că acestea nu stabilesc o dată limită până la care se poate dispune delegarea și nici procedura de urmat în acest caz.
Totodată, s-a apreciat că este îndeplinită condiția ca excepția invocată să aibă legătură cu fondul cauzei, relevantă sub acest aspect fiind Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că încălcarea competenței organului de urmărire penală după calitatea persoanei și după materie atrage nulitatea absolută, în condițiile în care procurorul de caz a exercitat funcția la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, începând cu data de 11 decembrie 2015, cu depășirea cadrului legal, împrejurare ce conduce la invalidarea actelor de urmărire penală efectuate după această dată, inclusiv a rechizitoriului.
În analiza condițiilor de admisibilitate, instanța de control judiciar reține că o normă juridică acționează în timp din momentul intrării ei în vigoare și până în momentul ieșirii sale din vigoare și se bucură de prezumția de constituționalitate.
Sub acest aspect, este de menționat că prevederile art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ce formează obiectul sesizării, au suferit modificări prin Legea nr. 242/2018. Ca atare, se constată că dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată nu mai sunt în vigoare la acest moment.
Totodată, se reține că prin Decizia nr. 766/2011 Curtea Constituțională, a stabilit că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.
Or, în speță dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate nu își mai produceau efectele la momentul sesizării, având în vedere că delegarea procurorului de caz încetase la o dată anterioară.
Totodată, din examinarea argumentelor invocate de inculpată, Înalta Curte constată că obiecțiunile de neconstituționalitate formulate cu privire la art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004 reprezintă, în realitate, apărări de fond care ar trebui valorificate pe parcursul cercetării judecătorești și dezbaterilor în cauză și nu critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, criticile constând în nulitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, ulterior datei de 10 decembrie 2015 și a Rechizitoriului nr. x din 17 decembrie 2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, reprezintă o activitate specifică instanței de judecată, în virtutea rolului atribuit acestei autorități publice de art. 126 din Constituția României.
Completul de 5 Judecători constată că, în realitate, nemulțumirea autoarei cererii de sesizare nu a fost determinată de o contradicție concretă a textelor criticate pentru neconstituționalitate cu prevederile constituționale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competența exclusivă a instanțelor de judecată în stabilirea încadrării juridice reținute în sarcina inculpatei, instanței de contencios constituțional.
Așadar, deși excepția de neconstituționalitate este chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă, ea reprezintă, totodată, un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, în caz contrar pierzându-și natura juridică de excepție (în acest sens fiind Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M.Of. nr. 74/31.01.2007).
În practica sa constantă Curtea Constituțională a statuat că ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă, ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția vizând dispoziții care nu mai sunt în vigoare și care nu mai produc efecte, și, respectiv modalitatea acestora de aplicare, astfel că va respinge, ca nefondat, recursul formulat împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, cuprinsă în încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, inculpata urmând a fi obligată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, cuprinsă în încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta inculpată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2019.