ÎCCJ, Decizia nr. 21/2020

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a dispus, printre altele, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a reținut că, prin cererea depusă în ședința publică din data de 16 octombrie 2019, recurentul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010.

Cu privire la prima excepția vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța a reținut că aceasta îndeplinește doar o parte dintre condițiile de admisibilitate, respectiv a fost formulată de recurent, în fața instanței de judecată și vizează dispoziții legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Pe lângă aceste condiții, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Astfel, instanța a reținut că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, referitoare la condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, nu are legătură cu soluționarea cauzei întrucât cauza se află în calea de atac a recursului.

Cu privire la cea de a doua excepție invocată, respectiv excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, privitoare la dreptul la apărare, recurentul a apreciat că sintagma apărare concretă și efectivă este neclară și lipsită de previzibilitate făcând ca actul de apărare să fie lipsit de substanță, dispoziția fiind contrară art. 16, 21 și 24 din Constituție.

S-a reținut că și în cazul acestei excepții sunt îndeplinite parțial cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că a fost formulată de recurent, în fața instanței de judecată și vizează dispoziții legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepției în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a constatat că norma legală a cărei constituționalitate este criticată, nu are legătură cu soluționarea cauzei având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată, apreciind că soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate cu privire la procedura de asigurare a asistenței judiciare obligatorii din oficiu, nu poate avea o înrâurire directă cu privire la soluționarea cauzei.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, cuprinse în Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2019, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2019/a1, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu pentru data de 11 februarie 2020, termen la care au avut loc și dezbaterile.

Examinând recursul formulat de condamnatul recurent A., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți, sau din oficiu, de către instanță ori de procuror în cauzele la care participă, să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează și verificarea sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, are legătură cu cauza, verificare care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată că cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt îndeplinite parțial, în sensul că a fost formulată de recurent, în fața instanței de judecată și vizează dispoziții legale în vigoare asupra cărora deși instanța de contencios constituțional s-a pronunțat anterior, aspectele analizate sunt diferite de cele criticate în speța de față (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549/3.08.2011, și Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 580/20.07.2017).

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct de către subiecții acțiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziții legale nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate poate fi utilizată doar în scopul și pentru finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Din examinarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată că aceasta nu are legătură cu cauza, în situația în care dosarul are ca obiect recursul formulat de recurent împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (1) teza I din C. proc. pen. Totodată, prin excepția invocată, recurentul nu urmărește armonizarea dispozițiilor criticate cu legea fundamentală, ci urmărește modificarea Legii nr. 47/1992 prin înlăturarea dispozițiilor art. 29, dispoziții care stabilesc condițiile de admisibilitate pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, întrucât și-ar depăși atribuțiile stabilite prin lege în competența sa.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, iar reglementarea modalității de sesizare a Curții Constituționale reprezintă o opțiune de politică legislativă, care se circumscrie competenței exclusive a Parlamentului și care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, privitoare la dreptul la apărare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, și în cazul acesteia, cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt îndeplinite parțial, în sensul că a fost formulată de recurent, în fața instanței de judecată și vizează dispoziții legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători reține că recurentul condamnat, aflat în stare de deținere, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (3) C. proc. pen. (care privesc reguli vizând asigurarea asistenței juridice din oficiu de către apărătorii desemnați în acest sens), în calea de atac ce vizează propriul recurs exercitat împotriva hotărârii prin care a fost respinsă o cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători notează că sintagma "legătura cu soluționarea cauzei" privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată.

Or, având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, respectiv într-un recurs formulat de condamnat împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate cu referire la procedura de asigurare a asistenței judiciare obligatorii din oficiu, nu poate avea o influență directă cu privire la soluționarea cauzei.

În concluzie, între excepția de neconstituționalitate invocată și modalitatea de soluționare a cauzei nu există o legătură efectivă care să determine necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, cuprinse în Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, cuprinse în Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 156 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2020.

GGC - NN