Decizia nr. 21 din 27 martie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 109/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 9.116/109/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor în baza art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, însă acestea nu au transmis puncte de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 noiembrie 2022, în Dosarul nr. 9.116/109/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, privind modalitatea de actualizare a pensiei de serviciu a unui judecător ce deţine titlul ştiinţific de doctor în drept, respectiv dacă se are în vedere procentul de 15% de la momentul ieşirii la pensie sau cuantumul fix stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004) ” Art. 85. – (…) (2) Pensiile de serviciu ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi pensiile de urmaş prevăzute la art. 84 se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizaţia brută lunară a unui judecător şi procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum şi a sporului de vechime. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie de serviciu mai mică, judecătorul sau procurorul îşi poate păstra pensia aflată în plată.(…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Drepturi salariale pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor ” Art. 14. – (1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzută la art. 25. (…)” Aplicarea tranzitorie ” Art. 39. – (…) (5) Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art.

(…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 10. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 6 decembrie 2021 cu nr. 9.116/109/2021, reclamantul D.C. a solicitat obligarea pârâtei Curtea de Apel Piteşti să emită o adeverinţă în care să includă în venitul brut ce reprezintă baza de calcul pentru actualizarea pensiei de serviciu, începând cu 1 iulie 2017, sporul de doctorat de 15% din indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei. 11. În motivare, reclamantul a susţinut că a deţinut funcţia de judecător în cadrul Curţii de Apel Piteşti până la data de 1 iulie 2009, când a fost eliberat din funcţie prin pensionare. Anterior deschiderii dreptului la pensia de serviciu a obţinut titlul ştiinţific de doctor în drept pentru care a beneficiat de un spor de 15% din indemnizaţia brută lunară. Acest spor a fost inclus în baza de calcul al pensiei de la data punerii sale în plată şi până la data de 30 iunie 2017. După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, sporul de 15% nu a mai fost menţionat în adeverinţele eliberate pentru actualizarea pensiei de serviciu. În acest context, reclamantul a subliniat că eliminarea sporului de 15% din baza de calcul al pensiei s-a realizat cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a drepturilor câştigate la data pensionării. 12. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Prin Sentinţa civilă nr. 2.324/2022 din 4 mai 2022, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să emită pentru reclamant o adeverinţă în care să includă în venitul brut ce constituie baza de calcul al pensiei de serviciu, începând cu 1 iulie 2017, sporul de doctorat de 15% din indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei. 14. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul este beneficiarul unei pensii de serviciu în a cărei bază de calcul a fost inclus sporul de 15% pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor până la data de 1 iulie 2017.

Subsecvent evocării art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, a apreciat că, ori de câte ori se actualizează pensia de serviciu a unui magistrat, trebuie să se ţină cont de sporurile intrate în baza de calcul al pensiei, indiferent de modificările legislative ulterioare deschiderii acestui drept.

Astfel, această normă a fost edictată în favoarea magistratului pensionat, dat fiind că el îşi poate păstra cuantumul pensiei în plată, dacă în urma actualizării ar rezulta un cuantum mai mic al pensiei sale.

La data pensionării reclamantului, sporul pentru titlul ştiinţific de doctor era de 15% din indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, fiind astfel reglementat în condiţii mai avantajoase faţă de indemnizaţia acordată pentru acelaşi titlu prin Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că pârâta trebuia să dea eficienţă art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în sensul de a include în venitul brut ce constituie baza de calcul al pensiei de serviciu, începând cu 1 iulie 2017, sporul de doctorat de 15% din indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei.

Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel, susţinând că pensiile de serviciu actualizate după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 trebuie să includă sporul pentru titlul ştiinţific de doctor în limita instituită de norma de la art. 14 alin. (1), aplicabilă indiferent de data obţinerii acestui titlu, conform art. 39 alin. (5) din acelaşi act normativ. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea procesului în ultimă instanţă, iar de lămurirea modului de interpretare a art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi a art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât se pune în discuţie chestiunea actualizării pensiei de serviciu a unui judecător ce deţine titlul ştiinţific de doctor în drept fie cu 15% de la momentul pensionării, fie cu cuantumul fix stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017.

Instanţa de sesizare a apreciat că este îndeplinită şi cerinţa noutăţii, deoarece instanţa supremă nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o altă hotărâre, cauzele având ca obiect asigurările sociale fiind soluţionate definitiv de curţile de apel.

S-a mai arătat că problema de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor electronice consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Numai intimatul a prezentat un punct de vedere asupra sesizării, arătând că aceasta nu vizează o veritabilă chestiune de drept, ci stabilirea normei incidente în cauză, respectiv art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sau art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017. Or, stabilirea normei aplicabile intră în atribuţia exclusivă a instanţei învestite cu soluţionarea litigiului.

Asupra fondului sesizării a apreciat că art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică magistraţilor care se pensionează după intrarea în vigoare a acestui acest normativ. În acest sens, a subliniat că norma edictată la art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede expres că, în ipoteza în care, în urma recalculării, ar rezulta un cuantum mai mic al pensiei, se păstrează cel aflat în plată. Dacă s-ar nega incidenţa acestui text de lege, ar însemna că legiuitorul a reglementat o ipoteză care nu ar putea surveni vreodată. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că prevederile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretate prin prisma celor de la art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul de a fi avut în vedere cuantumul indemnizaţiei lunare pentru titlul ştiinţific de doctor reprezentând jumătate din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Această soluţie se impune dat fiind că norma de la art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este cuprinsă într-o lege specială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, prin adoptarea acestui text de lege, legiuitorul a dorit să stabilească un cuantum unic al indemnizaţiei lunare pentru titlul ştiinţific de doctor pentru întreg sistemul public şi să elimine diferenţele ce existau între sporurile acordate pentru acelaşi titlu în funcţie de familia ocupaţională.

Intrarea în vigoare a normei anterior evocate chiar la momentul publicării legii de salarizare relevă că voinţa legiuitorului a fost în sensul aplicării sale imediate şi pentru întreg personalul plătit din fonduri publice.

A mai arătat că art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se referă la indemnizaţia brută lunară a unui magistrat în activitate, iar nu la eventualele indemnizaţii de care a beneficiat acesta înainte de pensionare.

Această normă trebuie interpretată prin prisma scopului urmărit de către legiuitor, şi anume actualizarea pensiei numai în funcţie de indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei.

Astfel, sporurile trebuie avute în vedere în modalitatea în care sunt reglementate pentru un judecător în activitate. În plus, acest text de lege nu prevede că se menţine în baza de calcul al pensiei de serviciu cuantumul sporului de doctorat, ci existenţa acestui spor.

După evocarea Deciziei nr. 65 din 2 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere a conchis că actualizarea pensiei de serviciu se efectuează ori de câte ori se majorează indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui judecător în activitate, indiferent de modalitatea care a determinat schimbarea acestei indemnizaţii, rezultând că şi o modificare legislativă a indemnizaţiei/sporului de doctorat trebuie avută în vedere în acest sens. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Braşov, Bucureşti, Iaşi, Oradea şi Suceava au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar curţile de apel Oradea şi Piteşti au transmis practică judiciară asupra acestei chestiuni.

Din punctele de vedere primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că, la actualizarea pensiei de serviciu a unui judecător ce deţine titlul ştiinţific de doctor, se are în vedere sporul de 15% de la momentul pensionării (tribunalele Braşov, Covasna, Giurgiu şi Ialomiţa).

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, prin edictarea art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a urmărit să protejeze drepturile câştigate la data pensionării. Astfel, ori de câte ori se actualizează pensia de serviciu a unui magistrat trebuie să se ţină cont de sporurile intrate în baza de calcul al pensiei, indiferent de modificările legislative ulterioare deschiderii dreptului la pensie. În consecinţă, art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 reprezintă o normă de favoare pentru magistratul pensionat, dat fiind că acesta îşi poate păstra pensia aflată în plată, dacă în urma actualizării ar rezulta un cuantum mai mic al pensiei. Prin urmare, drepturile câştigate la data pensionării vizează inclusiv sporurile de care beneficia magistratul la data respectivă.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că, la actualizarea pensiei de serviciu a unui judecător ce deţine titlul ştiinţific de doctor se are în vedere sporul în cuantum fix stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017 (Curtea de Apel Oradea şi tribunalele Bucureşti, Ilfov, Iaşi, Bihor, Vaslui şi Suceava).

În fundamentarea acestei interpretări s-a argumentat că dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 reglementează modalitatea de actualizare a pensiilor de serviciu. Astfel, actualizarea pensiei de serviciu se efectuează ori de câte ori se majorează indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui judecător în activitate, indiferent de modalitatea care a determinat schimbarea acestei indemnizaţii. În consecinţă, la actualizarea pensiei de serviciu trebuie avute în vedere inclusiv modificările aduse sporului de doctorat.

Instanţele consultate au transmis deciziile civile nr. 3.390/2019 din 23 septembrie 2019, nr. 1.182/2021 din 18 martie 2021 şi nr. 3.005/2021 din 25 iunie 2021 ale Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă şi Decizia civilă nr. 1.152/A/2022 din 6 iulie 2022 a Curţii de Apel Oradea – Secţia I civilă. Situaţiile factuale avute în vedere la pronunţarea acestor hotărâri în raport cu care au fost stabilite reglementările incidente sunt însă diferite de cea reţinută de instanţele din prezentul dosar.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 au format obiectul controlului realizat de Curtea Constituţională, care a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând următoarele considerente relevante: Indemnizaţia acordată pentru titlul ştiinţific de doctor nu reprezintă un drept fundamental, astfel că este de competenţa exclusivă a legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea acestui drept, fără ca aceasta să aibă relevanţă constituţională. Aşa fiind, modificarea condiţiilor de acordare a sporului de doctorat determinată de politica financiară a statului, respectiv transformarea acestui drept dintr-un spor într-o indemnizaţie cu un cuantum fix, nu este condiţionată de respectarea condiţiilor referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, prevăzute de art. 53 din Constituţie (Decizia nr. 691 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 27 februarie 2020, Decizia nr. 529 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1064 din 11 noiembrie 2020, şi Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 14 aprilie 2021). Cele reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitor la faptul că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor nu reprezintă un drept de sorginte constituţională, legiuitorul având competenţa exclusivă de a stabili condiţiile de acordare a acestui drept, răspund şi criticilor vizând existenţa unui drept anterior câştigat, precum şi celor privind pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (Decizia nr. 689 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020). Libertatea de reglementare a legiuitorului este limitată de prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, astfel că toţi cetăţenii care îndeplinesc condiţiile acordării indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor trebuie să se bucure în mod egal de acest drept. Indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor nu reprezintă un drept fundamental, ci un drept de sorginte legală, astfel încât dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă (Decizia nr. 204 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 6 iulie 2020). Acest spor face parte din categoria de sporuri care se acordă la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care legiuitorul, având în vedere că nu sunt consacrate în Constituţie, le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Transformarea sporului pentru doctorat într-o indemnizaţie cu o valoare fixă reprezintă o opţiune legislativă care se circumscrie libertăţii de care legislativul se bucură în reglementarea acestui drept (Decizia nr. 209 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1031 din 4 noiembrie 2020). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 65 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, actualizarea pensiei de urmaş în temeiul art. 84 alin. (3) din acelaşi act normativ se realizează prin raportare exclusiv la indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei, indiferent de modalitatea de stabilire a cuantumului acesteia.” În paragrafele 93-95 din această decizie s-au reţinut următoarele: „Potrivit art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, pensia de urmaş stabilită în baza art. 84 din acelaşi act normativ se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei. Textul legal stabileşte principiul actualizării pensiei de urmaş în condiţiile existenţei unei majorări a indemnizaţiei de încadrare brute lunare a unui judecător în activitate, fără a distinge cu privire la modalitatea care a determinat o asemenea majorare. Având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în condiţiile în care legiuitorul nu a distins asupra modalităţii care a determinat majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare, nici judecătorul, care aplică legea, nu poate efectua o asemenea distincţie.”

Prin Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Lămurirea modalităţii de actualizare a bazei de calcul al pensiei fostului magistrat care a beneficiat la data pensionării de o sumă compensatorie în cuantum de 15% din indemnizaţia brută lunară pentru titlul de doctor, prin aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În paragrafele 76-78 din această decizie s-au reţinut următoarele: „(…) încheierea de sesizare cuprinde opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de sesizare, motivată, însă fără a argumenta caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest sens, instanţa de trimitere s-a mărginit la reiterarea pur formală a cerinţelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără a explica efectiv în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate, soluţiile diferite la care se poate ajunge în interpretarea normelor juridice supuse analizei. Intervenţiile legislative succesive în privinţa sporului pentru titlul ştiinţific de doctor care au implicat reglementări sau abrogări ale acestuia ori intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, în exercitarea propriilor competenţe, pentru lămurirea existenţei sau întinderii acestui drept salarial, nu demonstrează contrariul, pentru că de lege lata normele în discuţie sunt clare şi neechivoce. De asemenea, divergenţa de interpretare ce există între reclamantă şi pârâtă, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice, iar o analiză a normelor legale incidente în cauză demonstrează că acestea sunt clare, accesibile şi previzibile, iar aplicabilitatea normelor în discuţie nu ridică vreo minimă problemă de interpretare, aspect ce rezultă, de altfel, din opţiunea neîndoielnică exprimată de instanţa de trimitere.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că aceasta vizează o singură problemă de drept, cu privire la care instanţa de trimitere, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile.

Se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, cu referire la art. 14 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017, în sensul de a se stabili care este modalitatea de actualizare a pensiei de serviciu a unui judecător ce deţine titlul ştiinţific de doctor în drept, respectiv dacă se are în vedere procentul de 15% de la momentul ieşirii la pensie sau cuantumul fix stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017.

Pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esenţiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, de natură să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare, printr-o rezolvare de principiu, este legal condiţionată prin textele normative care asigură cadrul legal al deschiderii acestei proceduri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Analiza normei juridice mai sus evocate permite concluzia conform căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este legal posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând elementele sesizării de faţă, se constată că primele cerinţe de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, respectiv stadiul soluţionării pricinii în ultimă instanţă, sunt întrunite, sesizarea fiind formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Argeş într-un conflict de asigurări sociale.

Cauza se află în calea de atac, în ultimă instanţă, decizia ce urmează a fi pronunţată în apel fiind definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, este relevată legătura cu soluţionarea cauzei în apel a problemei privind modalitatea de actualizare a pensiei de serviciu a unui judecător ce deţine titlul ştiinţific de doctor în drept, respectiv dacă se are în vedere procentul de 15% de la momentul ieşirii la pensie sau cuantumul fix stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017. Aceasta, în contextul în care judecata în primă instanţă a constat în admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la emiterea pentru reclamant a unei adeverinţe în care să se includă în venitul brut ce constituie baza de calcul al pensiei de serviciu, începând cu 1 iulie 2017, sporul de doctorat de 15% din indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei. În calea de atac este contestată dezlegarea dată acestei probleme de drept, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, indiferent de data obţinerii titlului ştiinţific de doctor în drept.

În ceea ce priveşte însă condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă de a face obiectul unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine o jurisprudenţa neunitară, se constată o serie de neregularităţi, care fac ca acest demers să fie unul inadmisibil.

Astfel, referitor la această cerinţă, ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept reală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, printr-o jurisprudenţă constantă, că atât timp cât art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, ea este supusă unei evaluări în concret din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

În jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat constant că „în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020, paragraful 135).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului. Pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau sferă de aplicare sunt discutabile (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială, reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragraful 41).

Prin urmare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual ori complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei pendinte şi ar neutraliza rolul instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul, rol consacrat constituţional. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, precitată; Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept, în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, este absolut necesar să rezulte din interpretarea diferită sau contradictorie a unei anumite dispoziţii a legii, iar nu din aplicarea acesteia la circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii.

Întrucât de chestiunea de drept enunţată în cuprinsul actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depinde rezolvarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii, indiferent de faptul că cererea este admisă sau respinsă.

Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este deci dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât, ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

Aşadar, este vorba despre o interpretare cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca fiind incidentă cauzei de către instanţa de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu de determinarea, în concret, a acestei norme de către instanţa supremă, căreia ulterior instanţa de trimitere să-i facă aplicare punctuală la speţă, întrucât nu acesta este scopul mecanismului instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Verificându-se, în contextul acestor considerente, cerinţa referitoare la învestirea instanţei supreme cu o „chestiune de drept”, se constată că ea nu a fost demonstrată în cazul prezentei sesizări.

Potrivit obiectului sesizării, instanţa de trimitere solicită lămuriri asupra înţelesului dispoziţiei art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, cu referire la art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, privind modalitatea de actualizare a pensiei de serviciu a unui judecător ce deţine titlul ştiinţific de doctor în drept, în sensul de a se indica dacă se are în vedere procentul de 15% de la momentul ieşirii la pensie sau cuantumul fix stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017.

Se constată că dispoziţia legală supusă interpretării, art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 [în prezent, art. 213 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor], nu prezintă nicio neclaritate în redactarea şi conţinutul ei, aceasta reglementând în termeni clari, neechivoci, modalitatea de actualizare a pensiilor de serviciu ale judecătorilor şi a pensiilor de urmaş prevăzute la art. 84 din aceeaşi lege, ori de câte ori se majorează indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum şi a sporului de vechime.

De altfel, din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere nu rezultă dificultatea de interpretare, caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind precizată opţiunea provizorie a completului în sensul actualizării pensiilor de serviciu ale judecătorilor cu luarea în considerare a cuantumului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în condiţiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Instanţa de sesizare nu prezintă nicio argumentare în legătură cu dificultăţile de interpretare pe care i le-ar ridica textul de lege indicat, impedimentul pe care îl relevă fiind dat de alegerea normei a cărei aplicare să o facă, raportat la datele particulare ale speţei, în aprecierea succesiunii în timp a legilor.

Formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile contravine exigenţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmăreşte, în realitate, o interpretare şi o dezlegare de principiu a unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de identificare a normei incidente, faţă de succesiunea legilor în timp.

Or, acesta este atributul instanţei de trimitere, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicţie, de a stabili norma juridică aplicabilă cauzei deduse judecăţii.

De altfel, caracterul clar şi lipsit de echivoc al normelor supuse în prezent interpretării a fost reţinut şi prin Decizia nr. 15 din 15 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că: „Intervenţiile legislative succesive în privinţa sporului pentru titlul ştiinţific de doctor care au implicat reglementări sau abrogări ale acestuia ori intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, în exercitarea propriilor competenţe, pentru lămurirea existenţei sau întinderii acestui drept salarial, nu demonstrează contrariul, pentru că de lege lata normele în discuţie sunt clare şi neechivoce.”

Ca atare, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale neclare, echivoce, neconstituindu-se într-o chestiune de drept autentică. Această situaţie contravine, cum s-a arătat anterior, exigenţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii, la nivel de principiu, iar nu de indicare a normei care să fie aplicată de către instanţa învestită cu judecata litigiului.

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept invocată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,