ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 90/2017

Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 14 iunie 2017, în Dosarul nr. 10.549/63/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art. 112 din Codul muncii, sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâtă, în calitate de angajator, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei reprezentând drepturi de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul lunar de 40 de ore pe săptămână, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru perioada 23 octombrie 2012-23 octombrie 2015 și în continuare, până la soluționarea definitivă a litigiului.

Prin Sentința civilă nr. 727 din 2 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului contravaloarea unui număr de 164,22 ore lucrate suplimentar peste normativul de 40 ore pe săptămână, în perioada 23 octombrie 2012-31 decembrie 2014, astfel cum au fost identificate și calculate de expertul contabil, sume actualizate cu indicele de inflație și la care se va calcula dobânda legală de la data scadenței și până la data plății efective.

Prima instanță a constatat că reclamantul a fost angajat al pârâtei în perioada dedusă judecății, având meseria de electrician exploatare stație. Reclamantul a învederat că lucrează în ture de 24 ore, din care 8 ore în instalații și restul de 16 ore (ulterior 12 ore) consemnat la domiciliu, pentru aceste ore de consemn primind un spor de 25% din salariul brut, însă angajatorul, în mod nelegal, nu a considerat niciodată că orele de consemn care depășesc norma de 40 de ore săptămânal ar constitui ore suplimentare.

S-a reținut că, potrivit art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), timpul de lucru presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: lucrătorul se află la locul de muncă, este la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislația și practicile naționale. Așadar, timpul de lucru nu presupune doar simpla prezență a lucrătorului la locul de muncă la dispoziția angajatorului.

Deși munca suplimentară nu este reglementată expres, din interpretarea dispozițiilor art. 6 (cap. 2) din Directiva 2003/88/CE, potrivit cărora "timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore", rezultă că și munca suplimentară presupune ca lucrătorul să se afle la locul de muncă, să fie la dispoziția angajatorului și să își exercite activitatea sau funcțiile în conformitate cu legislația și practicile naționale.

Potrivit legislației naționale, condițiile menționate la art. 111 din Codul muncii trebuie îndeplinite cumulativ, iar simpla prezență a lucrătorului la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, fără a presta efectiv activitate în exercitarea sarcinilor și atribuțiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare, nu poate fi considerată timp de muncă. În ceea ce privește munca suplimentară, aceasta este definită în legislația națională prin art. 120 din Codul muncii.

Instanța a constatat că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a reglementat durata programului normal de lucru și munca suplimentară, iar pentru electricienii care lucrează în stațiile electrice s-a stabilit un serviciu în ture cu consemn într-un spațiu special amenajat. Prin același contract colectiv de muncă s-a stabilit că nu constituie timp efectiv de muncă timpul destinat consemnului, ci doar timpul afectat pentru terminarea manevrelor, lichidarea avariilor. Potrivit contractului colectiv de muncă, orele suplimentare reprezintă munca prestată la solicitarea societății peste durata programului normal de lucru de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, și se compensează prin ore libere plătite sau, în cazul în care compensarea nu este posibilă, prin plata unui spor de 100% la salariul de bază brut.

În raport cu aceste dispoziții, prima instanță a apreciat că orele în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), sunt ore suplimentare doar în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate, în exercitarea sarcinilor și atribuțiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare. Nu întreaga perioadă de timp lucrată în consemn reprezintă muncă suplimentară, nefiind realizată cerința cumulativă cerută de lege, aceea de a presta munca în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă și/sau ale legislației aplicabile.

În speță, perioada de timp în care reclamantul a fost în consemn (remunerată cu un spor la salariul brut de bază), fără a lucra efectiv în instalațiile electrice, nu constituie muncă suplimentară în sensul Codului muncii și contractului colectiv de muncă.

În regulamentul privind salarizarea și modul de organizare a activității de exploatare de la domiciliu a stațiilor electrice, anexă la contractul colectiv de muncă, a fost prevăzută acordarea unei remunerații pentru orele de consemn, ținând cont și de orele efectuate în zilele de sâmbătă, duminică și zilele libere plătite ori zilele de sărbători legale, astfel că angajatul a încasat o remunerație pentru întreaga perioadă de consemn, indiferent dacă a prestat sau nu activități specifice funcției în îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor de serviciu.

Directiva a permis prin art. 17 și art. 18 (cap. 5) anumite derogări de la art. 16, în cazul mai multor domenii de activitate, printre care activitățile ce implică nevoia de continuitate, cum sunt și producția, transportul și distribuția de gaze, apă și electricitate, prin dispoziții legale, de reglementare sau administrative ori prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali cu condiția ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente.

Aceste prevederi se reflectă și în cuprinsul dispozițiilor Codului muncii și contractului colectiv de muncă, limitându-se durata maximă legală a timpului de muncă la 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare [art. 114 alin. (1) din Codul muncii, contractul colectiv de muncă - durata maximă a programului de lucru, inclusiv munca suplimentară este cea prevăzută de lege].

Instanța a arătat că nu poate reține susținerea reclamantului că toate orele din perioada consemnului în care s-a aflat la dispoziția angajatorului reprezintă ore suplimentare, întrucât, potrivit art. 111 din Codul muncii, este necesar ca în tot acest interval de timp salariatul să își îndeplinească sarcinile și atribuțiile de serviciu; a reținut că pot fi considerate ore suplimentare doar numărul de ore ce depășește norma de 40 de ore pe săptămână, în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului și și-a îndeplinit efectiv sarcinile de serviciu.

Jurisprudența comunitară permite o asemenea organizare a timpului de lucru, stabilind că Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 93/104/CE) și Directiva 2003/88/CE nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislații care să permită luarea în considerare în mod diferit, cu remunerare diferită, a unor perioade de timp în care prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în care nu se prestează muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor de aceste directive în vederea protecției eficace a sănătății și securității acestora - Ordonanța din 11 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C-437/05 Jan Vorel (paragrafele 35, 36).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, susținând că, potrivit art. 111 din Codul muncii și art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, timpul de muncă nu se limitează la timpul efectiv lucrat, iar orele suplimentare sunt tot timp de muncă. Art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene înlătură clauzele contractului colectiv de muncă ce califică și remunerează consemnul la locul de muncă drept o simplă restricție a timpului liber, deoarece sunt contrare dreptului comunitar.

Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 120 alin. (1) din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară.

Soluționarea prezentului litigiu depinde de rezolvarea următoarei probleme de drept: dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzute de art. 112 din Codul muncii sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

Problema de drept care face obiectul sesizării este nouă, asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Apelantul-reclamant a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să statueze asupra acestei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea în fond a cauzei și care a primit o rezolvare diferită din partea diferitelor complete de judecată ale Curții de Apel Craiova, dar și ale Curții de Apel București.

Opinia pe care o consideră corectă este cea prin care s-a apreciat, în virtutea Directivei 2003/88/CE interpretată obligatoriu de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârile pronunțate în cauzele Nicușor Grigore (C-258/10), Gunter Fuss (C-429/09), SIMAP (C-303/98), Jaeger (C-151/02), Jan Vorel (C-437/05), că perioada de consemn la locul de muncă reprezintă timp de muncă în sensul art. 111 din Codul muncii, implicit ore suplimentare când se depășește durata normală a muncii de 40 de ore pe săptămână, în sensul art. 120 din Codul muncii, indiferent de timpul efectiv lucrat, iar angajatorul datorează sporurile prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru munca suplimentară, pentru munca de noapte, pentru munca efectuată în zilele de repaus săptămânal și sporul pentru munca efectuată în zilele de sărbători legale atunci când turele de 24 de ore, când includ și perioada de consemn, erau prestate inclusiv noaptea, sâmbăta, duminica sau la sărbători legale.

Intimata-pârâtă a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție și pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de care depinde soluționarea prezentei cauze.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate următoarele puncte de vedere de către părți:

Apelantul-reclamant a susținut că "timpul de lucru suplimentar" (munca suplimentară) nu constituie o noțiune distinctă de "timpul de lucru", având un conținut juridic identic, ambele noțiuni referindu-se atât la serviciul activ, cât și la serviciul inactiv. Singurul criteriu de distincție îl reprezintă depășirea duratei normale a timpului de muncă prevăzut deart. 112 din Codul muncii. Diferitele forme sub care se prezintă timpul de muncă se includ identic atât în timpul de muncă cu durată normală, cât și în timpul de muncă peste durata normală (munca suplimentară).

Apelantul-reclamant a apreciat că opinia judecătorilor- raportori în dezlegarea chestiunii de drept este greșită, atât prin aceea că perioada de consemn, deși este corect calificată timp de muncă, atunci când depășește durata normală a muncii nu este considerată muncă suplimentară, dar și sub aspectul posibilității remunerării timpului de muncă sub minimele prevăzute imperativ de dreptul național, neobservându-se că, în materia remunerării, normele interne chiar remunerează diferit timpul de muncă, așa cum permite Directiva 2003/88/CE, și au un caracter mai favorabil salariaților prin instituirea unor sporuri minimale cu caracter imperativ, ceea ce tot directiva permite prin art. 15, astfel că dreptul intern este pe deplin aplicabil sub aspectul remunerării ca drept mai favorabil salariaților, neputându-se invoca directiva sau jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a înlătura aceste norme mai favorabile.

Intimata-pârâtă a învederat că, prin contractul colectiv de muncă, ce reprezintă legea părților, s-a negociat și s-a aprobat că reprezintă ore suplimentare doar timpul efectiv lucrat din perioada de consemn, astfel că nu reprezintă ore suplimentare timpul total de consemn, întrucât nu este îndeplinită și condiția a doua din definiția timpului de muncă, deoarece nu se prestează efectiv activitate, deci nu se îndeplinesc sarcinile de serviciu pe întreaga perioadă de consemn.

Opinia intimatei-pârâte este că regimul de remunerare a orelor de consemn trebuie să țină cont de convenția părților la care se referă Directiva 2003/88/CE. În cauză, modul de lucru și remunerarea perioadei de consemn au fost stabilite prin contractul colectiv de muncă negociat de părți.

Completul de judecată al Curții de Apel Craiova - Secția I civilă a arătat că art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE din 4 noiembrie 2003 definește timpul de lucru ca fiind "orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale". Timpul de lucru presupune așadar îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: lucrătorul se află la locul de muncă, este la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile în conformitate cu legislația și practicile naționale. Timpul de lucru nu presupune doar simpla prezență a lucrătorului la locul de muncă la dispoziția angajatorului.

Deși nu este reglementată expres munca suplimentară, din interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. (b) din directivă, potrivit cărora "timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore", rezultă că și munca suplimentară presupune ca lucrătorul să se afle la locul de muncă, să fie la dispoziția angajatorului și să își exercite activitatea sau funcțiile în conformitate cu legislația și practicile naționale.

Legislația națională definește timpul de muncă, prin art. 111 din Codul muncii, ca fiind orice perioadă în care salariatul se află la dispoziția angajatorului și își îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.

Raționamentul juridic expus este aplicabil și în ceea ce privește munca suplimentară. În acest sens, art. 120 alin. (1) din Codul muncii definește munca suplimentară ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului săptămânal de lucru.

Instanța de trimitere a reținut că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au fost reglementate durata programului normal de lucru și munca suplimentară, iar pentru electricienii care lucrează în stațiile electrice s-a stabilit serviciu în ture cu consemn la domiciliu, astfel: până în aprilie 2013 electricianul lucra în ture de 24 de ore, din care 8 ore de lucru efectiv în instalațiile electrice și 16 ore de consemn într-un spațiu special amenajat pentru odihnă, putând presta activități specifice timpului liber (servirea mesei, lectură, vizionare emisiuni de televiziune, odihnă), având obligația de a răspunde la telefonul de serviciu și de a interveni operativ în instalații la cererea dispecerului de serviciu sau la alarmare; după aprilie 2013 consemnul în cadrul unei ture a fost redus la 12 ore, lucru efectiv în stațiile electrice fiind de 12 ore. După fiecare tură de 24 de ore, electricianul avea 48 de ore libere.

Prin același contract colectiv de muncă s-a stabilit că nu constituie timp efectiv de muncă timpul destinat consemnului, ci doar timpul afectat pentru terminarea manevrelor, lichidarea avariilor. Tot potrivit contractului colectiv de muncă, orele suplimentare reprezintă timpul lucrat la solicitarea conducerii în următoarele situații: orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru, 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, și se compensează prin ore libere plătite sau cu spor la salariu.

În concluzie, instanța de trimitere a reținut că perioada de timp (orele) în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), reprezintă timp de muncă suplimentară, numai în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate, în exercitarea sarcinilor și atribuțiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, majoritatea instanțelor naționale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată (Curțile de Apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Galați, Pitești, Ploiești, Suceava, Timișoara, Cluj, Oradea și Târgu Mureș).

S-a depus practică judiciară de la nivelul Curților de Apel București și Craiova și o singură hotărâre a Curții de Apel Constanța (referitoare la serviciul de veghe al militarului pe navă) în care s-au exprimat două opinii: Într-o primă opinie s-a apreciat că întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de dispozițiile art. 112 din Codul muncii, reprezintă timp de muncă suplimentară. Cea de-a doua opinie este în sensul că timpul petrecut în consemn în cadrul unității nu constituie timp de lucru în sensul art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, nici timp de muncă suplimentară în sensul Codului muncii și contractului colectiv de muncă aplicabil, nici muncă pe timpul nopții și nu poate fi remunerat ca ore suplimentare atât timp cât în perioada consemnului nu se prestează activități ce aveau legătură cu sarcinile de serviciu. În această opinie, s-a apreciat că, prin remunerarea orelor în consemn conform modalității negociate prin contract colectiv de muncă, angajatorul și-a îndeplinit obligațiile asumate.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.964/C/3359/III-5/2017 din 6 septembrie 2017, a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Nu au fost identificate decizii relevante ale Curții Constituționale referitor la chestiunea de drept în discuție.

La nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a cristalizat de-a lungul timpului o bogată jurisprudență cu privire la organizarea timpului de lucru în interpretarea Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 și a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

Sunt relevante, în acest sens, Ordonanța din 11 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanța din 4 martie 2011, pronunțată în Cauza C-258/10 Nicușor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunțată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunțată în Cauza C-151/02 Jaeger.

În jurisprudența sa, Curtea a arătat, pe baza definiției din art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, că sunt trei criterii care trebuie îndeplinite cumulativ, pentru ca o perioadă să fie considerată "timp de lucru". Este vorba despre criteriul spațial (a fi la locul de muncă), criteriul de autoritate (a fi la dispoziția angajatorului) și criteriul profesional (a exercita activitatea sau funcțiile), în legătură cu acest ultim aspect fiind dezvoltată, în principal, cazuistica menționată anterior.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Codul muncii, perioada de timp în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), reprezintă timp de muncă suplimentară numai în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În ceea ce privește admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Craiova, învestit în ultimă instanță cu soluționarea unui conflict de muncă, potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Craiova este legal învestită cu soluționarea unui apel într-o cauză în care se solicită calificarea și plata, cu titlu de ore suplimentare, a timpului de lucru petrecut de către salariat în consemn la dispoziția angajatorului, hotărârea pronunțată de tribunal, în primă instanță, fiind supusă numai apelului.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențiale și controversate, cu caracter de noutate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită clarificarea noțiunii de "timp de muncă suplimentară" prin prisma dreptului intern și a dreptului Uniunii Europene, precum și a statuărilor în materie ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și aplicarea acestei noțiuni în cauza dedusă judecății, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada în care salariatul se află consemnat la locul de muncă la dispoziția angajatorului în afara duratei normale a timpului de muncă, având de soluționat un litigiu privind drepturile bănești pretinse de salariat pentru această perioadă.

Din actul de sesizare rezultă că instanța de trimitere a identificat dispozițiile legale incidente în cauză, precum și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile, respectiv art. 120 din Codul muncii, definește munca suplimentară ca fiind "munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal".

Timpul de muncă este definit în art. 111 din Codul muncii ca reprezentând "orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare".

Definiția din dreptul intern este asemănătoare celei din art. 2 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru; prin "timp de lucru", potrivit art. 2 pct. 1, se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale.

Durata normală a timpului de muncă, reglementată la art. 112 din Codul muncii, este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. Art. 112 are corespondent juridic în art. 6 lit. (b) din Directiva 2003/88/CE (articole preluate, la rândul lor, din directiva anterioară - 93/104/CE).

Întrucât directiva a fost transpusă în dreptul intern, instanțele naționale au obligația de interpretare a legii naționale ce transpune directiva (în cauză, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare), prin prisma textului și a finalității acelui act. O interpretare a normei interne nu ar putea fi contrară interpretării date dispoziției similare din directivă de către instanța de contencios european.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, paragraful 101) că "Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ținut cont de obligația ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson și Kamann pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții".

Se mai reține în decizia sus-menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție că în Hotărârea pronunțată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că "principiul interpretării conforme impune (...) ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)".

În legătură cu problema de drept ce constituie obiect al prezentei sesizări, se constată că, printr-o serie de hotărâri, cum ar fi Ordonanța din 11 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanța din 4 martie 2011, pronunțată în Cauza C-258/10 Nicușor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunțată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunțată în Cauza C-151/02 Jaeger, Curtea a dat o interpretare criteriilor de definire a "timpului de lucru" prevăzute în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 și, ulterior, în Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

Într-o astfel de situație, finalitatea directivei nu poate fi atinsă decât prin interpretarea legii naționale în acord cu interpretarea făcută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în respectivele hotărâri, în conformitate cu principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii Europene care impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivei. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instanța care stabilește interpretarea legală de referință a directivei, în virtutea competenței conferite prin art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care va fi apoi avută în vedere de instanțele naționale.

Asumarea de către instanța națională a interpretării legii aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene are drept premisă certitudinea aplicării corecte a dreptului Uniunii Europene. Această premisă impune ca instanța națională să verifice dacă dispozițiile relevante din Directiva 2003/88/CE au făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene sau dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Cilfit, C-283/81).

Or, în speță, la termenul de judecată din 14 iunie 2017, instanța de trimitere a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, apreciind că există deja o jurisprudență explicită a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia noțiunii de "timp de lucru", ceea ce înseamnă că, în opinia completului de judecată al Curții de Apel Craiova - Secția I civilă, noțiunile de "timp de muncă"/"timp de muncă suplimentară" nu ridică probleme de interpretare.

Cum aceste noțiuni sunt certe pentru instanța de trimitere, așa cum rezultă și din motivarea expusă în cuprinsul actului de sesizare, nu se poate reține existența unei chestiuni controversate de drept intern pozitiv care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile. Acest mecanism nu trebuie transformat într-o procedură dilatorie, care amână finalizarea procesului.

Odată ce jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecății, rezultă că nu există dificultăți de interpretare și aplicare pentru situația de fapt pe care instanța națională a fost chemată să o soluționeze, acesteia revenindu-i obligația de a verifica incidența dezlegărilor date de instanța europeană, în ceea ce privește calificarea acestei perioade ca "timp de lucru" și remunerația lucrătorului aflat într-o atare situație.

Prin urmare, constituie atributul exclusiv al instanței de sesizare să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, dispozițiile legale incidente în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,