Decizia nr. 78/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1955/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.955/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă activitatea prestată de judecători în condiţiile unei scheme de personal incomplete constituie muncă suplimentară în condiţiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii, iar dacă răspunsul este favorabil, în ce condiţii această muncă poate fi remunerată sau poate fi compensată prin alte beneficii de tipul ore libere plătite.”

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 10 septembrie 2024, astfel cum a fost completată prin Încheierea din 4 octombrie 2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 septembrie 2024 cu nr. 1.955/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 18 noiembrie 2024. II. Normele de drept intern incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Art. 21. – Sporul pentru munca suplimentară (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condiţiile alin. (2) şi (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic în scris, fără a se depăşi 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii. (5) La locurile de muncă la care durata normală a timpului de lucru a fost redusă, potrivit legii, sub 8 ore pe zi, depăşirea programului de lucru astfel aprobat se poate face numai temporar, fiind obligatorie compensarea cu timp liber corespunzător. (6) Prevederile prezentului articol nu se aplică persoanelor salarizate prin plata cu ora, prin cumul de funcţii în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice ori persoanelor angajate cu timp parţial.

Codul muncii Art. 120. – (1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. (2) Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident. III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii A, B şi C, au solicitat instanţei obligarea pârâţilor A şi C să aloce fondurile necesare şi obligarea pârâtei B să calculeze şi să plătească drepturile salariale cuvenite şi neachitate pentru munca suplimentară prestată, ce vor fi stabilite prin adăugarea unui procent la indemnizaţiile brute lunare (reprezentând proporţia dintre posturile prevăzute în schema de personal la nivelul instanţei şi cele neocupate, împărţită la numărul de posturi efectiv ocupate), pe ultimii 3 ani de la data promovării prezentei acţiuni şi până la eliberarea din funcţie prin pensionare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, începând de la data la care erau cuvenite şi până la data plăţii efective.

În fapt, reclamanţii au arătat că sunt judecători în cadrul B, iar în ultimii 3 ani anterior depunerii prezentei cereri de chemare în judecată, schema de personal a fost incompletă, aşa cum rezultă din extrasele rapoartelor de bilanţ anexate; or, din această cauză, volumul de activitate a fost ridicat, reclamanţii fiind nevoiţi să muncească suplimentar. Concomitent, statul român face economii la drepturile salariale pe care nu le achită judecătorilor care lipsesc din schema de personal; în aceste condiţii, au susţinut că li se cuvine cel puţin procentul corespunzător din drepturile salariale pentru care statul a făcut economii la buget prin neplata acestora în cazul posturilor neocupate, proporţional cu numărul judecătorilor prevăzuţi în schema de personal şi al celor care au desfăşurat efectiv activitatea.

S-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză prevăzute de art. 1.345 din Codul civil; astfel, există o îmbogăţire fără justă cauză a pârâţilor care achită drepturi salariale mai mici, în raport cu schema incompletă a instanţei, precum şi o diminuare a patrimoniului reclamanţilor, fiind lipsiţi de plata corespunzătoare a muncii prestate, fără a exista o cauză legitimă atât a măririi patrimoniului pârâţilor, cât şi în privinţa diminuării patrimoniului reclamanţilor şi fără a se putea bucura de un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Totodată, s-a arătat că, potrivit art. 120 alin. (2) şi art. 121 alin. (1) din Codul muncii, munca suplimentară se efectuează la solicitarea angajatorului şi cu acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.

Pentru înlăturarea oricăror abuzuri din partea angajatorilor şi apărarea intereselor salariaţilor, legiuitorul a instituit prin dispoziţiile art. 123 din Codul muncii obligaţia ca, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) din acelaşi cod, în luna următoare munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

Aceste dispoziţii legale trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.

Prin întâmpinarea depusă, A a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, învederând că nu există suprapunere între obligaţiile legale care revin acesteia, pe de o parte, şi drepturile solicitate de reclamanţi, pe de altă parte, iar sumele solicitate nu se regăsesc în bugetul ordonatorului principal de credite, având în vedere că posturile vacante neocupate nu sunt finanţate, dat fiind că, potrivit Legii nr. 368/2022, la 22 decembrie 2022 erau în vigoare prevederile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Având în vedere aceste dispoziţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este gestionar al bugetului instanţelor, iar preşedintele instanţei supreme devine ordonator principal de credite în ceea ce priveşte stabilirea (prin emiterea de acte administrative de salarizare) şi plata drepturilor salariale ale tuturor judecătorilor, indiferent de nivelul instanţei la care funcţionează, urmând ca această instituţie să preia drepturile procesuale şi obligaţiile corelative ce decurg din litigiile cu acest obiect.

Se invocă, de asemenea, Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale s-a arătat că, potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022, activitatea instanţelor este finanţată integral de la bugetul de stat, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, acest din urmă minister este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, precum şi proiectul pentru rectificare bugetară; prin urmare, era necesar ca Ministerul Finanţelor să pună în prealabil la dispoziţia A fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar acesta din urmă le repartizează către ordonatorii secundari/terţiari, în funcţie de solicitările justificate ale acestora, în condiţiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.

Chiar în eventualitatea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, cererea privind alocarea fondurilor este neîntemeiată.

Se invocă art. 3 alin. (1) pct. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor. Astfel, cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligaţii pecuniare de la bugetul general consolidat, se arată că procedura reclamă implicarea Ministerului Finanţelor, care confirmă existenţa resurselor bugetate pentru stingerea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice.

A fost invocată şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată potrivit dispoziţiilor art. 1.348 din Codul civil, de unde rezultă caracterul subsidiar al acestei acţiuni (actio de in rem verso).

Pe fondul cauzei, pârâta A a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, este interzisă plata muncii suplimentare prin adăugarea unui procent la indemnizaţia de încadrare reprezentând proporţia dintre posturile prevăzute în schema de personal la nivelul instanţei şi cele neocupate, împărţită la numărul de posturi efectiv ocupate, neputându-se proba efectuarea permanentă a muncii suplimentare.

Distinct de aceste considerente legate de regimul muncii suplimentare s-au invocat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 din care rezultă că, pentru perioada 2019-2023, munca suplimentară se compensează cu timp liber corespunzător acesteia.

Având în vedere dispoziţiile legale amintite, rezultă că, pentru perioada 2019-2023, munca suplimentară se compensează cu timp liber corespunzător acesteia.

De asemenea, pârâta A a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 422/2013.

Pârâta B a susţinut că simpla invocare a diminuării patrimoniului reclamanţilor, fără a face dovada faptului că aceştia ar fi putut presta, în mod real şi obiectiv alte activităţi permise de lege care i-ar fi putut aduce venituri suplimentare, nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinită condiţia referitoare la reducerea patrimoniului acestora.

Drepturile salariale solicitate în prezenta cauză nesocotesc prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, reclamanţii nefăcând dovada faptului că au prestat activitatea specifică profesiei de judecător peste programul normal de lucru, în zilele de sărbători legale sau în alte zile în care nu se lucrează conform legii; totodată, nici legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi nici legea de salarizare a magistraţilor nu prevăd un spor pentru munca suplimentară.

C a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că este un terţ care nu are atribuţii privind angajarea şi salarizarea reclamanţilor, neavând raporturi de muncă cu acesta, iar faptul că ordonatorul principal de credite are vreo culpă în calcularea indemnizaţiilor cuvenite salariaţilor săi nu poate conduce la obligarea C la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Reţinând incidenţa art. 1 alin. (1) şi a art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a arătat că reclamanţii, în calitate de judecători, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece sunt salarizaţi, potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat.

Obiectul cauzei vizează drepturile salariale ale acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, deoarece este vorba de remuneraţia pentru munca suplimentară prestată prin adăugarea unui procent la indemnizaţiile brute lunare.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este permisă în cazul în care asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei instanţa supremă nu a mai statuat printr-o decizie de dezlegare a unei chestiuni de drept sau decizie de recurs în interesul legii.

Verificând portalul, se constată că, până la acest moment, nu au fost formulate sesizări cu privire la această chestiune de drept către instanţa supremă şi nici nu s-au pronunţat decizii de către instanţa supremă cu privire la această chestiune de drept.

Dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă, deoarece de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept, deziderat stabilit în preambulul acestei ordonanţe. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

Instanţa de trimitere a arătat că temeiurile de drept de care se prevalează reclamanţii în susţinerea cererii sunt, în esenţă, cele din Codul muncii, anume art. 120 alin. (1), art. 121 alin. (1), art. 123, 35 şi 38, precum şi art. 29 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 1.345 din Codul civil.

În esenţă, în raport cu aceste prevederi, reclamanţii au susţinut că li se cuvine cel puţin procentul corespunzător din drepturile salariale pentru care statul a făcut economii la buget prin neplata acestora în cazul posturilor neocupate, proporţional cu numărul judecătorilor prevăzuţi în schema de personal şi al celor care au desfăşurat efectiv activitatea, suplinind lipsa de personal.

Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. Aceleaşi derogări au fost prevăzute şi pentru anii 2018-2023, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

Drepturile salariale ale personalului din justiţie sunt stabilite în conformitate cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, care, la art. 8 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. V, stabileşte că „Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi”. Aceste indemnizaţii de încadrare sunt prevăzute în anexa nr. V la cap. I lit. A şi, respectiv, lit. B, conform art. 9 din cap. VIII al anexei nr. V. Pe lângă indemnizaţia de încadrare prevăzută de lege, personalul din justiţie beneficiază şi de sporurile prevăzute la art. 4 şi 5 din cap. VIII al anexei nr. V la acelaşi act normativ.

Aşa cum se poate observa din textele normative expuse mai sus, salarizarea personalului din justiţie este reglementată de dispoziţii legale, care nu prevăd posibilitatea acordării mai multor indemnizaţii în situaţii cum este şi aceea de faţă, în care un magistrat prestează activitate suplimentară, ca urmare a deficitului de personal.

Mai mult, legiuitorul român nu a legiferat posibilitatea redistribuirii unor indemnizaţii pe care ordonatorul de credite le-ar fi estimat, ca incluse în bugetul său de cheltuieli cu resursa umană, în raport cu numărul judecătorilor din schema de personal. De aceea, indiferent de volumul de activitate efectiv al unui judecător, contraprestaţia muncii lui se poate raporta doar la criteriile de salarizare stabilite prin lege, neexistând o normă legală care să permită plata muncii suplimentare depuse de judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instanţe al cărei grad de ocupare este foarte redus.

În acest context, Consiliul Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 2.225 din 3.11.2022 a Secţiei pentru judecători, a decis ca sumele reprezentând cheltuieli de personal aferente unei scheme incomplete să fie împărţite tuturor judecătorilor care exercită efectiv funcţia la acea instanţă.

Cu toate acestea, în opinia instanţei, efectuarea unei munci suplimentare trebuie analizată mai ales prin raportare la volumul şi complexitatea concretă a activităţii într-un anumit moment şi abia apoi prin raportare la procentul de ocupare a schemei de personal, toate acestea pe fondul lipsei unei normări concrete a activităţii judecătorilor. VI. Punctul de vedere al părţii

Părţile nu au depus niciun punct de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Într-o orientare s-a apreciat că activitatea desfăşurată de judecători/procurori în condiţiile unei scheme de personal incomplete nu poate fi calificată muncă suplimentară, în acest sens fiind hotărârile înaintate de Tribunalul Alba, Tribunalul Bucureşti – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Mureş, precum şi punctele de vedere exprimate de Tribunalul Braşov, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

În susţinere s-a arătat că, în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, singura care reglementează în prezent drepturile de natură salarială ale magistraţilor din categoria cărora fac parte reclamanţii, nu se prevede posibilitatea remunerării pentru munca suplimentară efectuată ca urmare a existenţei unei scheme incomplete de judecători/asistenţi judiciari, aşa cum se solicită în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel că nu se poate reţine vreo încălcare a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a) şi art. 40 pct. 2 lit. c) din Codul muncii, care garantează dreptul la salarizare pentru munca depusă. Acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege ori calificarea activităţii prestate în condiţiile expuse de autorii apelului ca muncă suplimentară şi compensarea ei în condiţiile art. 120 din Codul muncii ar pune instanţa de judecată în situaţia de a crea norme legale pe cale judiciară, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi săvârşirea unui veritabil abuz de putere.

Relevantă în acest sens este şi Decizia nr. 4/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în care sunt calificate drept despăgubiri diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi cele calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede.

Or, aşa cum rezultă din chiar petitul acţiunii introductive, reclamanţii nu au solicitat despăgubiri pentru condiţiile de muncă improprii pe care le invocă, ci veritabile drepturi salariale pentru pretinsa muncă suplimentară, invocându-se prevederile art. 120 alin. (2) şi art. 121 alin. (1) din Codul muncii, texte legale inaplicabile în cauză.

Aşadar, nu numai că lipsesc norme legale care să recompenseze munca prestată de salariaţi în condiţiile reclamate, dar exisă prevederi care interzic stabilirea salarizării personalului plătit din fonduri publice, în afara limitelor prevăzute de dispoziţiile legale.

Într-o altă orientare s-a susţinut că activitatea prestată de judecători în condiţiile unei scheme de personal incomplete constituie muncă suplimentară în acord cu dispoziţiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii, evaluarea acesteia apreciindu-se că trebuie să fie realizată prin raportare la încărcătura pe judecător în condiţiile în care schema ar fi completă, iar ceea ce depăşeşte media să reprezinte munca suplimentară, aşa cum rezultă din jurisprudenţa înaintată de Tribunalul Mureş şi din punctele de vedere exprimate de Tribunalul Bacău, Judecătoria Roman, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Târgu-Neamţ, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Tribunalul Vaslui.

În susţinere s-a apreciat că prestarea unei activităţi care să suplinească schema incompletă, aprobată în urma analizării volumului de muncă al instanţei, nu poate fi încadrată decât ca fiind muncă suplimentară, menită să asigure buna funcţionare a instanţei respective. Munca astfel prestată este realizată cu acordul angajatorului, care, prin aprobarea schemei de personal, şi-a asumat că, în caz de neocupare a posturilor, munca să fie realizată de judecătorii în funcţie.

Cu privire la modalitatea de compensare a muncii suplimentare s-a arătat că, faţă de specificul profesiei, nu se poate compensa prin zile libere plătite, ci prin compensaţie financiară, în acest sens opinând Judecătoria Roman, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Târgu-Neamţ şi Tribunalul Teleorman; Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă a arătat că aceasta nu poate fi remunerată sau compensată într-o modalitate în condiţiile legislaţiei actuale, fiind necesară modificarea legislativă, printre remediile propuse de magistraţi numărându-se acordarea unui spor de şedinţă sau împărţirea sumelor deja prevăzute şi finanţate pentru posturile neocupate între judecătorii activi ai instanţei.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară şi nu au formulat niciun punct de vedere.

Ministerul Public a menţionat că, la nivelul Secţiei Judiciare, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, a respins ca inadmisibilă sesizarea vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art. 112 din Codul muncii sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 17 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 5 aprilie 2018, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la mai multe chestiuni de drept, printre care şi următoarea: „dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 123 raportat la art. 120 şi art. 112 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sporul pentru muncă suplimentară se acordă doar pentru munca efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă sau se acordă şi pentru orele în care salariatul s-a aflat la dispoziţia angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate”. IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În Dosarul civil nr. 12.228/3/2022, Curtea de apel Bucureşti a sesizat C.J.U.E. în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară: „Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf T.U.E., cu referire la articolul 2 T.U.E., pct. 5 şi 7 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor şi art. 3, 5, 6 şi 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, trebuie interpretat, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, în sensul că principiul independenţei judecătorilor se opune unei dispoziţii legislative naţionale care interzice plata orelor suplimentare lucrate de un judecător ca urmare a deficitului de personal în cadrul instanţei în care funcţionează, în condiţiile în care compensarea numai cu timp liber corespunzător a muncii suplimentare efectuate peste durata normală a timpului de lucru, precum şi în zilele de repaus săptămânal şi de sărbători legale, dacă ar fi pusă în aplicare, ar afecta concediul legal de odihnă anual?”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că activitatea prestată de judecători în condiţiile unei scheme de personal incomplete nu constituie muncă suplimentară în condiţiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal. (…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.”

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”, iar, potrivit art. 4, „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este de observat că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac, fiind eliminată condiţia sesizării doar de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

În acelaşi timp însă, în condiţiile în care, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”, completului de judecată care sesizează instanţa supremă în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îi revine obligaţia respectării dispoziţiilor compatibile procedurii cuprinse în prevederile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, precum şi punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3), respectiv art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că prin acţiunea introductivă, reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii A, B şi C, au solicitat instanţei obligarea pârâţilor A şi C să aloce fondurile necesare şi obligarea pârâtei B să calculeze şi să plătească drepturile salariale cuvenite şi neachitate pentru munca suplimentară prestată, ce vor fi stabilite prin adăugarea unui procent la indemnizaţiile brute lunare (reprezentând proporţia dintre posturile prevăzute în schema de personal la nivelul instanţei şi cele neocupate, împărţită la numărul de posturi efectiv ocupate), pe ultimii 3 ani de la data promovării prezentei acţiuni şi până la eliberarea din funcţie prin pensionare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, începând de la data la care erau cuvenite şi până la data plăţii efective.

În consecinţă, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în primă instanţă, fiind pe rolul unui complet de judecată specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzelor dat fiind că reclamanţii pretind recunoaşterea activităţii prestate de judecători în condiţiile unei scheme de personal incomplete ca fiind muncă suplimentară conform art. 120 alin. (1) din Codul muncii şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiţii această muncă poate fi remunerată sau poate fi compensată prin alte beneficii de tipul ore libere plătite, impunându-se lămurirea corelaţiei dintre Codul muncii, pe de o parte, şi regulile generale edictate în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017 referitoare la salarizarea magistraţilor, pe de altă parte.

De asemenea, verificând condiţia statuării asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, se constată că instanţa supremă nu a statuat în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Totodată, atât motivarea încheierii de sesizare, cât şi argumentele prezentate în cadrul opiniilor transmise de curţile de apel conturează riscul unei jurisprudenţe neunitare, în această materie fiind deja pronunţate soluţii divergente, împrejurare ce demonstrează necesitatea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se impune pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. XI.2. Asupra fondului sesizării

Cu titlu preliminar, pentru corecta delimitare a limitelor prezentei sesizări, se impune a arăta că temeiurile de drept de care se prevalează reclamanţii în susţinerea cererii sunt mixte, respectiv cele din Codul muncii, anume art. 120 alin. (1), art. 121 alin. (1), art. 123, art. 35 şi art. 38, precum şi art. 29 din Legea-cadru nr. 153/2017, dar şi art. 1.345 din Codul civil.

Se reţine că obiectul prezentei sesizări vizează doar interpretarea dispoziţiilor art. 120 din Codul muncii şi a celor în directă corelare cu acesta, nu şi prevederile art. 1.345 din Codul civil, respectiv incidenţa în cauză a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Potrivit art. 120 alin. (1) din Codul muncii: „Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară.”

Plata orelor suplimentare se realizează, potrivit art. 123 alin. (1) din Codul muncii, prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

Potrivit art. 121 alin. (1) şi art. 120 alin. (2) din Codul muncii, munca suplimentară se efectuează la solicitarea angajatorului, cu acordul angajatului.

Dispoziţiile corelative din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv art. 21, sporul pentru munca suplimentară prevăd următoarele: ” (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condiţiile alin. (2) şi (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic în scris, fără a se depăşi 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii. (5) La locurile de muncă la care durata normală a timpului de lucru a fost redusă, potrivit legii, sub 8 ore pe zi, depăşirea programului de lucru astfel aprobat se poate face numai temporar, fiind obligatorie compensarea cu timp liber corespunzător. (6) Prevederile prezentului articol nu se aplică persoanelor salarizate prin plata cu ora, prin cumul de funcţii în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice ori persoanelor angajate cu timp parţial.”

Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. Aceleaşi derogări au fost prevăzute şi pentru anii 2018-2023, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

Raportat la prevederile legii speciale incidente, pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, potrivit reglementărilor în vigoare, nu se lucrează, nu se pot acorda în compensare sume de bani, ci doar timp liber corespunzător.

În cazul categoriei profesionale vizate de obiectul sesizării, potrivit art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 303/2004, şi reglementării preluate de actul normativ de abrogare, pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege.

În mod similar, potrivit art. 205 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările ulterioare (în vigoare începând cu 16 decembrie 2022), „Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie lunară stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută şi, după caz, în raport cu vechimea sau alte criterii prevăzute de lege”.

Drepturile salariale ale personalului din justiţie sunt stabilite în conformitate cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, care la art. 8 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. V stabileşte că „Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi”. Aceste indemnizaţii de încadrare sunt prevăzute în anexa nr. V la cap. I lit. A şi, respectiv, lit. B, conform art. 9 din cap. VIII al anexei nr. V. Pe lângă indemnizaţia de încadrare prevăzută de lege, personalul din justiţie beneficiază şi de sporurile prevăzute la art. 4 şi 5 din cap. VIII al anexei nr. V la acelaşi act normativ.

Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială, se prevede altfel.

Aşa cum se poate observa din textele normative expuse mai sus, situaţiei magistraţilor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii de schemă incompletă nu îi este aplicabilă norma cuprinsă în art. 120 din Codul muncii referitoare la regimul muncii suplimentare, salarizarea personalului din justiţie fiind reglementată de dispoziţii legale speciale, care nu prevăd posibilitatea acordării mai multor indemnizaţii în situaţii cum este şi cea de faţă.

Salarizarea magistraţilor presupune plata unei indemnizaţii de încadrare, stabilită prin legea specială, în funcţie de criterii exprese cum ar fi nivelul instanţei, funcţia, vechimea în muncă şi în funcţie.

Mai mult, legiuitorul român nu a legiferat posibilitatea redistribuirii unor indemnizaţii pe care ordonatorul de credite le-ar fi estimat, ca incluse în bugetul său de cheltuieli cu resursa umană, în raport cu numărul judecătorilor din schema de personal. De aceea, indiferent de volumul de activitate efectiv al unui judecător, contraprestaţia muncii lui se poate raporta doar la criteriile de salarizare stabilite prin lege, neexistând o normă legală care să permită plata muncii suplimentare depuse de judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instanţe al cărei grad de ocupare este foarte redus.

Pe de o parte, faptul că numărul posturilor existente în schema unei instanţe nu era ocupat nu presupune în mod automat că judecătorii au efectuat ore suplimentare, după cum este posibil ca activitatea judecătorilor să se desfăşoare după program chiar şi în situaţia unei scheme de personal complete. Pe de altă parte, efectuarea unei munci suplimentare trebuie analizată mai ales prin raportare la volumul şi complexitatea concretă a activităţii într-un anumit moment şi abia apoi prin raportare la procentul de ocupare a schemei de personal, toate acestea pe fondul lipsei unei normări concrete a activităţii judecătorilor.

Salarizarea judecătorilor nu prevede drept criteriu numărul de dosare care le revin spre soluţionare, aceasta făcându-se, aşa cum s-a arătat deja, potrivit gradului profesional, gradaţiei avute, vechimii în funcţie sau în specialitate. Indemnizaţia unui judecător nu se stabileşte prin raportare la un număr minim sau maxim de dosare soluţionate. Volumul de activitate este un indicator statistic fluctuant de la un an la altul, fără ca acesta să ducă la o scădere sau mărire salarială.

Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022: „Programul de lucru al judecătorilor începe, de regulă, la ora 8.00 şi se încheie, de regulă, la ora 16.00. Aceştia sunt, însă, obligaţi să fie prezenţi la ora stabilită pentru îndeplinirea activităţilor în care sunt planificaţi ori pe care şi le-au stabilit sau care impun prezenţa lor, ca efect al unor dispoziţii legale sau regulamentare, ori pentru şedinţele de judecată în care au fost desemnaţi, precum şi la activităţile stabilite de preşedintele instanţei în conformitate cu legea”.

Prin urmare, nu se poate reţine în situaţia judecătorilor un mecanism de evidenţiere concretă a timpului de muncă săptămânal – existenţa unei durate normale a timpului de muncă săptămânal – în accepţiunea art. 112 din Codul muncii, în afara căreia să se poată cuantifica munca suplimentară, potrivit art. 120 din Codul muncii, şi care să genereze, astfel, posibilitatea valorificării acestui beneficiu legal, fie prin compensarea cu ore libere plătite, fie prin acordarea unui spor salarial, conform art. 122 şi 123 din Codul muncii.

Aşadar, nu există dispoziţii legale care să prevadă că, în situaţia în care există posturi libere în schema instanţei, judecătorii aflaţi în activitate pot primi un spor pentru muncă suplimentară.

Nu constituie un astfel de temei nici Hotărârea nr. 2.225 din 3.11.2022 a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a decis ca sumele reprezentând cheltuieli de personal aferente unei scheme incomplete să fie împărţite tuturor judecătorilor care exercită efectiv funcţia la acea instanţă.

Consiliul Superior al Magistraturii a efectuat, prin hotărârea menţionată, doar o analiză prin analogie, arătând că, pentru situaţii similare, este recunoscută de lege lata posibilitatea cumulului de funcţii în cazul funcţiilor didactice, funcţiilor de specialitate medicală sanitară şi asistenţă socială şi funcţiilor de specialitate artistică, pentru care art. 29 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că pot fi ocupate şi prin cumul de funcţii de personalul angajat. În virtutea art. 35 alin. (1) din Codul muncii, personalul care realizează cumulul de funcţii beneficiază de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

În aceste condiţii, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că nu există nicio raţiune pentru care judecătorii care gestionează un volum de activitate deseori împovărător, ca efect al existenţei unui număr mare de posturi vacante la instanţele la care funcţionează, să nu beneficieze de venitul corespunzător activităţii suplimentare pe care o prestează în mod sistematic, fără însă a indica un text de lege de lege lata care să permită încadrarea şi remunerarea activităţii desfăşurate de către judecători în condiţiile unor scheme de personal incomplete ca muncă suplimentară.

Această hotărâre, ce efectuează o analiză de ansamblu a dificultăţilor instanţelor, ocazionată de apariţia în spaţiul public a unui proiect de ordonanţă de urgenţă a Guvernului, inclusiv cele generate de existenţa schemelor de personal incomplete, nu poate constitui un temei juridic valabil pentru obligarea ordonatorilor de credite la plata unor sume pentru munca suplimentară, aspect care de altfel reiese din însuşi cuprinsul hotărârii, în care se arată că este necesară o intervenţie normativă, astfel încât cheltuielile de personal aferente unei scheme incomplete să fie împărţite tuturor judecătorilor care exercită efectiv funcţia la acea instanţă.

Prin urmare, se impune a se concluziona în sensul că, întrucât în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, singura care regl