Decizia nr. 73 din 11 noiembrie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.018/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.268/117/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; reclamantul a depus în termen legal un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus prin Încheierea din 11 septembrie 2024, în Dosarul nr. 6.268/117/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 35 lit. b) din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 155/2010), în sensul de a stabili dacă în privinţa poliţiştilor locali, salarizaţi în baza Legii nr. 155/2010, sunt aplicabile dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004), în vederea determinării locurilor de muncă şi activităţilor în condiţii deosebite şi speciale.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 septembrie 2024, cu nr. 2.018/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 11 noiembrie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 35. – ” În afara drepturilor salariale prevăzute la art. 34, poliţistul local mai are dreptul şi la: (…) b) încadrarea activităţii în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, potrivit legii; (…)”.

Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, cu modificările ulterioare. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Sindicatul Naţional Pro Lex, în contradictoriu cu pârâţii primarul municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a solicitat să se dispună, în principal, obligarea pârâtului primarul municipiului Cluj-Napoca la efectuarea procedurilor pentru încadrarea reclamanţilor, poliţişti locali, în condiţii speciale de muncă, respectiv modificarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al primăriei în partea care priveşte serviciul poliţiei locale, precum şi modificarea fişelor de post, emiterea deciziilor de încadrare a activităţii în condiţii speciale de muncă şi plata cotelor la asigurările sociale corespunzătoare condiţiilor speciale de muncă, respectiv obligarea pârâtului primarul municipiului Cluj-Napoca la eliberarea adeverinţelor în vederea valorificării drepturilor de pensie, din care să rezulte încadrarea activităţii reclamanţilor în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă corespunzătoare perioadei în care aceştia au avut calitatea de poliţişti locali şi, în fine, obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca la emiterea hotărârii privind încadrarea activităţii poliţiştilor locali în condiţii de muncă.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtului primarul municipiului Cluj-Napoca la efectuarea procedurilor pentru încadrarea reclamanţilor în condiţii deosebite de muncă, respectiv modificarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al primăriei în partea care priveşte serviciul poliţiei locale, precum şi modificarea fişelor de post, emiterea deciziilor de încadrare a activităţii în condiţii deosebite de muncă şi plata cotelor la asigurările sociale corespunzătoare condiţiilor deosebite de muncă.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că membrii de sindicat au calitatea de funcţionari publici în cadrul Politiei Locale Cluj, care este o instituţie fără personalitate juridică, şi a invocat prevederile art. 4 alin. (1) şi ale art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010.

Pârâţii au depus întâmpinare, prin care au susţinut că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), prevăd în mod expres locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, iar personalul poliţiei locale nu se încadrează în limitele acestui text.

Prin Sentinţa civilă nr. 944 din 5 aprilie 2024, Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea Deciziei nr. 72 din 11 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.158 din 6 decembrie 2021 (Decizia nr. 72 din 11 octombrie 2021). În realitate, analogia trebuie făcută potrivit celor reţinute prin Decizia nr. 23 din 27 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 28 aprilie 2023 (Decizia nr. 23 din 27 martie 2023).

Poliţiştii locali care îndeplinesc atribuţii de ordine publică sau de serviciu rutier îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ca poliţiştii din Poliţia Română care îndeplinesc acelaşi gen de atribuţii, condiţiile de muncă similare fiind dovedite prin buletinul de determinare care a expertizat locurile de muncă.

La termenul din 11 septembrie 2024, instanţa de trimitere, din oficiu, a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea problemei de drept referitoare la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere, verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a constatat că instanţa supremă nu a statuat asupra problemei juridice enunţate anterior şi că aceasta nici nu face obiectul unui dosar pe rolul celor două structuri jurisdicţionale, în curs de soluţionare.

Problema de drept dedusă judecăţii a fost generată de inexistenţa unor acte normative care să reglementeze, în mod concret, modalitatea de stabilire a dreptului de încadrare a activităţii poliţiştilor locali în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, faţă de împrejurarea că aceştia susţin că îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de muncă, pericole sau factori de risc ca şi poliţiştii care îndeplinesc atribuţii de ordine publică sau în domeniul rutier.

Întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat pretenţii de natura celor menţionate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a apreciat că, în temeiul art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea chestiunii de drept enunţate. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile şi-au expus punctul de vedere cu privire la problema de drept în discuţie prin poziţiile procesuale exprimate în faţa instanţei de fond, reclamantul apreciind că este posibilă aplicarea normei şi în privinţa poliţiştilor locali, generat de riscurile specifice, prezente şi în activitatea poliţiştilor locali, în timp ce pârâta susţine inexistenţa normei legale de reglementare în privinţa acestora.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamantul a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că instanţa supremă trebuie să dea o dezlegare, în sensul că dispoziţiile art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010 se aplică ope legis, fără a fi nevoie de o metodologie specifică, decizia încadrării în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii fiind a consiliului local. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în Dosarul nr. 6.268/117/2023, reţinând că nu există un cadru normativ aplicabil doar poliţiştilor locali, a apreciat că aplicarea normei specifice celorlalte categorii de poliţişti s-ar putea face doar prin analogie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi opinii teoretice exprimate de magistraţi, din care rezultă orientarea unanimă a practicii judiciare în sensul că prin Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 au fost stabilite locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice numai poliţiştilor în activitate din Ministerul Administraţiei şi Internelor. Or, poliţia locală se organizează şi funcţionează prin hotărâre a autorităţii deliberative a administraţiei publice locale, ca un compartiment funcţional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general sau ca instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 155/2010, şi nu în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aşadar, în privinţa poliţiştilor locali, a căror activitate este reglementată prin Legea nr. 155/2010, nu sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010.

Însă, prin Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată „excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016”. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016 (Decizia nr. 12 din 23 mai 2016), privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect posibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activităţii desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale de muncă, după 1 aprilie 2001, s-a stabilit că: ” I. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 13 1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii. II. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.”

De asemenea, prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Decizia nr. 8 din 7 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 6 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare/private nu este încadrat ope legis în condiţii speciale de muncă, prin raportare la art. 1-3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, iar dispoziţiile art. 1 şi 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 şi ale art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 nu îi sunt aplicabile.”

Prin Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a decis că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 448/2006 şi a prevederilor anexei nr. 9 pct. IV lit. A subpct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, stabileşte că asistentul personal nu beneficiază de sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nefiind întrunită cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se fi pronunţat asupra problemei de drept în discuţie. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 155/2010, „Poliţia locală se organizează şi funcţionează, prin hotărâre a autorităţii deliberative a administraţiei publice locale, ca un compartiment funcţional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general sau ca instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică” şi întrucât problema încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale/deosebite/normale produce efecte juridice inclusiv în planul drepturilor de pensie ale salariatului (elocvent în acest sens fiind art. 17, art. 18 sau art. 100 din Legea nr. 263/2010, în vigoare la data declanşării litigiului în cadrul căruia s-a formulat întrebarea prealabilă prezentă, articole corelative de altfel, art. 15 şi 88 din noua Lege nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, aplicabilă începând cu data de 1 septembrie 2024, prin care Legea nr. 263/2010 a fost abrogată), rezultă că litigiul pendinte al curţii de apel, având obiectul enunţat la punctul III din prezenta decizie, face parte din sfera de aplicare a ordonanţei de urgenţă menţionate.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevede: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4 din ordonanţa de urgenţă, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont la adoptarea acestui nou act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Drept urmare a celor expuse, în contextul normativ ilustrat, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune inter alia îndeplinirea cerinţei distincte negative ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestei cerinţe normative în raport cu elementele sesizării formulate, se constată că ea nu este îndeplinită.

Astfel, poliţia locală provine din Corpul gardienilor publici, instituit prin Legea nr. 26/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Corpului gardienilor publici, devenit apoi Poliţia Comunitară conform Legii nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Comunitare, cu modificările şi completările ulterioare, lege ce a fost abrogată, cu excepţii, prin Legea nr. 155/2010.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010, „În afara drepturilor salariale prevăzute la art. 34, poliţistul local mai are dreptul şi la: (…) b) încadrarea activităţii în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, potrivit legii (s.n.) „.

Întrebarea prealabilă adresată instanţei supreme vizează posibilitatea încadrării activităţii categoriei profesionale a poliţiştilor locali în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, prin raportare la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004, în contextul (recunoscut în mod expres prin sesizarea pendinte) inexistenţei unui cadru normativ sub acest aspect aplicabil doar poliţiştilor locali.

Instanţa de trimitere solicită, aşadar, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să determine actul normativ aplicabil în privinţa modului de încadrare a activităţii poliţiştilor locali în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, în lipsa unei reglementări speciale care să privească această categorie profesională. Deci, ceea ce se solicită prin prezenta sesizare reprezintă – în esenţă – determinarea legii din sintagma „potrivit legii” cuprinsă în finalul art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010.

Or, în privinţa acestui element, se constată că prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, expusă la punctul IX din prezenta decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ilustrat ansamblul legal prin raportare la care se realizează o astfel de încadrare, expunând detaliat, în cuprinsul paragrafelor 38-81, eşafodajul normativ adoptat de legiuitor în această direcţie.

Astfel, în cadrul respectivei decizii în interesul legii s-a arătat: ” 38. (…) este de reţinut, din interpretarea istoricoteleologică a textelor de lege, faptul că, după data de 1 aprilie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abandonat sistemul anterior potrivit căruia locurile de muncă erau încadrate în grupele I, II şi III de muncă în baza unei proceduri atribuite angajatorului, în noua reglementare locurile de muncă fiind definite şi clasificate în locuri de muncă în condiţii deosebite, locuri de muncă în condiţii speciale şi locuri de muncă în condiţii normale, în baza unor criterii prevăzute de lege. Actualul regim juridic diferă de cel stabilit prin legislaţia anterioară, care punea în sarcina partenerilor de dialog social (angajator, sindicate) procedura încadrării locurilor de muncă în baza unor verificări tehnice, fără a institui condiţia parcurgerii unei proceduri administrative cu caracter obligatoriu, finalizată prin emiterea unor avize cu caracter constitutiv de drept, şi fără a reglementa căi speciale de cenzurare jurisdicţională a modului de derulare a respectivei proceduri pentru fiecare etapă. 39. (…) legislaţia naţională adoptată, începând cu Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a urmat politica legislativă a Uniunii Europene de normalizare a condiţiilor de lucru ale salariaţilor în sensul înlăturării, pe cât posibil, a condiţiilor dăunătoare pentru sănătatea şi securitatea acestora. În acest sens s-a dezvoltat, în baza Directivei Consiliului nr. 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, o legislaţie care stabileşte norme şi garanţii pentru sănătatea şi securitatea angajatului, cuprinzând măsuri şi acţiuni eşalonate în scopul eliminării locurilor de muncă în condiţii deosebite, prin normalizarea condiţiilor de muncă, limitându-se totodată posibilitatea angajatorului de a crea şi dezvolta noi locuri de muncă periculoase. 40. Aceasta este raţiunea pentru care legislaţia ce face obiectul procesului de unificare a interpretării pe calea prezentului recurs în interesul legii are aplicabilitate limitată în timp şi cu privire la persoane, astfel că nu poate fi extinsă în ceea ce priveşte unităţi lucrative nou-create, care ar cuprinde locuri de muncă încadrabile în condiţii deosebite sau speciale. La data de 31 decembrie 2002 s-a încheiat procesul de avizare pentru condiţiile deosebite de muncă, respectiv la data de 30 iunie 2005, pentru nominalizarea locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi încadrate în condiţii speciale. Reînnoirea avizelor de încadrare a fost permisă doar atunci când, pe baza măsurilor adoptate de angajator, nu a fost posibilă normalizarea condiţiilor de muncă. (…) 42. Potrivit definiţiei legale conţinute în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc; aceeaşi definiţie este menţinută, în esenţă, şi de Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care, în art. 3 alin. (1) lit. g), prevede că sunt locuri de muncă în condiţii deosebite locurile de muncă unde gradul de expunere la factorii de risc profesional sau la condiţiile specifice unor categorii de servicii publice, pe toată durata timpului normal de muncă, poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate, cu consecinţe asupra securităţii şi sănătăţii în muncă a asiguraţilor. 43. Alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prevede faptul că stabilirea criteriilor şi a metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se face prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi a Ministerului Sănătăţii şi Familiei. 44. Prin art. 19 alin. (4) din aceeaşi lege s-a prevăzut că locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute de art. 19 alin. (2). 45. În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite. 46. În aplicarea dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ în vigoare până la 11 martie 2007, când a fost abrogat expres prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare (care a prevăzut exclusiv posibilitatea de reînnoire a avizelor ce fuseseră obţinute în precedenta procedură). 47. Art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.337/2001, reglementează criteriile pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu referire la noxele profesionale fizice, chimice sau biologice care nu respectă limitele admise prevăzute în Normele generale de protecţie a muncii; răspunsul specific al organismului la agresiunea noxei profesionale, evidenţiat prin indicatori de expunere şi/sau de efect biologic, stabiliţi prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei; morbiditatea, exprimată prin boli profesionale înregistrate la locul de muncă în ultimii 15 ani. 48. Potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite se impunea parcurgerea unei metodologii, alcătuite dintr-o succesiune de operaţiuni specifice. Această metodologie, reglementată la nivel infralegislativ, nu are semnificaţia unei proceduri prealabile sesizării instanţei, în sensul art. 193 din Codul de procedură civilă (art. 109 din Codul de procedură civilă de la 1865), ci se înfăţişează ca o succesiune complexă de operaţiuni tehnice şi administrative constând în evaluarea, sub multiple aspecte, a locurilor de muncă, în termene şi condiţii stabilite prin hotărârea Guvernului menţionată. (…)

Art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, instituie o cale de atac ce putea fi exercitată de angajatorii care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, respectiv plângerea, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Inspecţia Muncii, care trebuia să o soluţioneze în termen de 30 de zile.

Consecutiv, refuzul inspectoratului teritorial de muncă şi decizia emisă de Inspecţia Muncii în procedura administrativă prealabilă puteau fi atacate la instanţele de contencios administrativ, potrivit art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, (…), avizul inspectoratului teritorial de muncă, decizia Inspecţiei Muncii adoptată în soluţionarea plângerii şi refuzul inspectoratului de emitere a avizului reprezentând acte administrative tipice şi, respectiv, asimilate, supuse controlului acestor instanţe. (…)

Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată expres prin art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în care, prin art. 1 s-a prevăzut posibilitatea de reînnoire a avizelor de încadrare, acordate potrivit Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în urma parcurgerii metodologiei stabilite prin noua reglementare. În sfera de reglementare a acestui act normativ intrau, potrivit art. 1 alin. (2), numai angajatorii care deţineau avize valabile de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite şi care nu au realizat, prin măsurile adoptate până la acea dată, normalizarea condiţiilor de muncă. Totodată, după data de 9 martie 2007, când a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai este posibilă emiterea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, ci doar reînnoirea etapizată a avizelor deja acordate.

Similar metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, procedura instituită prin noua reglementare a presupus parcurgerea mai multor etape în ordinea cronologică arătată de art. 2 alin. (1) – (3) şi art. 8. De asemenea se reglementau obligaţia autorităţii administrative competente de a soluţiona cererea de reînnoire a avizului prin analiza îndeplinirii atât a condiţiilor de formă referitoare la cerere, respectiv a depunerii documentaţiei prevăzute de metodologie în termenele stabilite pentru derularea acesteia, cât şi a îndeplinirii condiţiilor de fond, precum şi posibilitatea angajatorului, care nu a obţinut reînnoirea avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, de a contesta refuzul autorităţii publice la Inspecţia Muncii sau direct la instanţa competentă [s.n. instanţa de contencios administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare].

La data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care a abrogat Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, sunt considerate încadrate în condiţii deosebite doar locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia în vigoare la data încadrării acestora.

Prin articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin Legea nr. 108/2016, în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, au fost introduse noi alineate, alin. (1 1 ) şi (1 2 ), potrivit cărora locurile de muncă pot fi menţinute în condiţii deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii au obligaţia de a normaliza condiţiile de muncă. Aceste dispoziţii confirmă prioritatea legiuitorului pentru normalizarea condiţiilor de muncă, încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite fiind tratată legislativ ca o alternativă subsidiară şi temporară, supusă unor condiţii de recunoaştere şi menţinere strict reglementate la nivel infralegislativ.

În aplicarea prevederilor art. 29 alin. (11) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, în vigoare din data de 1 ianuarie 2016, care, în esenţă, instituie aceleaşi etape anterior prevăzute prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Din sfera sa de aplicare, expres şi limitativ determinată prin art. 1 alin. (2), fac parte doar angajatorii care deţineau la data de 31 decembrie 2015 avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite reînnoit şi care nu au realizat până la această dată măsurile necesare în vederea normalizării condiţiilor de muncă pentru locurile de muncă în condiţii deosebite.” 50. În privinţa statuărilor pe care le cuprinde – la fel de detaliate precum cele citate supra – referitor de această dată, la locurile de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale, Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a fost sumarizată prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: ” 76. Evoluţia cadrului legislativ care a culminat cu întocmirea listelor cuprinse în anexa legii este următoarea: – în perioada 2003-2005, în aplicarea art. 20 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în baza listei locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale, stabilită prin anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, s-a derulat procedura de încadrare a unităţilor şi locurilor de muncă în condiţii speciale. Chiar dacă, după tipul de activitate, locul de muncă era încadrabil în lista celor nominalizate ca fiind în condiţii speciale, aceasta nu echivalează cu recunoaşterea de jure a fiecărui loc de muncă, în concret, ca aparţinând categoriei condiţiilor speciale de muncă, decât în urma validării unei astfel de încadrări în procedura administrativă şi termenele impuse prin Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, etapa tehnică fiind finalizată prin emiterea unui aviz de către autorităţile publice desemnate în acest scop; – la expirarea termenului a fost edictată Legea nr. 226/2006, care a nominalizat în anexa nr. 1 tipul de activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale (preluând anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare) şi, în anexa nr. 2, unităţile care au obţinut avizul doveditor al locurilor de muncă şi activităţilor încadrate în condiţii speciale; – în anul 2010, legislaţia anterioară menţionată a fost abrogată, soluţia legislativă, precum şi conţinutul anexelor cu listele de locuri de muncă şi unităţi fiind preluate în Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare (anexele nr. 2 şi 3 ale acestei legi). În plus, Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, a impus obligaţia de reevaluare periodică a locurilor de muncă printr-o procedură de reînnoire a avizului, reglementată la nivel infralegislativ prin Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare. 77. Dacă unitatea nu a obţinut avizul tehnic necesar în etapa iniţială de încadrare şi nu s-a exercitat, de către persoanele abilitate, calea de atac administrativă prevăzută de lege împotriva refuzului sau omisiunii organului administrativ de a emite avizul sau dacă, din orice alt motiv, unitatea nu a fost înscrisă în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unităţi nu are deschisă o acţiune la instanţa de drept comun pentru a obţine, prin eludarea căii speciale, aceleaşi beneficii ce urmau a fi acordate în procedura administrativă. (…) 78. Prin urmare, dacă în etapa de emitere a avizului calea dreptului comun nu este deschisă, pentru identitate de raţiune, nici în etapa de reînnoire a acestui aviz nu poate fi utilizată. Instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, sau nu a obţinut un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi, cu atât mai mult, în situaţia în care unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.” 51. Obiectul litigiului declanşat în 2023, aflat în prezent pe rolul instanţei de trimitere, este reprezentat de obligarea angajatorului la efectuarea procedurilor pentru încadrarea activităţii profesionale desfăşurate de reclamanţi (având funcţia de poliţist local) în condiţii speciale sau deosebite de muncă, premisa fiind aceea a inexistenţei unei reglementări speciale sub acest aspect în privinţa acestei categorii profesionale. Întrucât respectiva cauză se înscrie, aşadar, în registrul celor care configurează domeniul de aplicare al Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016 expuse, îi este pe cale de consecinţă, în privinţa încadrării activităţii poliţiştilor locali în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, aplicabil modul de determinare a legii incidente stabilit de o manieră detaliată de instanţa supremă. 52. Drept urmare, se constată că modalitatea de determinare şi aplicare a legii conform sintagmei legale „potrivit legii” din cuprinsul prevederilor art. 35 lit. b) din Legea nr. 155/2010 a primit anterior o dezlegare tranşantă din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 53. Împrejurarea că, în cadrul sesizării prezente, legea din cuprinsul sintagmei „potrivit legii” a fost indicată de reclamant ca reprezentând actul normativ Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 nu modifică, astfel cum s-a expus deja, datele problemei, chestiunea de drept de rezolvat rămânând aceeaşi, respectiv determinarea legii aplicabile operaţiunii juridice complexe a încadrării activităţii în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, în lipsa unei reglementări speciale sub acest aspect privind categoria profesională. 54. Particularizarea aceleiaşi discuţii juridice realizate deja în cadrul Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, prin raportare la anumite acte normative exhibate sau prin raportare la alte categorii profesionale, aflate însă în aceeaşi situaţie de inexistenţă sub acest aspect (al încadrării în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă) a unei reglementări speciale, sau prin raportare la eventuale noi argumente aduse, nu poate determina însă reevaluarea problemei de drept odată tranşate prin mecanismul unificator al recursului în interesul legii, ea căpătând putere obligatorie potrivit prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 55. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cadrul procedurilor de uniformizare a practicii judiciare în materie, în situaţii similare prezentei sesizări, demonstrează cu prisosinţă cele expuse. 56. Astfel, în cadrul Deciziei nr. 8 din 7 martie 2022, instanţa supremă, soluţionând prin raportare la art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare/private se încadrează în condiţii de muncă similare personalului serviciilor de urgenţă profesioniste”) problema de drept vizând posibilitatea extinderii sferei reglementărilor speciale privind încadrarea în condiţii speciale de muncă aplicabile militarilor din serviciile de urgenţă profesioniste şi în privinţa activităţii personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare, a statuat: ” 88. Este adevărat faptul că prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a recunoscut posibilitatea existenţei unor dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiţii deosebite, pentru care nu este necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 (art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, care prevede că: «Personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă.»). 89. Cele statuate prin această decizie ar putea fi aplicate, pentru identitate de raţiune, mutatis mutandis, numai în cazul în care legea ar stabili în mod expres pentru anumite categorii de personal încadrarea în mod direct în locurile de muncă în condiţii speciale. 90. Aşa cum s-a arătat, dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 nu sunt şi nici nu pot fi interpretate ca o derogare expresă de la procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, textul legal supus interpretării nefăcând referire la încadrarea în condiţii speciale sau deosebite de muncă, în sensul Legii nr. 263/2010. (…) 98. (…) Atunci când legiuitorul a dorit ca prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 să se aplice şi altor categorii de personal a prevăzut în mod expres acest lucru, sens în care pot fi menţionate, exemplificativ, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, care stabilesc că prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 aplicabile militarilor din cadrul Ministerului Justiţiei se aplică şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor.” 57. De asemenea, mutatis mutandis, prin Decizia nr. 23 din 27 martie 2023 privind examinarea recursului în interesul legii asupra chestiunii de drept vizând îndreptăţirea asistentului personal al persoanei cu handicap grav la acordarea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, reglementat pentru asistenţii personali profesionişti, în cuprinsul anexei nr. 9 pct. IV lit. A subpunctul 2 din Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările şi completările ulterioare, instan