ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 78/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.955/1/2024 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: " Dacă activitatea prestată de judecători în condițiile unei scheme de personal incomplete constituie muncă suplimentară în condițiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii, iar dacă răspunsul este favorabil, în ce condiții această muncă poate fi remunerată sau poate fi compensată prin alte beneficii de tipul ore libere plătite."

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, a fost depus raportul întocmit.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 10 septembrie 2024, astfel cum a fost completată prin Încheierea din 4 octombrie 2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și proceselor privind prestații de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 septembrie 2024 cu nr. 1.955/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 18 noiembrie 2024. II. Normele de drept intern incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Art. 21. - Sporul pentru munca suplimentară (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condițiile alin. (2) și (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic în scris, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii. (5) La locurile de muncă la care durata normală a timpului de lucru a fost redusă, potrivit legii, sub 8 ore pe zi, depășirea programului de lucru astfel aprobat se poate face numai temporar, fiind obligatorie compensarea cu timp liber corespunzător. (6) Prevederile prezentului articol nu se aplică persoanelor salarizate prin plata cu ora, prin cumul de funcții în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice ori persoanelor angajate cu timp parțial.

Codul muncii Art. 120. - (1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. (2) Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident. III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea introductivă, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții A, B și C, au solicitat instanței obligarea pârâților A și C să aloce fondurile necesare și obligarea pârâtei B să calculeze și să plătească drepturile salariale cuvenite și neachitate pentru munca suplimentară prestată, ce vor fi stabilite prin adăugarea unui procent la indemnizațiile brute lunare (reprezentând proporția dintre posturile prevăzute în schema de personal la nivelul instanței și cele neocupate, împărțită la numărul de posturi efectiv ocupate), pe ultimii 3 ani de la data promovării prezentei acțiuni și până la eliberarea din funcție prin pensionare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, începând de la data la care erau cuvenite și până la data plății efective.

În fapt, reclamanții au arătat că sunt judecători în cadrul B, iar în ultimii 3 ani anterior depunerii prezentei cereri de chemare în judecată, schema de personal a fost incompletă, așa cum rezultă din extrasele rapoartelor de bilanț anexate; or, din această cauză, volumul de activitate a fost ridicat, reclamanții fiind nevoiți să muncească suplimentar. Concomitent, statul român face economii la drepturile salariale pe care nu le achită judecătorilor care lipsesc din schema de personal; în aceste condiții, au susținut că li se cuvine cel puțin procentul corespunzător din drepturile salariale pentru care statul a făcut economii la buget prin neplata acestora în cazul posturilor neocupate, proporțional cu numărul judecătorilor prevăzuți în schema de personal și al celor care au desfășurat efectiv activitatea.

S-a susținut că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză prevăzute de art. 1.345 din Codul civil; astfel, există o îmbogățire fără justă cauză a pârâților care achită drepturi salariale mai mici, în raport cu schema incompletă a instanței, precum și o diminuare a patrimoniului reclamanților, fiind lipsiți de plata corespunzătoare a muncii prestate, fără a exista o cauză legitimă atât a măririi patrimoniului pârâților, cât și în privința diminuării patrimoniului reclamanților și fără a se putea bucura de un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Totodată, s-a arătat că, potrivit art. 120 alin. (2) și art. 121 alin. (1) din Codul muncii, munca suplimentară se efectuează la solicitarea angajatorului și cu acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident.

Pentru înlăturarea oricăror abuzuri din partea angajatorilor și apărarea intereselor salariaților, legiuitorul a instituit prin dispozițiile art. 123 din Codul muncii obligația ca, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) din același cod, în luna următoare munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

Aceste dispoziții legale trebuie coroborate cu dispozițiile art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.

Prin întâmpinarea depusă, A a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, învederând că nu există suprapunere între obligațiile legale care revin acesteia, pe de o parte, și drepturile solicitate de reclamanți, pe de altă parte, iar sumele solicitate nu se regăsesc în bugetul ordonatorului principal de credite, având în vedere că posturile vacante neocupate nu sunt finanțate, dat fiind că, potrivit Legii nr. 368/2022, la 22 decembrie 2022 erau în vigoare prevederile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Având în vedere aceste dispoziții, Înalta Curte de Casație și Justiție este gestionar al bugetului instanțelor, iar președintele instanței supreme devine ordonator principal de credite în ceea ce privește stabilirea (prin emiterea de acte administrative de salarizare) și plata drepturilor salariale ale tuturor judecătorilor, indiferent de nivelul instanței la care funcționează, urmând ca această instituție să preia drepturile procesuale și obligațiile corelative ce decurg din litigiile cu acest obiect.

Se invocă, de asemenea, Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamanților cu privire la cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale s-a arătat că, potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022, activitatea instanțelor este finanțată integral de la bugetul de stat, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, acest din urmă minister este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, precum și proiectul pentru rectificare bugetară; prin urmare, era necesar ca Ministerul Finanțelor să pună în prealabil la dispoziția A fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar acesta din urmă le repartizează către ordonatorii secundari/terțiari, în funcție de solicitările justificate ale acestora, în condițiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.

Chiar în eventualitatea respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, cererea privind alocarea fondurilor este neîntemeiată.

Se invocă art. 3 alin. (1) pct. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor. Astfel, cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligații pecuniare de la bugetul general consolidat, se arată că procedura reclamă implicarea Ministerului Finanțelor, care confirmă existența resurselor bugetate pentru stingerea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice.

A fost invocată și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată potrivit dispozițiilor art. 1.348 din Codul civil, de unde rezultă caracterul subsidiar al acestei acțiuni (actio de in rem verso).

Pe fondul cauzei, pârâta A a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, este interzisă plata muncii suplimentare prin adăugarea unui procent la indemnizația de încadrare reprezentând proporția dintre posturile prevăzute în schema de personal la nivelul instanței și cele neocupate, împărțită la numărul de posturi efectiv ocupate, neputându-se proba efectuarea permanentă a muncii suplimentare.

Distinct de aceste considerente legate de regimul muncii suplimentare s-au invocat dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, art. II alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 și ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 din care rezultă că, pentru perioada 2019-2023, munca suplimentară se compensează cu timp liber corespunzător acesteia.

Având în vedere dispozițiile legale amintite, rezultă că, pentru perioada 2019-2023, munca suplimentară se compensează cu timp liber corespunzător acesteia.

De asemenea, pârâta A a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 422/2013.

Pârâta B a susținut că simpla invocare a diminuării patrimoniului reclamanților, fără a face dovada faptului că aceștia ar fi putut presta, în mod real și obiectiv alte activități permise de lege care i-ar fi putut aduce venituri suplimentare, nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinită condiția referitoare la reducerea patrimoniului acestora.

Drepturile salariale solicitate în prezenta cauză nesocotesc prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, reclamanții nefăcând dovada faptului că au prestat activitatea specifică profesiei de judecător peste programul normal de lucru, în zilele de sărbători legale sau în alte zile în care nu se lucrează conform legii; totodată, nici legea privind statutul judecătorilor și procurorilor și nici legea de salarizare a magistraților nu prevăd un spor pentru munca suplimentară.

C a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că este un terț care nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților, neavând raporturi de muncă cu acesta, iar faptul că ordonatorul principal de credite are vreo culpă în calcularea indemnizațiilor cuvenite salariaților săi nu poate conduce la obligarea C la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Reținând incidența art. 1 alin. (1) și a art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, s-a arătat că reclamanții, în calitate de judecători, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece sunt salarizați, potrivit dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat.

Obiectul cauzei vizează drepturile salariale ale acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, deoarece este vorba de remunerația pentru munca suplimentară prestată prin adăugarea unui procent la indemnizațiile brute lunare.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este permisă în cazul în care asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei instanța supremă nu a mai statuat printr-o decizie de dezlegare a unei chestiuni de drept sau decizie de recurs în interesul legii.

Verificând portalul, se constată că, până la acest moment, nu au fost formulate sesizări cu privire la această chestiune de drept către instanța supremă și nici nu s-au pronunțat decizii de către instanța supremă cu privire la această chestiune de drept.

Dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă, deoarece de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei și prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept, deziderat stabilit în preambulul acestei ordonanțe. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere

Instanța de trimitere a arătat că temeiurile de drept de care se prevalează reclamanții în susținerea cererii sunt, în esență, cele din Codul muncii, anume art. 120 alin. (1), art. 121 alin. (1), art. 123, 35 și 38, precum și art. 29 din Legea-cadru nr. 153/2017 și art. 1.345 din Codul civil.

În esență, în raport cu aceste prevederi, reclamanții au susținut că li se cuvine cel puțin procentul corespunzător din drepturile salariale pentru care statul a făcut economii la buget prin neplata acestora în cazul posturilor neocupate, proporțional cu numărul judecătorilor prevăzuți în schema de personal și al celor care au desfășurat efectiv activitatea, suplinind lipsa de personal.

Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. Aceleași derogări au fost prevăzute și pentru anii 2018-2023, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022.

Drepturile salariale ale personalului din justiție sunt stabilite în conformitate cu dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, care, la art. 8 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. V, stabilește că "Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi". Aceste indemnizații de încadrare sunt prevăzute în anexa nr. V la cap. I lit. A și, respectiv, lit. B, conform art. 9 din cap. VIII al anexei nr. V. Pe lângă indemnizația de încadrare prevăzută de lege, personalul din justiție beneficiază și de sporurile prevăzute la art. 4 și 5 din cap. VIII al anexei nr. V la același act normativ.

Așa cum se poate observa din textele normative expuse mai sus, salarizarea personalului din justiție este reglementată de dispoziții legale, care nu prevăd posibilitatea acordării mai multor indemnizații în situații cum este și aceea de față, în care un magistrat prestează activitate suplimentară, ca urmare a deficitului de personal.

Mai mult, legiuitorul român nu a legiferat posibilitatea redistribuirii unor indemnizații pe care ordonatorul de credite le-ar fi estimat, ca incluse în bugetul său de cheltuieli cu resursa umană, în raport cu numărul judecătorilor din schema de personal. De aceea, indiferent de volumul de activitate efectiv al unui judecător, contraprestația muncii lui se poate raporta doar la criteriile de salarizare stabilite prin lege, neexistând o normă legală care să permită plata muncii suplimentare depuse de judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul unei instanțe al cărei grad de ocupare este foarte redus.

În acest context, Consiliul Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 2.225 din 3.11.2022 a Secției pentru judecători, a decis ca sumele reprezentând cheltuieli de personal aferente unei scheme incomplete să fie împărțite tuturor judecătorilor care exercită efectiv funcția la acea instanță.

Cu toate acestea, în opinia instanței, efectuarea unei munci suplimentare trebuie analizată mai ales prin raportare la volumul și complexitatea concretă a activității într-un anumit moment și abia apoi prin raportare la procentul de ocupare a schemei de personal, toate acestea pe fondul lipsei unei normări concrete a activității judecătorilor. VI. Punctul de vedere al părții

Părțile nu au depus niciun punct de vedere. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Într-o orientare s-a apreciat că activitatea desfășurată de judecători/procurori în condițiile unei scheme de personal incomplete nu poate fi calificată muncă suplimentară, în acest sens fiind hotărârile înaintate de Tribunalul Alba, Tribunalul București - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Argeș, Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Timișoara - Secția litigii de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Mureș, precum și punctele de vedere exprimate de Tribunalul Brașov, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov și Tribunalul Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

În susținere s-a arătat că, în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, singura care reglementează în prezent drepturile de natură salarială ale magistraților din categoria cărora fac parte reclamanții, nu se prevede posibilitatea remunerării pentru munca suplimentară efectuată ca urmare a existenței unei scheme incomplete de judecători/asistenți judiciari, așa cum se solicită în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel că nu se poate reține vreo încălcare a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) și art. 40 pct. 2 lit. c) din Codul muncii, care garantează dreptul la salarizare pentru munca depusă. Acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege ori calificarea activității prestate în condițiile expuse de autorii apelului ca muncă suplimentară și compensarea ei în condițiile art. 120 din Codul muncii ar pune instanța de judecată în situația de a crea norme legale pe cale judiciară, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și săvârșirea unui veritabil abuz de putere.

Relevantă în acest sens este și Decizia nr. 4/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în care sunt calificate drept despăgubiri diferențele dintre drepturile salariale încasate și cele calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede.

Or, așa cum rezultă din chiar petitul acțiunii introductive, reclamanții nu au solicitat despăgubiri pentru condițiile de muncă improprii pe care le invocă, ci veritabile drepturi salariale pentru pretinsa muncă suplimentară, invocându-se prevederile art. 120 alin. (2) și art. 121 alin. (1) din Codul muncii, texte legale inaplicabile în cauză.

Așadar, nu numai că lipsesc norme legale care să recompenseze munca prestată de salariați în condițiile reclamate, dar exisă prevederi care interzic stabilirea salarizării personalului plătit din fonduri publice, în afara limitelor prevăzute de dispozițiile legale.

Într-o altă orientare s-a susținut că activitatea prestată de judecători în condițiile unei scheme de personal incomplete constituie muncă suplimentară în acord cu dispozițiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii, evaluarea acesteia apreciindu-se că trebuie să fie realizată prin raportare la încărcătura pe judecător în condițiile în care schema ar fi completă, iar ceea ce depășește media să reprezinte munca suplimentară, așa cum rezultă din jurisprudența înaintată de Tribunalul Mureș și din punctele de vedere exprimate de Tribunalul Bacău, Judecătoria Roman, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Târgu-Neamț, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, Tribunalul Vaslui.

În susținere s-a apreciat că prestarea unei activități care să suplinească schema incompletă, aprobată în urma analizării volumului de muncă al instanței, nu poate fi încadrată decât ca fiind muncă suplimentară, menită să asigure buna funcționare a instanței respective. Munca astfel prestată este realizată cu acordul angajatorului, care, prin aprobarea schemei de personal, și-a asumat că, în caz de neocupare a posturilor, munca să fie realizată de judecătorii în funcție.

Cu privire la modalitatea de compensare a muncii suplimentare s-a arătat că, față de specificul profesiei, nu se poate compensa prin zile libere plătite, ci prin compensație financiară, în acest sens opinând Judecătoria Roman, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Târgu-Neamț și Tribunalul Teleorman; Curtea de Apel Galați - Secția I civilă a arătat că aceasta nu poate fi remunerată sau compensată într-o modalitate în condițiile legislației actuale, fiind necesară modificarea legislativă, printre remediile propuse de magistrați numărându-se acordarea unui spor de ședință sau împărțirea sumelor deja prevăzute și finanțate pentru posturile neocupate între judecătorii activi ai instanței.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară și nu au formulat niciun punct de vedere.

Ministerul Public a menționat că, la nivelul Secției Judiciare, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, a respins ca inadmisibilă sesizarea vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art. 112 din Codul muncii sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 17 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 5 aprilie 2018, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la mai multe chestiuni de drept, printre care și următoarea: "dacă în interpretarea dispozițiilor art. 123 raportat la art. 120 și art. 112 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sporul pentru muncă suplimentară se acordă doar pentru munca efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă sau se acordă și pentru orele în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate". IX. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

În Dosarul civil nr. 12.228/3/2022, Curtea de apel București a sesizat C.J.U.E. în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară: "Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf T.U.E., cu referire la articolul 2 T.U.E., pct. 5 și 7 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor și art. 3, 5, 6 și 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, trebuie interpretat, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în sensul că principiul independenței judecătorilor se opune unei dispoziții legislative naționale care interzice plata orelor suplimentare lucrate de un judecător ca urmare a deficitului de personal în cadrul instanței în care funcționează, în condițiile în care compensarea numai cu timp liber corespunzător a muncii suplimentare efectuate peste durata normală a timpului de lucru, precum și în zilele de repaus săptămânal și de sărbători legale, dacă ar fi pusă în aplicare, ar afecta concediul legal de odihnă anual?". X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că activitatea prestată de judecători în condițiile unei scheme de personal incomplete nu constituie muncă suplimentară în condițiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție XI.1. Asupra admisibilității sesizării

Potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal. (...) prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze."

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", iar, potrivit art. 4, "dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este de observat că, spre deosebire de condițiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiția noutății chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi sesizată și de către completele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor în primă instanță sau în calea de atac, fiind eliminată condiția sesizării doar de către completele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță.

În același timp însă, în condițiile în care, potrivit art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie", completului de judecată care sesizează instanța supremă în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îi revine obligația respectării dispozițiilor compatibile procedurii cuprinse în prevederile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, "dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților". Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit art. 1 și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, precum și punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Verificând îndeplinirea condițiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) și (3), respectiv art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, se constată că prin acțiunea introductivă, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții A, B și C, au solicitat instanței obligarea pârâților A și C să aloce fondurile necesare și obligarea pârâtei B să calculeze și să plătească drepturile salariale cuvenite și neachitate pentru munca suplimentară prestată, ce vor fi stabilite prin adăugarea unui procent la indemnizațiile brute lunare (reprezentând proporția dintre posturile prevăzute în schema de personal la nivelul instanței și cele neocupate, împărțită la numărul de posturi efectiv ocupate), pe ultimii 3 ani de la data promovării prezentei acțiuni și până la eliberarea din funcție prin pensionare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, începând de la data la care erau cuvenite și până la data plății efective.

În consecință, pretențiile deduse judecății se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în primă instanță, fiind pe rolul unui complet de judecată specializat în litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmbovița - Secția I civilă.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzelor dat fiind că reclamanții pretind recunoașterea activității prestate de judecători în condițiile unei scheme de personal incomplete ca fiind muncă suplimentară conform art. 120 alin. (1) din Codul muncii și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiții această muncă poate fi remunerată sau poate fi compensată prin alte beneficii de tipul ore libere plătite, impunându-se lămurirea corelației dintre Codul muncii, pe de o parte, și regulile generale edictate în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017 referitoare la salarizarea magistraților, pe de altă parte.

De asemenea, verificând condiția statuării asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, se constată că instanța supremă nu a statuat în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Totodată, atât motivarea încheierii de sesizare, cât și argumentele prezentate în cadrul opiniilor transmise de curțile de apel conturează riscul unei jurisprudențe neunitare, în această materie fiind deja pronunțate soluții divergente, împrejurare ce demonstrează necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței consacrat prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, se impune pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. XI.2. Asupra fondului sesizării

Cu titlu preliminar, pentru corecta delimitare a limitelor prezentei sesizări, se impune a arăta că temeiurile de drept de care se prevalează reclamanții în susținerea cererii sunt mixte, respectiv cele din Codul muncii, anume art. 120 alin. (1), art. 121 alin. (1), art. 123, art. 35 și art. 38, precum și art. 29 din Legea-cadru nr. 153/2017, dar și art. 1.345 din Codul civil.

Se reține că obiectul prezentei sesizări vizează doar interpretarea dispozițiilor art. 120 din Codul muncii și a celor în directă corelare cu acesta, nu și prevederile art. 1.345 din Codul civil, respectiv incidența în cauză a instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Potrivit art. 120 alin. (1) din Codul muncii: "Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară."

Plata orelor suplimentare se realizează, potrivit art. 123 alin. (1) din Codul muncii, prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

Potrivit art. 121 alin. (1) și art. 120 alin. (2) din Codul muncii, munca suplimentară se efectuează la solicitarea angajatorului, cu acordul angajatului.

Dispozițiile corelative din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv art. 21, sporul pentru munca suplimentară prevăd următoarele: " (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condițiile alin. (2) și (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic în scris, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii. (5) La locurile de muncă la care durata normală a timpului de lucru a fost redusă, potrivit legii, sub 8 ore pe zi, depășirea programului de lucru astfel aprobat se poate face numai temporar, fiind obligatorie compensarea cu timp liber corespunzător. (6) Prevederile prezentului articol nu se aplică persoanelor salarizate prin plata cu ora, prin cumul de funcții în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice ori persoanelor angajate cu timp parțial."

Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. Aceleași derogări au fost prevăzute și pentru anii 2018-2023, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022.

Raportat la prevederile legii speciale incidente, pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, potrivit reglementărilor în vigoare, nu se lucrează, nu se pot acorda în compensare sume de bani, ci doar timp liber corespunzător.

În cazul categoriei profesionale vizate de obiectul sesizării, potrivit art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 303/2004, și reglementării preluate de actul normativ de abrogare, pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege.

În mod similar, potrivit art. 205 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările ulterioare (în vigoare începând cu 16 decembrie 2022), "Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație lunară stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută și, după caz, în raport cu vechimea sau alte criterii prevăzute de lege".

Drepturile salariale ale personalului din justiție sunt stabilite în conformitate cu dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, care la art. 8 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. V stabilește că "Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi". Aceste indemnizații de încadrare sunt prevăzute în anexa nr. V la cap. I lit. A și, respectiv, lit. B, conform art. 9 din cap. VIII al anexei nr. V. Pe lângă indemnizația de încadrare prevăzută de lege, personalul din justiție beneficiază și de sporurile prevăzute la art. 4 și 5 din cap. VIII al anexei nr. V la același act normativ.

Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială, se prevede altfel.

Așa cum se poate observa din textele normative expuse mai sus, situației magistraților care își desfășoară activitatea în condiții de schemă incompletă nu îi este aplicabilă norma cuprinsă în art. 120 din Codul muncii referitoare la regimul muncii suplimentare, salarizarea personalului din justiție fiind reglementată de dispoziții legale speciale, care nu prevăd posibilitatea acordării mai multor indemnizații în situații cum este și cea de față.

Salarizarea magistraților presupune plata unei indemnizații de încadrare, stabilită prin legea specială, în funcție de criterii exprese cum ar fi nivelul instanței, funcția, vechimea în muncă și în funcție.

Mai mult, legiuitorul român nu a legiferat posibilitatea redistribuirii unor indemnizații pe care ordonatorul de credite le-ar fi estimat, ca incluse în bugetul său de cheltuieli cu resursa umană, în raport cu numărul judecătorilor din schema de personal. De aceea, indiferent de volumul de activitate efectiv al unui judecător, contraprestația muncii lui se poate raporta doar la criteriile de salarizare stabilite prin lege, neexistând o normă legală care să permită plata muncii suplimentare depuse de judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul unei instanțe al cărei grad de ocupare este foarte redus.

Pe de o parte, faptul că numărul posturilor existente în schema unei instanțe nu era ocupat nu presupune în mod automat că judecătorii au efectuat ore suplimentare, după cum este posibil ca activitatea judecătorilor să se desfășoare după program chiar și în situația unei scheme de personal complete. Pe de altă parte, efectuarea unei munci suplimentare trebuie analizată mai ales prin raportare la volumul și complexitatea concretă a activității într-un anumit moment și abia apoi prin raportare la procentul de ocupare a schemei de personal, toate acestea pe fondul lipsei unei normări concrete a activității judecătorilor.

Salarizarea judecătorilor nu prevede drept criteriu numărul de dosare care le revin spre soluționare, aceasta făcându-se, așa cum s-a arătat deja, potrivit gradului profesional, gradației avute, vechimii în funcție sau în specialitate. Indemnizația unui judecător nu se stabilește prin raportare la un număr minim sau maxim de dosare soluționate. Volumul de activitate este un indicator statistic fluctuant de la un an la altul, fără ca acesta să ducă la o scădere sau mărire salarială.

Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022: "Programul de lucru al judecătorilor începe, de regulă, la ora 8.00 și se încheie, de regulă, la ora 16.00. Aceștia sunt, însă, obligați să fie prezenți la ora stabilită pentru îndeplinirea activităților în care sunt planificați ori pe care și le-au stabilit sau care impun prezența lor, ca efect al unor dispoziții legale sau regulamentare, ori pentru ședințele de judecată în care au fost desemnați, precum și la activitățile stabilite de președintele instanței în conformitate cu legea".

Prin urmare, nu se poate reține în situația judecătorilor un mecanism de evidențiere concretă a timpului de muncă săptămânal - existența unei durate normale a timpului de muncă săptămânal - în accepțiunea art. 112 din Codul muncii, în afara căreia să se poată cuantifica munca suplimentară, potrivit art. 120 din Codul muncii, și care să genereze, astfel, posibilitatea valorificării acestui beneficiu legal, fie prin compensarea cu ore libere plătite, fie prin acordarea unui spor salarial, conform art. 122 și 123 din Codul muncii.

Așadar, nu există dispoziții legale care să prevadă că, în situația în care există posturi libere în schema instanței, judecătorii aflați în activitate pot primi un spor pentru muncă suplimentară.

Nu constituie un astfel de temei nici Hotărârea nr. 2.225 din 3.11.2022 a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a decis ca sumele reprezentând cheltuieli de personal aferente unei scheme incomplete să fie împărțite tuturor judecătorilor care exercită efectiv funcția la acea instanță.

Consiliul Superior al Magistraturii a efectuat, prin hotărârea menționată, doar o analiză prin analogie, arătând că, pentru situații similare, este recunoscută de lege lata posibilitatea cumulului de funcții în cazul funcțiilor didactice, funcțiilor de specialitate medicală sanitară și asistență socială și funcțiilor de specialitate artistică, pentru care art. 29 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că pot fi ocupate și prin cumul de funcții de personalul angajat. În virtutea art. 35 alin. (1) din Codul muncii, personalul care realizează cumulul de funcții beneficiază de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

În aceste condiții, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că nu există nicio rațiune pentru care judecătorii care gestionează un volum de activitate deseori împovărător, ca efect al existenței unui număr mare de posturi vacante la instanțele la care funcționează, să nu beneficieze de venitul corespunzător activității suplimentare pe care o prestează în mod sistematic, fără însă a indica un text de lege de lege lata care să permită încadrarea și remunerarea activității desfășurate de către judecători în condițiile unor scheme de personal incomplete ca muncă suplimentară.

Această hotărâre, ce efectuează o analiză de ansamblu a dificultăților instanțelor, ocazionată de apariția în spațiul public a unui proiect de ordonanță de urgență a Guvernului, inclusiv cele generate de existența schemelor de personal incomplete, nu poate constitui un temei juridic valabil pentru obligarea ordonatorilor de credite la plata unor sume pentru munca suplimentară, aspect care de altfel reiese din însuși cuprinsul hotărârii, în care se arată că este necesară o intervenție normativă, astfel încât cheltuielile de personal aferente unei scheme incomplete să fie împărțite tuturor judecătorilor care exercită efectiv funcția la acea instanță.

Prin urmare, se impune a se concluziona în sensul că, întrucât în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, singura care reglementează în prezent drepturile de natură salarială ale magistraților, nu se prevede posibilitatea remunerării pentru munca suplimentară efectuată ca urmare a existenței unei scheme incomplete de judecători, calificarea activității prestate în aceste condiții ca muncă suplimentară în sensul art. 120 din Codul muncii