Decizia nr. 124 din 7 aprilie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.611/1/2024, la care s-a conexat Dosarul nr. 3.032/1/2024, este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. 870/120/2023, în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: Dacă, în cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”, judecătorii şi asistenţii judiciari pot beneficia, în temeiul art. 38-40, 120, 123 din Codul muncii cu aplicarea art. 1.345 din Codul civil, de contravaloarea muncii suplimentare prestate raportat la indemnizaţia din ultimii 3 ani anterior formulării acţiunii, şi de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. 1.002/121/2023, în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: Dacă perioada de asigurare a permanenţei inactive de către magistratul aflat la dispoziţia angajatorului, fără să îndeplinească nicio activitate, dar putând în orice moment să i se ceară să îşi îndeplinească atribuţiile, reprezintă muncă suplimentară în accepţiunea de timp de lucru stabilit prin prevederile Directivei 2003/88 CE a Parlamentului European, remunerarea magistratului urmând a fi făcută prin coroborarea art. 8 alin. (1) din cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 cu art. 123 alin. (1) din Codul muncii.

Magistratul-asistent învederează că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 24 octombrie 2024, în Dosarul nr. 870/120/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la prima problemă de drept.

Sesizarea a fost înregistrată la 15 noiembrie 2024, cu nr. 2.611/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 7 aprilie 2025.

Ulterior, pe rolul instanţei supreme a fost înregistrată, cu nr. 3.032/1/2024, sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la cea de-a doua problemă de drept.

Având în vedere existenţa unei strânse legături dintre obiectul primei sesizări şi cel al sesizării înregistrate ulterior, în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 3.032/1/2024 la Dosarul nr. 2.611/1/2024. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Anexa nr. V „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională” Capitolul VIII „Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei” Secţiunea a 2-a „Salarizarea judecătorilor, procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi” ” Art. 8. – (1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Codul muncii ” Art. 120. – (1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. (2) Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident. (…) Art. 123. – (1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin. (1), se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.”

Codul civil ” Art. 1.345. – Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.” III. Expunerea proceselor

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă, reclamanţii, persoane fizice, în contradictoriu cu pârâţii statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel (…), Tribunalul (…), Tribunalul (…) şi Tribunalul (…), au solicitat obligarea pârâţilor să aloce fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale cuvenite şi neachitate pentru munca suplimentară prestată, raportat la indemnizaţiile lunare, pe ultimii 3 ani, actualizate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta, persoană fizică, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul (…), Curtea de Apel (…), Tribunalul (…) şi Curtea de Apel (…), să se constate că perioada serviciului de permanenţă în calitate de judecător de permanenţă şi judecător de drepturi şi libertăţi la nivelul Judecătoriei (…) şi Judecătoriei (…), stabilită prin planificarea de permanenţă periodică şi în continuare până la încetarea condiţiilor de lucru, constituie timp de lucru, independent de existenţa/inexistenţa vreunei sesizări de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de exercitarea şi îndeplinirea efectivă a vreunei atribuţii de serviciu, precum şi obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la calcularea, alocarea şi plata sumelor pentru orele aferente timpului de lucru din cadrul serviciului de permanenţă, care depăşesc perioada normală de lucru de 8 ore în timpul zilelor lucrătoare, precum şi pe durata zilelor de sâmbătă şi duminică, prin acordarea unei sume (stabilită printr-o expertiză contabilă) actualizate.

În cadrul soluţionării acţiunilor s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

Instanţele de trimitere au apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, urmând a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept menţionate, deoarece: – obiectul acţiunilor constă în solicitarea de recunoaştere a plăţii muncii suplimentare prestate, raportat la indemnizaţiile lunare ale reclamanţilor, pe ultimii 3 ani, sume ce vor fi actualizate, ca efect al îmbogăţirii fără justă cauză a pârâţilor; – pretenţia dedusă judecăţii priveşte stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamanţii având funcţiile de judecători şi asistenţi judiciari, ceea ce înseamnă că, prin natura funcţiei, fac parte din familia ocupaţională „Justiţie”; – din verificările efectuate, asupra chestiunii de drept de care depinde soluţionarea cauzei, instanţa supremă nu s-a pronunţat. V. Punctul de vedere al titularilor sesizărilor

Tribunalul Dâmboviţa nu a formulat niciun punct de vedere.

Tribunalul Galaţi a arătat că art. 3 alin. (4) din Legeacadru nr. 153/2017 prevede următoarele: „Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază (…)/indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege (…), astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.”

Potrivit art. 8 alin. (1) din cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, judecătorii au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor legii, şi indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin această lege, se prevede altfel.

În conformitate cu art. 2 pct. 1 şi 2 din Directiva 2003/88/CE, prin timp de lucru se înţelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale, iar prin perioadă de repaus se înţelege orice perioadă care nu este timp de lucru. Prin raportare la conţinutul noţiunilor de timp de lucru şi perioadă de repaus s-a apreciat că noţiunea de perioadă inactivă nu este identică cu cea de timp de lucru.

Totodată, potrivit art. 111 alin. (1) din Codul muncii, timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.

Art. 5 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022, stabileşte că programul de lucru al judecătorilor începe, de regulă, la ora 8:00 şi se încheie, de regulă, la ora 16:00. Aceştia sunt însă obligaţi să fie prezenţi la ora stabilită pentru îndeplinirea activităţilor în care sunt planificaţi ori pe care şi le-au stabilit sau care impun prezenţa lor, ca efect al unor dispoziţii legale sau regulamentare, ori pentru şedinţele de judecată în care au fost desemnaţi, precum şi la activităţile stabilite de preşedintele instanţei în conformitate cu legea.

În consecinţă, raportat la prevederile arătate, timpul în care reclamanta este programată în serviciul de permanenţă nu poate fi calificat ca timp de lucru, dat fiind că activităţile desfăşurate de către judecători peste programul de muncă de 8 ore (inclusiv serviciul de permanenţă) fac parte din activitatea curentă a judecătorilor. VI. Punctul de vedere al părţilor

Părţile nu au exprimat niciun punct de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Într-o orientare majoritară s-a apreciat că Legea-cadru nr. 153/2017, singura care reglementează în prezent drepturile de natură salarială ale magistraţilor din categoria cărora fac parte reclamanţii din cele două cauze, nu prevede posibilitatea remunerării pentru munca suplimentară efectuată ca urmare a existenţei unei scheme incomplete de judecători/asistenţi judiciari.

Într-o opinie minoritară s-a susţinut că judecătorii/asistenţii judiciari pot beneficia de contravaloarea muncii suplimentare prestate raportat la indemnizaţia din ultimii 3 ani anteriori formulării acţiunii.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 78 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 9 ianuarie 2025, a stabilit că activitatea prestată de judecători în condiţiile unei scheme de personal incomplete nu constituie muncă suplimentară în condiţiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii. IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În Dosarul nr. 12.228/3/2022, Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cu următoarea întrebare preliminară: „Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf T.U.E., cu referire la articolul 2 T.U.E., pct. 5 şi 7 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor şi art. 3, 5, 6 şi 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, trebuie interpretat, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, în sensul că principiul independenţei judecătorilor se opune unei dispoziţii legislative naţionale care interzice plata orelor suplimentare lucrate de un judecător ca urmare a deficitului de personal în cadrul instanţei în care funcţionează, în condiţiile în care compensarea numai cu timp liber corespunzător a muncii suplimentare efectuate peste durata normală a timpului de lucru, precum şi în zilele de repaus săptămânal şi de sărbători legale, dacă ar fi pusă în aplicare, ar afecta concediul legal de odihnă anual?”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizările sunt inadmisibile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile anterior enunţate, se constată că acestea nu sunt îndeplinite în totalitate.

Referitor la primele două condiţii legale, acestea sunt îndeplinite, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar cauzele în care au fost formulate sesizările se află în primă instanţă, fiind pe rolul unui complet de judecată specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmboviţa, respectiv al Tribunalului Galaţi.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, dat fiind că reclamanţii pretind contravaloarea muncii suplimentare prestate, respectiv dacă perioada de asigurare a permanenţei inactive de către magistratul aflat la dispoziţia angajatorului, fără să îndeplinească nicio activitate, dar putând în orice moment să i se ceară să îşi îndeplinească atribuţiile, reprezintă muncă suplimentară în accepţiunea de timp de lucru stabilit prin prevederile Directivei 2003/88 CE a Parlamentului European, impunându-se lămurirea corelaţiei dintre Codul muncii, pe de o parte, şi regulile generale edictate în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017 referitoare la salarizarea magistraţilor, pe de altă parte.

Aşa cum s-a menţionat anterior (paragraful 30), prin Decizia nr. 78 din 18 noiembrie 2024, s-a stabilit că activitatea prestată de judecători în condiţiile unei scheme de personal incomplete nu constituie muncă suplimentară în condiţiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii.

În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele: ” 84. Salarizarea magistraţilor presupune plata unei indemnizaţii de încadrare, stabilită prin legea specială, în funcţie de criterii exprese cum ar fi nivelul instanţei, funcţia, vechimea în muncă şi în funcţie. 85. Mai mult, legiuitorul român nu a legiferat posibilitatea redistribuirii unor indemnizaţii pe care ordonatorul de credite le-ar fi estimat, ca incluse în bugetul său de cheltuieli cu resursa umană, în raport cu numărul judecătorilor din schema de personal. De aceea, indiferent de volumul de activitate efectiv al unui judecător, contraprestaţia muncii lui se poate raporta doar la criteriile de salarizare stabilite prin lege, neexistând o normă legală care să permită plata muncii suplimentare depuse de judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instanţe al cărei grad de ocupare este foarte redus. 86. Pe de o parte, faptul că numărul posturilor existente în schema unei instanţe nu era ocupat nu presupune în mod automat că judecătorii au efectuat ore suplimentare, după cum este posibil ca activitatea judecătorilor să se desfăşoare după program chiar şi în situaţia unei scheme de personal complete. Pe de altă parte, efectuarea unei munci suplimentare trebuie analizată mai ales prin raportare la volumul şi complexitatea concretă a activităţii într-un anumit moment şi abia apoi prin raportare la procentul de ocupare a schemei de personal, toate acestea pe fondul lipsei unei normări concrete a activităţii judecătorilor. 87. Salarizarea judecătorilor nu prevede drept criteriu numărul de dosare care le revin spre soluţionare, aceasta făcându-se, aşa cum s-a arătat deja, potrivit gradului profesional, gradaţiei avute, vechimii în funcţie sau în specialitate. Indemnizaţia unui judecător nu se stabileşte prin raportare la un număr minim sau maxim de dosare soluţionate. Volumul de activitate este un indicator statistic fluctuant de la un an la altul, fără ca acesta să ducă la o scădere sau mărire salarială. 88. Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022: «Programul de lucru al judecătorilor începe, de regulă, la ora 8:00 şi se încheie, de regulă, la ora 16:00. Aceştia sunt, însă, obligaţi să fie prezenţi la ora stabilită pentru îndeplinirea activităţilor în care sunt planificaţi ori pe care şi le-au stabilit sau care impun prezenţa lor, ca efect al unor dispoziţii legale sau regulamentare, ori pentru şedinţele de judecată în care au fost desemnaţi, precum şi la activităţile stabilite de preşedintele instanţei în conformitate cu legea.» 89. Prin urmare, nu se poate reţine în situaţia judecătorilor un mecanism de evidenţiere concretă a timpului de muncă săptămânal – existenţa unei durate normale a timpului de muncă săptămânal – în accepţiunea art. 112 din Codul muncii, în afara căreia să se poată cuantifica munca suplimentară, potrivit art. 120 din Codul muncii, şi care să genereze, astfel, posibilitatea valorificării acestui beneficiu legal, fie prin compensarea cu ore libere plătite, fie prin acordarea unui spor salarial, conform art. 122 şi 123 din Codul muncii. 90. Aşadar, nu există dispoziţii legale care să prevadă că, în situaţia în care există posturi libere în schema instanţei, judecătorii aflaţi în activitate pot primi un spor pentru muncă suplimentară. 91. Nu constituie un astfel de temei nici Hotărârea nr. 2.225 din 3.11.2022 a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a decis ca sumele reprezentând cheltuieli de personal aferente unei scheme incomplete să fie împărţite tuturor judecătorilor care exercită efectiv funcţia la acea instanţă. 92. Consiliul Superior al Magistraturii a efectuat, prin hotărârea menţionată, doar o analiză prin analogie, arătând că, pentru situaţii similare, este recunoscută de lege lata posibilitatea cumulului de funcţii în cazul funcţiilor didactice, funcţiilor de specialitate medicală sanitară şi asistenţă socială şi funcţiilor de specialitate artistică, pentru care art. 29 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că pot fi ocupate şi prin cumul de funcţii de personalul angajat. În virtutea art. 35 alin. (1) din Codul muncii, personalul care realizează cumulul de funcţii beneficiază de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea. 93. În aceste condiţii, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că nu există nicio raţiune pentru care judecătorii care gestionează un volum de activitate deseori împovărător, ca efect al existenţei unui număr mare de posturi vacante la instanţele la care funcţionează, să nu beneficieze de venitul corespunzător activităţii suplimentare pe care o prestează în mod sistematic, fără însă a indica un text de lege de lege lata care să permită încadrarea şi remunerarea activităţii desfăşurate de către judecători în condiţiile unor scheme de personal incomplete ca muncă suplimentară.”

Aşadar, instanţele de trimitere dispun de suficiente repere pentru a dezlega problemele de drept cu care au fost învestite, fără a mai fi necesară recurgerea la procedura de unificare a practicii reprezentată de hotărârea prealabilă.

Rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, de fapt, una şi aceeaşi problemă de drept.

Forţa obligatorie cu care sunt înzestrate, prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dezlegările problemelor de drept date prin hotărâri prealabile sau decizii pronunţate în interesul legii constituie un argument şi un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, raţionamentul dezvoltat impunându-se nu doar în litigiile ce antamează problemele de drept punctuale dezlegate, ci şi în cazul altora, identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.

Faţă de argumentele extensive dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 78 din 18 noiembrie 2024, devine evident că sesizările prezente nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare, sesizările neîntrunind, pe cale de consecinţă, nici condiţia distinctă negativă a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept şi nici exigenţele de dificultate care să necesite antrenarea acestui mecanism de unificare.