ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2018

Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 19 septembrie 2017, în Dosarul nr. 2/95/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 octombrie 2017, cu nr. 2.823/1/2017, termenul pentru soluționarea dosarului fiind stabilit la 5 martie 2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare Art. 112. - "(1) Pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. (2) În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi și de 30 de ore pe săptămână." Art. 120. - "(1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. (2) Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident." Art. 123. - "(1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază." Art. 125. - "(1) Munca prestată între orele 22,00-6,00 este considerată muncă de noapte. (2) Salariatul de noapte reprezintă, după caz: a) salariatul care efectuează muncă de noapte cel puțin 3 ore din timpul său zilnic de lucru; b) salariatul care efectuează muncă de noapte în proporție de cel puțin 30% din timpul său lunar de lucru. (3) Durata normală a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depăși o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referință de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal. (4) Durata normală a timpului de lucru pentru salariații de noapte a căror activitate se desfășoară în condiții speciale sau deosebite de muncă nu va depăși 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore decât în cazul în care majorarea acestei durate este prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil și numai în situația în care o astfel de prevedere nu contravine unor prevederi exprese stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. (5) În situația prevăzută la alin. (4), angajatorul este obligat să acorde perioade de repaus compensatorii echivalente sau compensare în bani a orelor de noapte lucrate peste durata de 8 ore. (6) Angajatorul care, în mod frecvent, utilizează munca de noapte este obligat să informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de muncă." Art. 126. - "Salariații de noapte beneficiază: a) fie de program de lucru redus cu o oră față de durata normală a zilei de muncă, pentru zilele în care efectuează cel puțin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază; b) fie de un spor pentru munca prestată în timpul nopții de 25% din salariul de bază, dacă timpul astfel lucrat reprezintă cel puțin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru." Art. 137. - "(...) (3) În situația prevăzută la alin. (2) salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. (...)" Art. 142. - "(...) (2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariații beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 5 ianuarie 2015, salariatul reclamant a chemat în judecată angajatorul pârât, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând drepturi de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul de 40 ore pe săptămână, cu luarea în considerare a timpului de muncă reprezentat de perioada necesară preluării turei (respectiv 15 minute, între orele 7,45- 8,00, înainte de începerea turei), a sporurilor prevăzute în Codul muncii și în contractul colectiv de muncă pentru calculul acelor ore suplimentare ce au fost efectuate noaptea, sâmbăta, duminica, în zilele libere plătite conform contractului colectiv de muncă sau în zilele de sărbători legale, din care se va scădea suma primită pentru consemnul în stație sau pentru ce a considerat pârâta că s-a lucrat suplimentar, sumă actualizată de la data de la care trebuiau plătite respectivele ore suplimentare și până la plata efectivă a acestora.

Prin sentința pronunțată de tribunal a fost admisă cererea, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei brute de 117.693 lei, reprezentând diferențe de drepturi salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2014, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă, calculate până la data de 31 august 2015 inclusiv, diferențele de drepturi salariale cuvenite urmând a fi actualizate cu indicele de inflație în continuare, de la data de 1 septembrie 2015 și până la data plății efective. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă și cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință s-au reținut următoarele: În perioada 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2014 reclamantul a fost angajat al pârâtei, în baza contractului individual de muncă. În acest contract s-a menționat că reclamantul lucrează cu normă întreagă, că durata timpului de lucru este de 8 ore pe zi/40 de ore pe săptămână. Potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, valabil în perioada 2012-2013, instalațiile electrice cu exploatare permanentă erau deservite de 3 electricieni, care aveau un program de lucru în ture de 24 de ore, din care 8 ore în instalații, iar restul de 16 ore personalul era consemnat într-un spațiu special amenajat pentru odihnă, având obligația de a interveni operativ în instalații, fie la alarmare, fie la cererea dispecerului de serviciu. După tura de 24 de ore de serviciu, electricianul avea 48 de ore libere. Pentru orele de consemn se acorda un spor de 25% din salariul de bază brut, turele efectuate în zilele de sâmbătă, duminică și zilele libere fiind plătite cu un spor de 100%, iar turele efectuate în zilele de sărbători legale cu un spor de 200%. Începând cu data de 4 aprilie 2013 a intrat în vigoare noul contract colectiv de muncă. Conform acestui contract, stațiile și grupurile de stații integrate în SCADA erau deservite în regim de tură de 3-4 electricieni, cu un program zilnic în tură de 12 ore program de lucru în instalații, după care personalul de exploatare era liber, timp pe care și-l petrecea la domiciliu sau într-un spațiu special amenajat pentru odihnă (12 ore perioadă de consemn). În perioada de consemn în spațiile special amenajate pentru odihnă, salariatul, în schimbul unei sume de bani acordate de societate în compensație, era obligat să intervină la solicitarea dispecerului/persoanei autorizate, în vederea eliminării incidentelor sau deranjamentelor apărute în instalații în urma unor evenimente neprevăzute. După cele 12 ore de consemn în spațiul special amenajat pentru odihnă, electricianul avea 48 de ore libere. S-a stabilit că pentru perioada de consemn în spațiile special amenajate pentru odihnă se plătesc 4,5 lei pe oră de consemn, iar timpul destinat consemnului nu constituie timp efectiv de muncă. Tribunalul a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 111 din Codul muncii, art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), constatând că perioada în care reclamantul era consemnat în stație, după cele 8, ulterior 12 ore lucrate în instalații, constituie timp de muncă. S-a mai reținut că nu are relevanță faptul că nu se exercitau permanent activități în perioada de consemn, esențial fiind că angajatul era tot timpul la dispoziția angajatorului, neavând posibilitatea de a părăsi incinta punctului de lucru unde era consemnat sau de a-și organiza timpul după cum dorește. Cum orele lucrate în perioada de consemn sunt considerate,,timp de lucru", orele realizate de reclamant peste norma lunară prevăzută de dispozițiile art. 120 din Codul muncii reprezintă ore suplimentare. Pentru orele suplimentare efectuate peste norma de 40 de ore pe săptămână, salariatul avea dreptul la plata salariului corespunzător acestor ore, cu plata unui spor negociat prin contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă, de cel puțin 75% din salariul de bază, astfel cum prevăd art. 122 și 123 din Codul muncii. Prin contractele colective de muncă, la art. 2.8.3 s-a stabilit că sporul pentru orele suplimentare este de 100% din salariul de bază brut. În raport și cu prevederile art. 125 alin. (1) din Codul muncii s-a reținut că reclamantul era îndreptățit, în baza art. 126 lit. b) din Codul muncii și art. 2.9.1 din contractele colective de muncă, la acordarea sporului de noapte în cuantum de 25% din salariul de bază brut corespunzător timpului lucrat în timpul nopții. Pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă și duminică în perioada de consemn, reclamantului i se cuvenea un spor în cuantum de 100% din salariul de bază brut, în temeiul art. 137 alin. (1) - (3) din Codul muncii și prevederilor din contractele colective de muncă. În ceea ce privește munca prestată în perioada de consemn în zilele de sărbătoare legală, reclamantul trebuia să beneficieze de spor la salariu, conformart. 142 din Codul muncii, în cuantum de 200% din salariu, astfel cum s-a stabilit prin contractele colective de muncă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta, criticând-o, în esență, pentru următoarele: instanța de fond a încălcat prevederile Directivei 2003/88/CE; prin anexele nr. 4 și 6 la contractul colectiv de muncă, constatându-se că datorită specificului activității nu există posibilitatea încadrării în programul normal de lucru, s-a stabilit o altă formă de organizare a acestuia; programul de lucru din stațiile de transformare respectă Directiva 2003/88/CE, iar electricianul, pentru faptul că a stat consemnat, fără a efectua activitate decât sporadic, a primit un spor inițial de 25% din salariu, apoi de 4,5 lei pe ora de consemn, sâmbăta și duminica fiind plătit dublu, iar de sărbătorile legale triplu. A mai arătat că, potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, orele suplimentare sunt reprezentate de timpul efectiv lucrat în instalații de către personalul consemnat la domiciliu. Or, sintagma "timp efectiv lucrat" desemnează perioada în care salariatul desfășoară activitate în mod efectiv în instalații, și nu perioada în care acesta este doar prezent în cadrul unității în acel consemn la domiciliu de 16 ore, respectiv 12 ore pe tură. Pentru acest consemn, salariatul a primit deja 25% din salariu. A apreciat că, în litigiu, chestiunea esențială privește definirea duratei normale a timpului de lucru și definirea orelor suplimentare. Apelanta-pârâtă susține că durata normală a timpului de lucru trebuie să țină cont de domeniul de activitate și de specificul acesteia de distribuitor de energie electrică, precum și de modalitatea concretă prin care a înțeles să își organizeze activitatea, prin instituirea unui program în ture și a unui sistem de salarizare și de repaus care să țină cont de acest program, precum și prin delimitarea concretă a noțiunii de "ore suplimentare" în prestarea activității în ture cu consemn la domiciliu, chestiuni care se regăsesc în contractul colectiv de muncă, acesta fiind în concordanță cu legislația.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea apelului și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului.

În ședința publică din 19 septembrie 2017, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea pronunțată la această dată, sesizarea a fost considerată admisibilă, iar în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunțată la 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: - de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor din Codul muncii indicate depinde soluționarea pe fond a cauzei; soluționarea apelului și, implicit, a acțiunii introductive sunt indisolubil legate de determinarea sferei de incidență a dispozițiilor legale respective; - problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii; - problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data pronunțării încheierii.

În cauzele de același gen, repetitive, aflate pe rolul instanței, Curtea de Apel Craiova a mai formulat o sesizare cu privire la dezlegarea problemei de drept rezultată din modul de interpretare diferit a dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă este considerat timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzut de art. 112 din Codul muncii, sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitatea. Numărul de înregistrare al sesizării este 2.069/1/2017.

Deși sesizările au fost formulate în același gen de cauze, pe rolul instanței existând mai multe cauze repetitive ce vizează situații de fapt asemănătoare, sesizările privesc chestiuni de drept distincte.

Astfel, prima sesizare privește chestiunea de drept referitoare la definirea timpului de muncă suplimentară prin raportare fie la întreaga perioadă de timp cât salariatul se afla la dispoziția angajatorului, fie doar la perioada în care se desfășoară efectiv activitate.

Prezenta sesizare privește interpretarea dispozițiilor legale enunțate din perspectiva drepturilor la beneficiul sporurilor legale, fie pentru întreaga perioadă în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, fie doar pentru perioada efectiv lucrată. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul apreciază că este necesară opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție în această chestiune, însă întrebările formulate se referă la timpul în care un salariat este la dispoziția unității, inclusiv la domiciliu, or în speța de față, așa cum s-a demonstrat la fond, salariatul nu a fost niciodată la dispoziția societății la domiciliu, ci doar la locul de muncă. Consideră că întrebările ar trebui să fie formulate strict cu privire la chestiunea locului de muncă; formularea este generală, are în vedere toate situațiile. Instanța a apreciat că sunt importante interpretarea și modul de aplicare a dispozițiilor legale în principiu, or acea dispoziție legală reglementează toate situațiile și trebuie să vizeze timpul aflat la dispoziție nu numai atunci când salariatul este la locul de muncă într-un spațiu special amenajat, ci și când se află la domiciliu. Scopul este ca prin interpretarea dispoziției legale să se stabilească în ce măsură efectivitatea prestării muncii dă naștere la acordarea sporului sau nu, fără a omite situațiile când salariatul se află într-un loc special amenajat sau la domiciliu. Prin urmare, întrebarea trebuie să acopere toate aspectele particulare.

După comunicarea raportului, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-pârâtă și intimatul-reclamant au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin avocat.

Apelanta-pârâtă a susținut, în principal, caracterul inadmisibil al sesizării, față de argumentele cuprinse în raport și față de cele dispuse prin Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 90/2017) 1 . Asupra fondului chestiunii de drept a apreciat că remunerarea salariatului, în situațiile vizate de prezenta sesizare, se face în conformitate cu contractul colectiv de muncă. 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018.

Punctul de vedere al reclamantului-intimat a fost depus cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 2/95/2015, după ce a redat conținutul dispozițiilor legale relevante, a reținut că, în exprimarea punctului său de vedere, instanța a avut în vedere situația de fapt, noțiunea de perioadă de consemn, modul de organizare a timpului de muncă și modalitatea de salarizare, astfel cum au fost acestea stabilite de părți prin negocieri contractuale, constatând că perioada de consemn este perioada în care salariatul era obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să fie la dispoziția acestuia, pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare, în restul timpului putând desfășura activități specifice timpului liber, evident condiționate de limitele spațiale date de locul respectiv.

De asemenea, reținând că timpul de muncă este definit potrivit art. 111 din Codul muncii ca fiind orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare, a concluzionat că acesta se caracterizează prin următoarele elemente: prestarea muncii, aflarea la dispoziția angajatorului, îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor specifice.

Perioada de consemn reprezintă timp de muncă, salariatul fiind obligat să fie prezent la locul special amenajat de angajator și la dispoziția acestuia, pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, sarcinile corespunzătoare. Sub aspectul prestării muncii, aceasta are loc doar în situația în care apare evenimentul datorită căruia salariatul aflat la dispoziție prestează efectiv munca respectivă.

În cauza de față, angajatorul a recunoscut implicit perioada de consemn ca fiind timp de muncă în sens larg, prin negocierea unui drept salarial aferent acestei perioade.

În ceea ce privește dreptul la sporul pentru orele suplimentare și sporul pentru munca prestată în timpul nopții, în opinia completului de judecată, aceste sporuri pot fi acordate doar pentru orele de muncă suplimentare și orele de noapte în care s-a prestat efectiv muncă, nu și pentru orele în care salariatul a avut activități recreative, de odihnă, somn etc.

Un argument este modul în care legiuitorul, prin dispozițiile art. 120 din Codul muncii, definește munca suplimentară ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal.

Aceleași argumente sunt valabile și în cazul sporului pentru muncă prestată noaptea, legiuitorul, prin dispozițiile art. 125 alin. (1) din Codul muncii, definind munca de noapte ca fiind munca prestată între orele 22,00-6,00.

Mai mult, potrivit art. 126 lit. b) din Codul muncii, salariații de noapte pot beneficia de un spor pentru munca prestată în timpul nopții de 25% din salariul de bază, dacă timpul astfel lucrat reprezintă cel puțin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.

Prin interpretare literală se constată că legiuitorul a înțeles să reglementeze dreptul la aceste sporuri pentru situațiile în care munca este "prestată", "lucrată", nu și pentru diferitele perioade, cum sunt cele în care salariații se află la dispoziție, nu prestează muncă, ci se află în situații de repaus, somn, activități recreative.

Printr-un argument contrar s-ar ajunge la situația în care salariatul care se află în consemn și care în această perioadă desfășoară activități recreative, se odihnește sau se află în stare de somn să primească sporuri specifice situațiilor în care se lucrează, se prestează activitate.

Reglementarea națională corespunde reglementării comunitare, care definește lucrătorul de noapte ca fiind orice lucrător care, pe timpul nopții, muncește cel puțin trei ore din timpul de lucru zilnic.

Aceleași argumente se rețin și în situația sporului pentru orele suplimentare, ore în care se prestează muncă peste programul normal de lucru, acesta din urmă fiind reglementat ca o măsură de protecție socială, de ocrotire a sănătății, sporul reprezentând o compensație pentru prestarea muncii peste durata normală a timpului de muncă, cu încălcarea perioadelor de repaus zilnic.

Chiar dacă se apreciază ca timp de muncă perioada în care salariatul se află la dispoziția angajatorului, aceasta nu atrage aplicarea dispozițiilor legale care reglementează sporul pentru muncă prestată suplimentar și munca de noapte, decât în măsura în care sunt îndeplinite condițiile cerute de textele de lege, respectiv munca să fie prestată, în sens efectiv.

Cele două texte care reglementează acordarea sporurilor respective doar în situația prestării muncii, a timpului efectiv lucrat, nu intră în contradicție cu Directiva 2003/88/CE și nici cu practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește repausul săptămânal, Directiva 2003/88/CE, prin art. 5, dispune ca statele membre să ia măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic.

În cazuri justificate, datorită condițiilor obiective, tehnice sau de organizare a muncii, se poate stabili o perioadă minimă de repaus de 24 de ore.

Codul muncii a reglementat repausul săptămânal în art. 137, ca fiind de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.

În textul de lege legiuitorul nu a mai prevăzut condiția prestării de activitate, de timp lucrat, ci de repaus zilnic.

În această situație, instanța de trimitere a opinat că, dacă salariatul se află la dispoziția unității în locuri special amenajate din cadrul unității, acesta trebuie să beneficieze de sporul respectiv.

În ceea ce privește sporul pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, Codul muncii a reglementat zilele de sărbătoare legală prin dispozițiile art. 139 alin. (1), scopul stabilirii și acordării acestora fiind fie unul de natură laică, fie de natură religioasă.

Prin interpretare literală se constată că legiuitorul a înțeles să reglementeze dreptul la acest spor pentru situațiile în care munca este "prestată" în zilele de sărbători legale.

Pentru argumentele mai sus menționate, opiniile completului cu privire la interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate sunt în sensul că: Dispozițiileart. 123 raportat la art. 120 și art. 112, precum și la art. 126 lit. b) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că sporul pentru muncă suplimentară, respectiv sporul pentru muncă prestată în timpul nopții, se acordă doar pentru munca efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă, respectiv pentru munca efectuată în timpul nopții. Dispozițiile art. 137 alin. (3) din Codul muncii se interpretează în sensul că sporul pentru neacordarea repausului în zilele de sâmbătă și duminică se acordă și în situația în care salariatul se află la dispoziția unității în locuri special amenajate din cadrul unității, chiar dacă acesta nu prestează efectiv activitate. Dispozițiileart. 142 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că sporul pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală se acordă doar în situația în care salariatul prestează în mod efectiv munca. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Jurisprudența Curții de Apel Craiova - instanța de trimitere a comunicat că la nivelul acestei instanțe au existat și există mai multe cauze repetitive, cu același obiect. Soluționarea unora dintre aceste cauze a condus la existența unei practici neunitare, ca urmare a interpretării diferite a dispozițiilor enunțate în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Într-o primă opinie s-a reținut că timpul în care salariatul s-a aflat în consemn, la dispoziția angajatorului, reprezintă timp de muncă, astfel că remunerația primită pentru orele efectuate în aceste condiții ar fi trebuit să fie calculată conform dispozițiilor art. 123 din Codul muncii (spor de 75%) pentru ore suplimentare, respectiv cu spor pentru muncă în timpul nopții, calculat conformart. 126 din Codul muncii. Din suma totală astfel calculată, prima instanță a dedus sumele achitate deja cu titlu de spor de 25% negociat prin contractul colectiv de muncă pentru perioada de consemn. Într-o a doua opinie s-a stabilit că perioada de timp în care reclamantul a stat în consemn (remunerată cu un spor la salariul brut de bază), fără a lucra efectiv în instalațiile electrice, nu constituie timp de lucru în sensul art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, Codului muncii și contractului colectiv de muncă. Curtea a reținut că nu există inadvertențe între timpul de lucru definit de Directiva 2003/88/CE și timpul de muncă definit de Codul muncii și contractul colectiv de muncă, iar dispozițiile contractului colectiv de muncă, ce reglementează durata programului normal de lucru și munca suplimentară, salarizarea și modul de organizare a activității de exploatare permanentă a stațiilor electrice, sunt compatibile cu dispozițiile Codului muncii și ale Directivei 2003/88/CE. În ilustrarea acestor opinii au fost comunicate trei hotărâri judecătorești, ale Tribunalului Mehedinți -- Secția conflicte de muncă și asigurări sociale și Tribunalului Dolj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară La nivelul instanțelor naționale s-au conturat două orientări, exprimate prin opiniile teoretice transmise de judecători sau/și prin hotărâri judecătorești pronunțate în această materie. Opinia majoritară este în sensul că sporul pentru muncă suplimentară se acordă conform contractului colectiv de muncă sau contractului individual de muncă. Dispozițiile art. 123 raportat la art. 120 și art. 112 din Codul muncii se interpretează în sensul că sporul se acordă pentru munca efectiv prestată, iar dacă salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, dar nu a prestat efectiv activități specifice muncii sale, se acordă conform contractului colectiv de muncă sau individual de muncă. În interpretarea dispozițiilor art. 126 lit. b) din Codul muncii, sporul pentru muncă prestată în timpul nopții se acordă conform contractului colectiv de muncă sau contractului individual de muncă. Dispozițiile se interpretează în sensul că sporul se acordă pentru munca efectiv prestată, iar dacă salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, dar nu a prestat efectiv activități specifice muncii sale, se acordă conform contractului colectiv de muncă sau individual de muncă. În interpretarea dispozițiilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii, sporul pentru repausul săptămânal, dat fiind scopul acestei reglementări, se acordă și pentru zilele de sâmbătă și duminică, când salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, cu observarea contractului colectiv de muncă sau individual de muncă. În interpretarea dispozițiilor art. 142 alin. (2) din Codul muncii, sporul pentru muncă prestată în zilele de sărbătoare legală se acordă conform contractului colectiv de muncă sau individual de muncă. Dispozițiile se interpretează în sensul că se acordă pentru munca efectiv prestată, iar dacă salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, dar nu a prestat efectiv activități specifice muncii sale, sporul se acordă conform contractului colectiv de muncă sau individual de muncă. În acest sens s-au pronunțat Curtea de Apel Brașov, Tribunalul București, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești. S-au depus, exemplificativ, hotărâri judecătorești în acest sens. Într-o a doua opinie, minoritară s-a apreciat că sporurile pentru munca suplimentară, pentru munca prestată în timpul nopții, pentru neacordarea repausului în zilele de sâmbătă și duminică, precum și pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală se acordă și pentru zilele în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate. Această opinie are în vedere Directiva 2003/88/CE, prin care s-a arătat că Directiva 93/104/CE definește timpul de lucru ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale și că această noțiune trebuie înțeleasă în opoziție cu cea de repaus, ele excluzându-se reciproc. Legiuitorul a aplicat un regim juridic asemănător în situația reducerii și/sau întreruperii temporare a activității (art. 53 din Codul muncii), când salariații se află în continuare la dispoziția angajatorului fără a presta efectiv munca, dar beneficiind de o indemnizație pentru această perioadă, precum și în cazul muncii prin agent de muncă temporară (art. 95 din Codul muncii). În acest sens s-au exprimat Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Iași și Curtea de Apel Timișoara. S-au depus hotărâri judecătorești de la curțile de apel Iași și Timișoara.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale supuse interpretării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu este admisibilă, nefiind îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept și nici aceea a noutății. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată; 2. cauza să fie soluționată în ultimă instanță; 3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; 4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; 5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Craiova, învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva sentinței civile pronunțate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 2/95/2015.

Având în vedere că decizia ce urmează a fi pronunțată în apel este una definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, în cauză, sunt îndeplinite parțial condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv cauza în care a fost formulată cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se află pe rolul unei curți de apel, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Nu este îndeplinită însă condiția existenței unei chestiuni de drept și nici aceea a noutății acesteia, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe cu privire la calificarea perioadei de timp în care angajatul se află la dispoziția angajatorului, la domiciliul său sau în locuri special amenajate la sediul angajatorului, fără a presta efectiv activitate și, în funcție de calificarea acestei perioade ca fiind timp de muncă sau timp de repaus, să stabilească dacă angajatul este îndreptățit la plata sporurilor menționate, respectiv sporul pentru munca suplimentară, sporul pentru munca pe timpul nopții, sporul pentru munca în timpul zilelor de repaus și de sărbători legale.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a mai fost chemat să se pronunțe cu privire la problema calificării timpului în care angajatul se află la dispoziția angajatorului, fără a presta efectiv activitate, în acest sens fiind înregistrat, pe rolul instanței supreme, Dosarul nr. 2.069/1/2017, constituit ca urmare a sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova.

Prin sesizarea ce a format obiectul Dosarului nr. 2.069/1/2017, Curtea de Apel Craiova a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 120 din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentar întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de art. 112 din Codul muncii sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

Deși instanța de trimitere susține că problemele de drept deduse soluționării în Dosarul nr. 2.069/1/2017 și în dosarul de față nu sunt identice, se constată că, în ambele dosare, problema esențială de dezlegat este aceea a calificării duratei de timp în care lucrătorul se află la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în spațiile special amenajate de angajator, fără a presta efectiv muncă în această perioadă.

În funcție de determinarea acestei perioade ca fiind timp de muncă sau timp de repaus se rezolvă și consecințele juridice ale acestei calificări, fiind evident că, în cazul în care se consideră timp de repaus perioada în care lucrătorul, aflat la dispoziția angajatorului, nu prestează efectiv activitate, acesta nu este îndreptățit nici la plata sporului pentru muncă suplimentară, în discuție în cadrul Dosarului nr. 2.069/1/2017, și nici la plata sporurilor ce fac obiectul sesizării de față.

Prin Decizia nr. 90/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, înregistrată cu nr. 2.069/1/2017, reținând că dezlegarea noțiunilor de timp de muncă și timp de muncă suplimentară presupun aplicarea și interpretarea, de către instanța de trimitere, a prevederilor Codului muncii și ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, titularul sesizării a solicitat clarificarea noțiunii de "timp de muncă suplimentară" prin prisma dreptului intern și a dreptului Uniunii Europene, precum și a statuărilor în materie ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și aplicarea acestei noțiuni în cauza dedusă judecății, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada în care salariatul se află consemnat la locul de muncă la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă, având de soluționat un litigiu privind drepturile bănești pretinse de salariat pentru această perioadă.

Norma de drept intern ce a format obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile, respectiv art. 120 din Codul muncii, definește munca suplimentară ca fiind "munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal".

Timpul de muncă este definit în art. 111 din Codul muncii ca reprezentând "orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare".

Definiția din dreptul intern este asemănătoare celei din art. 2 al Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru; prin "timp de lucru", potrivit art. 2 pct. 1, se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale.

Durata normală a timpului de muncă, reglementată prin art. 112 din Codul muncii, este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.Art. 112 are corespondent juridic în art. 6 lit. (b) din Directiva 2003/88/CE (articole preluate, la rândul lor, din directiva anterioară - 93/104/CE).

Întrucât directiva a fost transpusă în dreptul intern, instanțele naționale au obligația de interpretare a legii naționale ce transpune directiva (în cauză, Codul muncii), prin prisma textului și a finalității acelui act. O interpretare a normei interne nu ar putea fi contrară interpretării date dispoziției similare din directivă de către instanța de contencios european.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, paragraful 101) că "Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ținut cont de obligația ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson și Kamann pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții".

Se mai reține în decizia sus-menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție că în Hotărârea pronunțată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că "principiul interpretării conforme impune (...) ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)".

În legătură cu problema de drept ce constituie obiectul sesizării înregistrate cu nr. 2.069/1/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, printr-o serie de hotărâri, cum ar fi Ordonanța din 11 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanța din 4 martie 2011, pronunțată în Cauza C-258/10 Nicușor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunțată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunțată în Cauza C-151/02 Jaeger, Curtea a dat o interpretare criteriilor de definire a "timpului de lucru" prevăzute în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 și, ulterior, în Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

Într-o astfel de situație, finalitatea directivei nu poate fi atinsă decât prin interpretarea legii naționale în acord cu interpretarea făcută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în respectivele hotărâri, în conformitate cu principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii Europene, care impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivei. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instanța care stabilește interpretarea legală de referință a directivei, în virtutea competenței conferite prin art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care va fi apoi avută în vedere de instanțele naționale.

Asumarea de către instanța națională a interpretării legii aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene are drept premisă certitudinea aplicării corecte a dreptului Uniunii Europene. Această premisă impune ca instanța națională să verifice dacă dispozițiile relevante din Directiva 2003/88/CE au făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene sau dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Cilfit, C-283/81).

Odată ce jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecății rezultă că nu există dificultăți de interpretare și aplicare pentru situația de fapt pe care instanța națională a fost chemată să o soluționeze, acesteia revenindu-i obligația de a verifica incidența dezlegărilor date de instanța europeană, în ceea ce privește calificarea acestei perioade ca "timp de lucru" și remunerația lucrătorului aflat într-o atare situație.

Prin urmare, constituie atributul exclusiv al instanței de sesizare să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, dispozițiile legale incidente în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest context este de semnalat pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Hotărârii din 21 februarie 2018, în Cauza C-518/15, Ville de Nivelles v. Rudy Matzak, prin care Curtea a declarat, la punctele 2) și 3), că articolul 15 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu permite ca statele membre să mențină sau să adopte o definiție a noțiunii de "timp de lucru" mai puțin restrictivă decât cea prevăzută la articolul 2 din această directivă, iar articolul 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să stabilească remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu, precum cele în discuție în litigiul principal, în funcție de calificarea acestor perioade drept "timp de lucru" sau drept "perioadă de repaus".

Raportat la cele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 90/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că nu există, în speță, o veritabilă problemă de drept cu privire la calificarea perioadei de consemn, operațiune ce urmează a fi realizată de instanța de trimite