ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2018

Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 19 septembrie 2017, în Dosarul nr. 2/95/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 octombrie 2017, cu nr. 2.823/1/2017, termenul pentru soluționarea dosarului fiind stabilit la 5 martie 2018.

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 5 ianuarie 2015, salariatul reclamant a chemat în judecată angajatorul pârât, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând drepturi de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul de 40 ore pe săptămână, cu luarea în considerare a timpului de muncă reprezentat de perioada necesară preluării turei (respectiv 15 minute, între orele 7,45- 8,00, înainte de începerea turei), a sporurilor prevăzute în Codul muncii și în contractul colectiv de muncă pentru calculul acelor ore suplimentare ce au fost efectuate noaptea, sâmbăta, duminica, în zilele libere plătite conform contractului colectiv de muncă sau în zilele de sărbători legale, din care se va scădea suma primită pentru consemnul în stație sau pentru ce a considerat pârâta că s-a lucrat suplimentar, sumă actualizată de la data de la care trebuiau plătite respectivele ore suplimentare și până la plata efectivă a acestora.

Prin sentința pronunțată de tribunal a fost admisă cererea, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei brute de 117.693 lei, reprezentând diferențe de drepturi salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2014, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă, calculate până la data de 31 august 2015 inclusiv, diferențele de drepturi salariale cuvenite urmând a fi actualizate cu indicele de inflație în continuare, de la data de 1 septembrie 2015 și până la data plății efective. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă și cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință s-au reținut următoarele:

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta, criticând-o, în esență, pentru următoarele: instanța de fond a încălcat prevederile Directivei 2003/88/CE; prin anexele nr. 4 și 6 la contractul colectiv de muncă, constatându-se că datorită specificului activității nu există posibilitatea încadrării în programul normal de lucru, s-a stabilit o altă formă de organizare a acestuia; programul de lucru din stațiile de transformare respectă Directiva 2003/88/CE, iar electricianul, pentru faptul că a stat consemnat, fără a efectua activitate decât sporadic, a primit un spor inițial de 25% din salariu, apoi de 4,5 lei pe ora de consemn, sâmbăta și duminica fiind plătit dublu, iar de sărbătorile legale triplu.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea apelului și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului.

În ședința publică din 19 septembrie 2017, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea pronunțată la această dată, sesizarea a fost considerată admisibilă, iar în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă s-a dispus suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

În cauzele de același gen, repetitive, aflate pe rolul instanței, Curtea de Apel Craiova a mai formulat o sesizare cu privire la dezlegarea problemei de drept rezultată din modul de interpretare diferit a dispozițiilor art. 120 alin. (1) din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă este considerat timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzut de art. 112 din Codul muncii, sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitatea. Numărul de înregistrare al sesizării este 2.069/1/2017.

Deși sesizările au fost formulate în același gen de cauze, pe rolul instanței existând mai multe cauze repetitive ce vizează situații de fapt asemănătoare, sesizările privesc chestiuni de drept distincte.

Astfel, prima sesizare privește chestiunea de drept referitoare la definirea timpului de muncă suplimentară prin raportare fie la întreaga perioadă de timp cât salariatul se afla la dispoziția angajatorului, fie doar la perioada în care se desfășoară efectiv activitate.

Prezenta sesizare privește interpretarea dispozițiilor legale enunțate din perspectiva drepturilor la beneficiul sporurilor legale, fie pentru întreaga perioadă în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, fie doar pentru perioada efectiv lucrată.

Reclamantul apreciază că este necesară opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție în această chestiune, însă întrebările formulate se referă la timpul în care un salariat este la dispoziția unității, inclusiv la domiciliu, or în speța de față, așa cum s-a demonstrat la fond, salariatul nu a fost niciodată la dispoziția societății la domiciliu, ci doar la locul de muncă. Consideră că întrebările ar trebui să fie formulate strict cu privire la chestiunea locului de muncă; formularea este generală, are în vedere toate situațiile.

După comunicarea raportului, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-pârâtă și intimatul-reclamant au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin avocat.

Apelanta-pârâtă a susținut, în principal, caracterul inadmisibil al sesizării, față de argumentele cuprinse în raport și față de cele dispuse prin Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 90/2017)

Punctul de vedere al reclamantului-intimat a fost depus cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 2/95/2015, după ce a redat conținutul dispozițiilor legale relevante, a reținut că, în exprimarea punctului său de vedere, instanța a avut în vedere situația de fapt, noțiunea de perioadă de consemn, modul de organizare a timpului de muncă și modalitatea de salarizare, astfel cum au fost acestea stabilite de părți prin negocieri contractuale, constatând că perioada de consemn este perioada în care salariatul era obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să fie la dispoziția acestuia, pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare, în restul timpului putând desfășura activități specifice timpului liber, evident condiționate de limitele spațiale date de locul respectiv.

De asemenea, reținând că timpul de muncă este definit potrivit art. 111 din Codul muncii ca fiind orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare, a concluzionat că acesta se caracterizează prin următoarele elemente: prestarea muncii, aflarea la dispoziția angajatorului, îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor specifice.

Perioada de consemn reprezintă timp de muncă, salariatul fiind obligat să fie prezent la locul special amenajat de angajator și la dispoziția acestuia, pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, sarcinile corespunzătoare. Sub aspectul prestării muncii, aceasta are loc doar în situația în care apare evenimentul datorită căruia salariatul aflat la dispoziție prestează efectiv munca respectivă.

În cauza de față, angajatorul a recunoscut implicit perioada de consemn ca fiind timp de muncă în sens larg, prin negocierea unui drept salarial aferent acestei perioade.

În ceea ce privește dreptul la sporul pentru orele suplimentare și sporul pentru munca prestată în timpul nopții, în opinia completului de judecată, aceste sporuri pot fi acordate doar pentru orele de muncă suplimentare și orele de noapte în care s-a prestat efectiv muncă, nu și pentru orele în care salariatul a avut activități recreative, de odihnă, somn etc.

Un argument este modul în care legiuitorul, prin dispozițiile art. 120 din Codul muncii, definește munca suplimentară ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal.

Aceleași argumente sunt valabile și în cazul sporului pentru muncă prestată noaptea, legiuitorul, prin dispozițiile art. 125 alin. (1) din Codul muncii, definind munca de noapte ca fiind munca prestată între orele 22,00-6,00.

Mai mult, potrivit art. 126 lit. b) din Codul muncii, salariații de noapte pot beneficia de un spor pentru munca prestată în timpul nopții de 25% din salariul de bază, dacă timpul astfel lucrat reprezintă cel puțin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.

Prin interpretare literală se constată că legiuitorul a înțeles să reglementeze dreptul la aceste sporuri pentru situațiile în care munca este "prestată", "lucrată", nu și pentru diferitele perioade, cum sunt cele în care salariații se află la dispoziție, nu prestează muncă, ci se află în situații de repaus, somn, activități recreative.

Printr-un argument contrar s-ar ajunge la situația în care salariatul care se află în consemn și care în această perioadă desfășoară activități recreative, se odihnește sau se află în stare de somn să primească sporuri specifice situațiilor în care se lucrează, se prestează activitate.

Reglementarea națională corespunde reglementării comunitare, care definește lucrătorul de noapte ca fiind orice lucrător care, pe timpul nopții, muncește cel puțin trei ore din timpul de lucru zilnic.

Aceleași argumente se rețin și în situația sporului pentru orele suplimentare, ore în care se prestează muncă peste programul normal de lucru, acesta din urmă fiind reglementat ca o măsură de protecție socială, de ocrotire a sănătății, sporul reprezentând o compensație pentru prestarea muncii peste durata normală a timpului de muncă, cu încălcarea perioadelor de repaus zilnic.

Chiar dacă se apreciază ca timp de muncă perioada în care salariatul se află la dispoziția angajatorului, aceasta nu atrage aplicarea dispozițiilor legale care reglementează sporul pentru muncă prestată suplimentar și munca de noapte, decât în măsura în care sunt îndeplinite condițiile cerute de textele de lege, respectiv munca să fie prestată, în sens efectiv.

Cele două texte care reglementează acordarea sporurilor respective doar în situația prestării muncii, a timpului efectiv lucrat, nu intră în contradicție cu Directiva 2003/88/CE și nici cu practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește repausul săptămânal, Directiva 2003/88/CE, prin art. 5, dispune ca statele membre să ia măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic.

În cazuri justificate, datorită condițiilor obiective, tehnice sau de organizare a muncii, se poate stabili o perioadă minimă de repaus de 24 de ore.

Codul muncii a reglementat repausul săptămânal în art. 137, ca fiind de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.

În textul de lege legiuitorul nu a mai prevăzut condiția prestării de activitate, de timp lucrat, ci de repaus zilnic.

În această situație, instanța de trimitere a opinat că, dacă salariatul se află la dispoziția unității în locuri special amenajate din cadrul unității, acesta trebuie să beneficieze de sporul respectiv.

În ceea ce privește sporul pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, Codul muncii a reglementat zilele de sărbătoare legală prin dispozițiile art. 139 alin. (1), scopul stabilirii și acordării acestora fiind fie unul de natură laică, fie de natură religioasă.

Prin interpretare literală se constată că legiuitorul a înțeles să reglementeze dreptul la acest spor pentru situațiile în care munca este "prestată" în zilele de sărbători legale.

Pentru argumentele mai sus menționate, opiniile completului cu privire la interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate sunt în sensul că:

Jurisprudența Curții de Apel Craiova - instanța de trimitere a comunicat că la nivelul acestei instanțe au existat și există mai multe cauze repetitive, cu același obiect. Soluționarea unora dintre aceste cauze a condus la existența unei practici neunitare, ca urmare a interpretării diferite a dispozițiilor enunțate în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale supuse interpretării.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu este admisibilă, nefiind îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept și nici aceea a noutății.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

existența unei cauze aflate în curs de judecată;

cauza să fie soluționată în ultimă instanță;

cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Craiova, învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva sentinței civile pronunțate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 2/95/2015.

Având în vedere că decizia ce urmează a fi pronunțată în apel este una definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, în cauză, sunt îndeplinite parțial condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv cauza în care a fost formulată cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se află pe rolul unei curți de apel, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Nu este îndeplinită însă condiția existenței unei chestiuni de drept și nici aceea a noutății acesteia, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe cu privire la calificarea perioadei de timp în care angajatul se află la dispoziția angajatorului, la domiciliul său sau în locuri special amenajate la sediul angajatorului, fără a presta efectiv activitate și, în funcție de calificarea acestei perioade ca fiind timp de muncă sau timp de repaus, să stabilească dacă angajatul este îndreptățit la plata sporurilor menționate, respectiv sporul pentru munca suplimentară, sporul pentru munca pe timpul nopții, sporul pentru munca în timpul zilelor de repaus și de sărbători legale.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a mai fost chemat să se pronunțe cu privire la problema calificării timpului în care angajatul se află la dispoziția angajatorului, fără a presta efectiv activitate, în acest sens fiind înregistrat, pe rolul instanței supreme, Dosarul nr. 2.069/1/2017, constituit ca urmare a sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova.

Prin sesizarea ce a format obiectul Dosarului nr. 2.069/1/2017, Curtea de Apel Craiova a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 120 din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentar întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de art. 112 din Codul muncii sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

Deși instanța de trimitere susține că problemele de drept deduse soluționării în Dosarul nr. 2.069/1/2017 și în dosarul de față nu sunt identice, se constată că, în ambele dosare, problema esențială de dezlegat este aceea a calificării duratei de timp în care lucrătorul se află la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în spațiile special amenajate de angajator, fără a presta efectiv muncă în această perioadă.

În funcție de determinarea acestei perioade ca fiind timp de muncă sau timp de repaus se rezolvă și consecințele juridice ale acestei calificări, fiind evident că, în cazul în care se consideră timp de repaus perioada în care lucrătorul, aflat la dispoziția angajatorului, nu prestează efectiv activitate, acesta nu este îndreptățit nici la plata sporului pentru muncă suplimentară, în discuție în cadrul Dosarului nr. 2.069/1/2017, și nici la plata sporurilor ce fac obiectul sesizării de față.

Prin Decizia nr. 90/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, înregistrată cu nr. 2.069/1/2017, reținând că dezlegarea noțiunilor de timp de muncă și timp de muncă suplimentară presupun aplicarea și interpretarea, de către instanța de trimitere, a prevederilor Codului muncii și ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, titularul sesizării a solicitat clarificarea noțiunii de "timp de muncă suplimentară" prin prisma dreptului intern și a dreptului Uniunii Europene, precum și a statuărilor în materie ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și aplicarea acestei noțiuni în cauza dedusă judecății, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada în care salariatul se află consemnat la locul de muncă la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă, având de soluționat un litigiu privind drepturile bănești pretinse de salariat pentru această perioadă.

Norma de drept intern ce a format obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile, respectiv art. 120 din Codul muncii, definește munca suplimentară ca fiind "munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal".

Timpul de muncă este definit în art. 111 din Codul muncii ca reprezentând "orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare".

Definiția din dreptul intern este asemănătoare celei din art. 2 al Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru; prin "timp de lucru", potrivit art. 2 pct. 1, se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale.

Durata normală a timpului de muncă, reglementată prin art. 112 din Codul muncii, este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.Art. 112 are corespondent juridic în art. 6 lit. (b) din Directiva 2003/88/CE (articole preluate, la rândul lor, din directiva anterioară - 93/104/CE).

Întrucât directiva a fost transpusă în dreptul intern, instanțele naționale au obligația de interpretare a legii naționale ce transpune directiva (în cauză, Codul muncii), prin prisma textului și a finalității acelui act. O interpretare a normei interne nu ar putea fi contrară interpretării date dispoziției similare din directivă de către instanța de contencios european.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, paragraful 101) că "Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ținut cont de obligația ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson și Kamann pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții".

Se mai reține în decizia sus-menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție că în Hotărârea pronunțată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că "principiul interpretării conforme impune (...) ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)".

În legătură cu problema de drept ce constituie obiectul sesizării înregistrate cu nr. 2.069/1/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, printr-o serie de hotărâri, cum ar fi Ordonanța din 11 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanța din 4 martie 2011, pronunțată în Cauza C-258/10 Nicușor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunțată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunțată în Cauza C-151/02 Jaeger, Curtea a dat o interpretare criteriilor de definire a "timpului de lucru" prevăzute în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 și, ulterior, în Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

Într-o astfel de situație, finalitatea directivei nu poate fi atinsă decât prin interpretarea legii naționale în acord cu interpretarea făcută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în respectivele hotărâri, în conformitate cu principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii Europene, care impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivei. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instanța care stabilește interpretarea legală de referință a directivei, în virtutea competenței conferite prin art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care va fi apoi avută în vedere de instanțele naționale.

Asumarea de către instanța națională a interpretării legii aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene are drept premisă certitudinea aplicării corecte a dreptului Uniunii Europene. Această premisă impune ca instanța națională să verifice dacă dispozițiile relevante din Directiva 2003/88/CE au făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene sau dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Cilfit, C-283/81).

Odată ce jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecății rezultă că nu există dificultăți de interpretare și aplicare pentru situația de fapt pe care instanța națională a fost chemată să o soluționeze, acesteia revenindu-i obligația de a verifica incidența dezlegărilor date de instanța europeană, în ceea ce privește calificarea acestei perioade ca "timp de lucru" și remunerația lucrătorului aflat într-o atare situație.

Prin urmare, constituie atributul exclusiv al instanței de sesizare să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, dispozițiile legale incidente în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest context este de semnalat pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Hotărârii din 21 februarie 2018, în Cauza C-518/15, Ville de Nivelles v. Rudy Matzak, prin care Curtea a declarat, la punctele 2) și 3), că articolul 15 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu permite ca statele membre să mențină sau să adopte o definiție a noțiunii de "timp de lucru" mai puțin restrictivă decât cea prevăzută la articolul 2 din această directivă, iar articolul 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să stabilească remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu, precum cele în discuție în litigiul principal, în funcție de calificarea acestor perioade drept "timp de lucru" sau drept "perioadă de repaus".

Raportat la cele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 90/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că nu există, în speță, o veritabilă problemă de drept cu privire la calificarea perioadei de consemn, operațiune ce urmează a fi realizată de instanța de trimite